ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3689/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.06.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României, anularea parțială a H.G. nr. 890/2008 și obligarea pârâtului să emită o hotărâre, prin care să recunoască titlul academic profesional de licență "doctor medic dentist sau stomatolog" absolvenților facultăților de medicină dentară înmatriculați în anul I de studii în anii universitari 2005 - 2006, 2006 - 2007 și 2007 - 2008.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2977 din 12.11.2015 a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea hotărârii, iar în urma rejudecării litigiului în fond, să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului său, reclamantul arătat, în esență, că H.G. nr. 890/2008 modifică nejustificat denumirile calificărilor și titlurile conferite absolvenților învățământului universitar de licență înmatriculați în anul întâi de studii în anii universitari 2005 - 2006, 2006 - 2007, 2007- 2008, în sensul că pentru specializarea medicină dentară, titlul profesional conferit este acela de medic dentist în loc de doctor medic dentist, iar prin H.G. nr. 580/2014 s-a revenit și s-a conferit titlul de doctor medic stomatolog începând cu promoția 2017, că pentru absolvenții de medicină dentară din promoțiile mai sus amintite, operează o dublă discriminare atât față de generațiile anterioare promoției 2011, cât și față de absolvenții de medicină generală și medicină veterinară, cărora li se conferă în continuare titlul de doctor.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 17 iulie 2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepția nulității recursului, considerând că prevederile art. 488 din C. proc. civ. impun în termeni imperativi și inderogabili indicarea expresă a motivelor de nelegalitate, ori, susține aceasta, reclamantul nu a indicat niciuna din ipotezele reglementate în textul legal mai sus citat.

Înalta Curte respinge, ca nefondată, excepția invocată, observând că reclamantul critică sentința primei instanțe sub aspectul interpretării eronate a normelor legale incidente în cauză, astfel că recursul este încadrabil în ipoteza descrisă în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Controlul judecătoresc al actelor administrative, astfel cum este reglementat în sistemul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, se realizează de către judecătorul de contencios administrativ, în sensul verificării conformității prevederilor actului infralegislativ cu norma juridică superioară pe care o pune în executare. În speță, H.G. nr. 890/2008, în chestiunea ce îl vizează pe reclamantul-recurent din prezenta cauză, pune în executare dispozițiile art. 477 ale Legii nr. 95/2006, act normativ care reglementează, în tandem cu Legea nr. 288/2004, la nivel primar, titlul profesional de medic dentist.

Judecătorul fondului, observă Înalta Curte, a constatat corect că prevederile actului administrativ contestat nu intra în conflict cu dispozițiile cuprinse în actele normative cu forță juridică superioară, constatând cu ocazia analizei legalității hotărârii de guvern în discuție că prevederea din anexa numărul 2 a respectivei hotărâri este în deplină concordanță cu art. 477 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Astfel, constată Înalta Curte, în Anexa 2 a H.G. nr. 890/2008 la poziția 3 la specializarea medicină dentară se prevede că denumirea calificării academice/profesionale este aceea de medic dentist, mențiune identică cu cea din art. 477 din Legea nr. 95/2006. Acest din urmă text legal prevede următoarele: "(1) Profesia de medic dentist se exercită în România cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însușite, după cum urmează:

a) medic dentist;

b) specialist în ortodonție și ortopedie dento-facială;

c) specialist în chirurgia dento-alveolară.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică și cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparținând Spațiului Economic European sau ai Confederației Elvețiene care dețin un titlu oficial de calificare în medicina dentară și care exercită profesia în România.

(3) Medicii dentiști care întrunesc condițiile prevăzute la art. 469 și la art. 476 alin. (1) lit. a) - d) pot desfășura activități medico-dentare conform pregătirii profesionale în sistemul național de asigurări de sănătate sau/și în sistemul privat, fie ca angajați, fie ca persoană fizică independentă în formele prevăzute de lege. Așadar se poate observa cu ușurință identitatea perfectă între termenii folosiți în actul infra legislativ, pe de o parte, și actul normativ superior, pe de altă parte, pe care acesta îl pune în executare, așa încât nu se poate susține nelegalitatea hotărârii de guvern contestate."

Faptul că în perioadele anterioare adoptării hotărârii de guvern atacate în prezenta cauză sau, dimpotrivă, în perioade ulterioare în care aceasta a încetat sa producă efecte juridice, prin hotărâri de guvern s-a utilizat termenul de doctor pentru medicii dentiști, este irelevant din perspectiva acestei cauze deoarece, așa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei este ținut a examina strict concordanța actului administrativ cu norma juridică superioară, or, din acest punct de vedere, actul administrativ a trecut testul de conformitate. Hotărârile de guvern la care se referă recurentul sunt acte administrative situate pe același palier normativ cu H.G. nr. 890/2008 și nu influențează în nici un fel validitatea juridică a acesteia.

La fel, nu prezintă relevanță nici faptul că pentru alte categorii de medici, cum este cazul medicilor de medicină generală sau a medicilor veterinari, s-a optat pentru formula doctor medic. Este o opțiune a celui care a adoptat o anumită reglementare, iar acea reglementare nu este supusă controlului de legalitate în prezenta cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, o astfel de opțiune nu atrage nelegalitatea H.G. nr. 890/2008. Așa cum s-a precizat mai sus, judecătorul cauzei este obligat să se limiteze la verificarea existenței unui posibil conflict între norma primară și norma secundara, fără a putea face analogii sau comparații cu alte reglementări sau situații. Altfel, s-ar ajunge în situația, cum foarte bine a arătat judecătorul fondului, să i se recunoască judecătorului dreptul de a legifera în sensul de a înlocui unele norme cu altele create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, contrar Deciziei nr. 1325/2008 a Curții Constituționale a României, pornind de la considerente de tipul celor invocate de către reclamantul recurent referitoare la modul în care s-a reglementat situația medicilor de medicină generală sau a medicilor veterinari.

De asemenea, judecătorul fondului a făcut o observație corectă, afirmând că toate criticile dezvoltate de către reclamant implică un control de constituționalitate întrucât, constată Înalta Curte, există o concordanță perfectă între hotărârea de guvern în discuție și prevederile Legii nr. 95/2006, în condițiile în care actul normativ primar folosește terminologia de medic dentist și nu pe aceea de doctor medic dentist, cum pretinde reclamantul. Ceea ce susține judecătorul fondului, concluzie împărtășită pe de-a întregul de instanța de control judiciar, este că doar constatarea ca neconstituționale a prevederilor Legii privind reforma în domeniul sănătății, prevederi pe care le pune în executare hotărârea contestată, pot, eventual, să-i ofere satisfacție reclamantului. Contrar a ceea ce susține reclamantul, nu hotărârea de guvern contestată a eliminat termenul "doctor", ci această formulare nu se regăsea în conținutul art. 477 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 la data adoptării H.G. nr. 890/2008, astfel încât vocabula respectivă nu putea fi inserată în hotărârea de guvern, decât prin adăugare la lege, procedeu nepermis care ar fi avut drept consecință adoptarea unei hotărâri invalide din punct de vedere juridic.

În susținerea acțiunii sale, reclamantul dezvoltă argumente prin care tinde să dovedească existența unei vătămări ce i s-a produs prin adoptarea actului infralegislativ contestat. În materia contenciosului administrativ subiectiv, cum este cazul în speță, este de esență că un act administrativ poate fi anulat de către instanța de judecată dacă acel act a produs reclamantului o vătămare într-un drept prevăzut de lege sau într-un interes legitim (protejat de lege). Or, observă Înalta Curte, reclamantul nu posedă un astfel de drept și niciun interes protejat de lege, din moment ce nu s-a demonstrat ilegalitatea actului contestat. Mai exact, reclamantul ar fi putut invoca cu succes existența unui drept sau cel puțin a unui interes protejat de lege în care să fi fost lezat prin hotărârea de guvern în discuție, numai în situația în care norma juridică primară a cărei executare a fost fost pusă în operă prin hotărârea de guvern, ar fi conținut în cuprinsul ei sintagma doctor medic dentist, iar în H.G. nr. 890/2008 să se fi ignorat această mențiune legală și să se opteze pentru formula medic dentist.

Apoi, argumentele ce se referă la discriminare, precum și la nerespectarea principiului securității juridice, la fel, nu pot fi discutate în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, însăși norma primară care stă la baza adoptării normei secundare și care a fost contestată de către reclamant, conține formula criticată de către domnul A., aceea de medic dentist în loc de doctor medic dentist. Or, observă Înalta Curte, controlul de legalitate al unei prevederi juridice primare nu poate fi realizat decât de către Curtea Constituțională, instanță care posedă monopolul interpretării constituției.

În fine, nici critica dezvoltată de către recurent cu privire la Directiva 2005/36/CE nu poate fi primită. Pe deoparte, directiva nu are un caracter non obligatoriu, așa cum susține acesta. Directiva face parte din categoria actelor juridice de drept derivat, care leagă statele membre destinatare în privința rezultatului de atins, lăsând instanțelor naționale competența cu privire la forma și mijloace, pentru a conduce la armonizarea legislațiilor naționale, statele naționale posedând, așadar, o anumită marjă de autonomie, marjă reflectată în domeniul în discuție prin adoptarea formulei de medic dentist de către statul român. Evident, directiva nu impune statelor membre obligația de uniformizare a denumirii titlurilor de calificare și a titlului profesional, statul român adoptând formula amintită. Pe de altă parte, judecătorul cauzei nu susține în cuprinsul sentinței recurate că respectiva directivă a impus modificările aduse prin H.G. nr. 890/2008, ci doar că în cuprinsul acesteia pentru România se folosește sintagma "medic dentist".

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul formulat de către reclamantă este nefondat și, în consecință, îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 2977 din 12 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.

GGC - GV