ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3498/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 1 februarie 2018 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății, în temeiul O.U.G. nr. 27/2003 obligarea pârâților la emiterea, în favoarea sa, a ordinului privind aprobarea obținerii titlului de medic specialist în protetică dentară în conformitate cu O.U.G. nr. 6/2012, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2018 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, a pus în discuția părților renunțarea la revenirea cu adresă către Ministerul Sănătății, apreciind că nu se mai impune un astfel de demers, iar prin sentința civilă nr. 109 din 25 septembrie 2018 a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Atât împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018, cât și împotriva sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat, la data de 18 octombrie 2018, recurs reclamantul A., prin care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și încheierii recurate și rejudecarea cauzei.

În susținerea căii de atac promovate, recurentul arată, în esență, că nelegalitatea încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018, pe care înțelege să o invoce pe calea recursului promovat, vizează soluția primei instanțe de revenire asupra probatoriului încuviințat la termenul din 22.05.2018, iar printr-o astfel de soluție apreciază recurentul că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând principiile fundamentale ale procesului civil. Mai arată recurentul că în opinia sa judecătorul fondului a revenit/revocat nejustificat administrarea probatoriului încuviințat, refuzând exercitarea unui rol activ, măsura de revenire și cenzurare a unui astfel de probatoriu realizându-se în baza unor motive apreciate de recurent drept inexistente, contradictorii sau străine de natura cauzei, cu ignorarea, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor legale în vigoare. A făcut trimitere recurentul la prevederile art. 233 alin. (1), lit. j) C. proc. civ., învederând că înțelege să susțină și teza nemotivării, în fapt și în drept, a soluției de renunțare la revenirea cu adresă către minister.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat legalitatea sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, recurentul apreciind că și prin pronunțarea unei astfel de hotărâri judecătorești, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând totodată și principiile fundamentale ale procesului civil, dispozițiile legale în vigoare și drepturile sale fundamentale, recunoscute și garantate de legislația națională și internațională în vigoare, inclusiv dreptul la muncă, dreptul la petiționare, dreptul la informație, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertatea economică, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

A susținut recurentul că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către prima instanță derivă din respingerea acțiunii sale ca neîntemeiată, în considerarea unei interpretări sistematice eronate a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, precum și a invocării prevederilor art. 385-386, dar și art. 387

3

din Legea nr. 95/2006, în care sunt reglementate condițiile pentru exercitarea profesiei de medic, instanța făcând abstracție de faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul invocă expres statutul de cadru didactic, precum și prevederile O.U.G. nr. 6/2012.

Mai afirmă recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să analizeze cererea sa înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentație aferentă precum și cererea datată 14.12.2017, inclusiv prin raportare la lipsa unui răspuns al pârâților la astfel de cereri, subliniind recurentul că îndeplinește condițiile legale reglementate de O.U.G. nr. 6/2012 spre a fi confirmat drept medic specialist și în specialitatea medicală corespondentă nou înființată, denumită "Protetică Dentară", câtă vreme exercită funcția de cadru didactic (asistent universitar) la disciplina "Proteză fixă, gnatologie, estetică dento-stomato-facială" din cadrul Universității de Medicină și Farmacie "B." Iași - Facultatea de Medicină Dentară, fiind confirmat ca "medic specialist" în specialitatea "Stomatologie Generală" prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1190 din 2003 și drept "medic dentist primar" în specialitatea "Stomatologie Generală", prin Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1971 din 2008.

Arată recurentul că prima instanță a realizat o eronată interpretare și a făcut o greșită aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 6/2012 în contextul în care specialitatea "Stomatologie Generală" a dispărut din Nomenclatorul de specialități medico-dentare, iar prin cererea înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/08.11.2017 a solicitat aplicarea prevederilor art. II din O.U.G, nr. 6/2012, anexând în susținerea cererii actele doveditoare deținute. Consideră recurentul că în lipsa unui răspuns al pârâților, în termen de 30 de zile de la data depunerii unei astfel de cereri, precum și de la data depunerii cererii din 14.12.2017, prin care recurentul a revenit către autoritatea administrației publice cu aceeași solicitare, devine incidentă instituția aprobării tacite reglementate de O.U.G. nr. 27/2003.

Susține recurentul că Ordinul Ministerului Sănătății nr. 786/03.08.2012, prin care au fost nominalizate persoanele care au fost confirmate ca specialiști în a doua specializare nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial al României, în cuprinsul respectivului act administrativ neexistând nominalizat numele și prenumele său, absenta listelor cuprinzând "cadrele didactice cuprinse la punctul 2", 3 și 4, precum și absenta răspunsului "Comisiei de Specialitate a Ministerului Sănătății" reconfirmând, în opinia recurentului pasivitatea Ministerului/Ministrului Sănătății cu privire la cadrele didactice propuse în 2012 de instituțiile de învățământ superior cu profil medical în vederea confirmării noii specialități, nenominalizate în anexa la Ordinul Ministerului Sănătății nr. 786/03.08.2012.

De altfel, apreciază recurentul că, din această perspectivă prima instanță nu a analizat în fapt și în drept cererile sale, încălcând, în opinia sa atât principiile procesului civil, cât și prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, în contextul în care prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de recurent, fără a analiza cererea sa înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentație aferentă, respectiv cererea datată 14.12.2017, prin raportare la răspunsul pârâților.

Un alt motiv de casare distinct invocat în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea manierei în care prima instanță a interpretat prevederile O.U.G. nr. 27/2003, recurentul criticând raționamentul primei instanțe ce stă la baza dezlegărilor date de judecătorul fondului noțiunii de "activitate", astfel cum este aceasta reglementată de sus indicatul act normativ. Apreciază recurentul că "interpretarea sistematică" invocată de prima instanță ar fi contrazisă de prevederile O.U.G. nr. 27/2003, privind procedura aprobării tacite, care, în opinia recurentului ar fi aplicabilă tuturor autorizațiilor emise de autoritățile administrației publice (cu excepția celor emise în domeniul activităților nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, munițiilor și explozibililor, regimul drogurilor și precursorilor, precum și a autorizațiilor din domeniul siguranței naționale), considerând recurentul că inclusiv solicitare sa se încadrează în categoria celor de emitere a unui actul administrativ prin care se permite solicitantului desfășurarea unei anumite activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, astfel cum sensul unor astfel de termeni rezultă din O.U.G. nr. 27/2003.

În opinia recurentului, conform limitelor învestirii, instanța de fond ar fi trebuit doar să constate nesoluționarea în termen legal a cererilor sale înregistrate la Ministerul Sănătății la data de 08.11.2017 și 18.12.2017 și aplicând prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 să dispună obligarea pârâților la eliberarea actului administrativ solicitat de recurent.

Pe de altă parte, susține recurenta-reclamantă că sentința nr. 109 din 25 septembrie 2018, cuprinde considerente eronate, contradictorii sau străine de natura pricinii, motivarea primei instanței fiind inexactă, dar și insuficientă sau inexistentă, aspect ce pledează, în opinia sa, mai curând în sensul nemotivării soluției pronunțate.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 noiembrie 2018 în dosarul instanței de recurs, intimatul - pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea ca neîntemeiat atât a recursului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, reiterând, cu titlu de apărări și chestiunile prescripției dreptului material la acțiune, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Sănătății, invocate și în fața instanței de fond.

De asemenea, la data de 4 decembrie 2018 a formulat întâmpinare și intimata C., Ministru al Sănătății, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 ca neîntemeiat

La data de 14 decembrie 2018 recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Sănătății, prin care a solicitat respingerea apărărilor prin care au fost reiterate chestiunile prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Sănătății, invocând puterea de lucru judecat a încheierii pronunțate în data de 22 mai 2018 în dosarul nr. x/2018, precum și, pentru considerente similare celor expuse prin cererea de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimat din perspectiva fondului căii sale de atac.

De asemenea, la data de 24 decembrie 2018, recurentul a formulat răspuns și la întâmpinarea formulată de intimatul Ministrul Sănătății, prin care a invocat tardivitatea formulării întâmpinării, iar pe fond, tot în considerarea unor argumente similare celor expuse prin cererea de recurs, a solicitat respingerea susținerilor intimatului ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 09.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea și sentința, ambele recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarate de A. împotriva ambelor hotărâri judecătorești este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de texul normativ în discuție se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Or, în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive câtă vreme instanța s-a pronunțat asupra unei acțiuni al cărei obiect principal este circumscris prevederilor O.U.G. nr. 27/2003, neputându-se reține că a săvârșit un act care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, depășind atribuțiile puterii judecătorești în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Ceea ce tinde, în realitate, să invoce recurentul sunt fie prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în privința încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018), fie prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în privința sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018), însă Înalta Curte apreciază că, din perspectiva spectrului de incidență al motivului de nelegalitate consfințit strict în cuprinsul art. 488 alin. (1), pct. 4 C. proc. civ., recursul reclamantului este nefondat.

Instanța de control judiciar reține că, prin încheierea de ședință din data de 22 mai 2018 Curtea de Apel Iași a încuviințat, în cadrul probei cu înscrisuri, emiterea unei adrese către pârâți în vederea completării probatoriului aferent cauzei din două perspective. Pe de o parte, s-a solicitat pârâților comunicarea înscrisurilor doveditoare ale împrejurării existenței sau inexistenței unui răspuns primit de către pârâți de la Colegiul Medicilor din România, urmare a adresei formulate de către Ministerul Sănătății și trimisă sus indicatei autorități. O astfel de adresă este menționată de Ministerul Sănătății în înscrisul aflat la dosarul de fond, prin care se arată că solicitările reclamantului au fost retransmise spre analiză Colegiului Medicilor din România la data de 25.01.2018. De asemenea, s-a solicitat pârâților și depunerea răspunsului Colegiului Medicilor din România la dosar, în măsura în care un astfel de răspuns a fost primit de aceștia. Pe de altă parte, prima instanță a pus în vedere pârâților să furnizeze clarificări ale situației de fapt, respectiv dacă cererea reclamantului din anul 2012 a fost, în vreun fel, soluționată, cu precizarea actului prin care a fost soluționată, precum și dacă Ordinul nr. 786/2012 reprezintă modalitatea de soluționare a cererii reclamantului din anul 2012, în caz afirmativ, solicitându-se pârâților să transmită modalitatea de comunicare a acestui ordin către reclamant.

Prin încheierea din data de 18.09.2018, instanța de fond a revenit asupra probatoriului încuviințat, apreciind că, în raport de temeiul cererii de chemare în judecată și de prevederile art. 258 C. proc. civ., nu este necesară revenirea cu adresă către pârâți, în sensul celor dispuse prin încheierea din 22 mai 2018.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, or, potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Înalta Curte constată însă că din lucrările dosarului nu rezultă producerea vreunei astfel de vătămări prin demersul instanței de revenire asupra măsurii inițial dispuse, câtă vreme la dosarul instanței de fond se găsește adresa nr. 27569,27576/12.09.2019 emisă de Ministerul Sănătății, prin care pârâtul arată că răspunsul Colegiului Medicilor din România a fost comunicat Ministerului Sănătății la data de 5 aprilie 2018, pârâtul depunând, în dosarul instanței de fond, un astfel de înscris, precum și faptul că Ordinul ministrului sănătății nr. 786/3 august 2012 a fost comunicat Universității de Medicină și Farmacie "B." Iași, iar un astfel de demers a reprezentat răspuns inclusiv la cererea recurentului - reclamant A.. De asemenea, Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 259 C. proc. civ. potrivit cărora instanța poate să revină asupra unor probe încuviințate în condițiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe. Observă instanța de control judiciar că, din această perspectivă, prima instanță a respectat exigențele procedurale ale mecanismului de revenire asupra probei, punând în discuția părților un astfel de demers. Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea unor norme de procedură de natură a producere recurentului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate și cu atât mai puțin a principiilor fundamentale ale procesului civil, câtă vreme relațiile solicitate se regăsesc în dosarul instanței de fond. Pe cale de consecință Înalta Curte constată nefondat motivul de casare a încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2018 nu este fondat în contextul în care instanța de fond a indicat motivele pentru care a apreciat că nu este necesară revenirea cu adresă către pârâți, conform dispozițiilor din data de 22.05.2018. Astfel, în cuprinsul hotărârii în discuție, judecătorul fondului a indicat expres rațiunile ce au stat la baza deciziei luate, respectiv: (i) temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ce conform înscrisului aflat la dosarul instanței de fond este reprezentat de prevederile O.U.G. nr. 27/2003, respectiv (ii) dispozițiile art. 258 C. proc. civ., care, în primul alineat dispun în sensul că probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.. Or conform primului alineat al celui din urmă indicat text de lege (art. 255 C. proc. civ.) probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Pe cale de consecință, judecătorul fondului a respectat rigorile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., în contextual în care, indicând elementele de fapt și de drept, prima instanță a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. În contextul descris anterior, nu se poate reține nici lipsa motivării măsurii, nici caracterul contradictoriu al motivelor invocate și nici natura străină de natura cauzei a argumentelor invocate.

Mai mult, Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, modalitatea de apreciere a pertinenței sau concludenței unei probe, respectiv a necesității administrării unui probatoriu or a revenirii asupra unei probe încuviințate, în măsura în care, pe baza pieselor dosarului, instanță apreciază că aceasta nu mai are vocația de a duce la soluționarea cauzei, reprezintă atributul exclusiv al judecătorului fondului vizând aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate. Mai mult, motivele de recurs formulate de reclamant împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2018 privesc aspecte procedurale aferente manierei de administrare a probatoriului (ce se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analizat de prezenta instanță în paragrafele anterioare), iar nu aspecte care să se circumscrie manierei de aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. De asemenea, în contextul aplicării conforme a normelor de drept procedural nu se poate reține o încălcare a drepturilor fundamentale ale recurentului, astfel cum sunt acestea reglementate de Convenția EDO, sens în care instanța de control judiciar apreciază nefondate și criticile invocate de recurent și subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, o astfel de cauză a cererii de chemare în judecată determină limite obiective specifice ale învestirii instanței de judecată, în sensul că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 10 alin. (1), cu cele ale art. 11 din O.U.G. nr. 27/2003 rezultă că, pe calea unei astfel de acțiuni, judecătorul este chemat să analizeze, într-o primă etapă doar dacă există o cerere formulată de reclamant și adresată unei autorități a administrației publice ce poate fi calificată drept cerere de autorizare, în sensul O.U.G. nr. 27/2003 și doar ulterior și exclusiv în măsura în care stabilește că obiectul cererii formulate se circumscrie sferei de reglementare a actului normativ în discuție, verifică doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de sus indicata ordonanță de urgență privind aprobarea tacită (astfel cum sunt acestea reglementate de art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 3 lit. b) și art. 6 și urm. din O.U.G. nr. 27/2003). Elocvente sunt, din perspectiva limitelor învestirii instanței, prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 care dispun astfel: "În cazul în care instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență privind aprobarea tacită, pronunță o hotărâre prin care obligă autoritatea administrației publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfășoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie."

În consecință, pe calea acțiunii reglementate de art. 7 alin. (2) teza finală, coroborat cu art. 9 din O.U.G. nr. 27/2003 instanța nu este învestită cu analiza aspectelor de fond aferente cererii adresate autorității administrației publice (respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile reglementate de normele de drept material ce guvernează materia tipului de autorizare solicitat), limitele contextului judiciar reglementat de sus indicatul act normativ nepermițând judecătorului să se substituie autorității administrației publice în analiza condițiilor reglementate de materia specifică fiecărei categorii de autorizație solicitată. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că prima instanță nu a fost învestită cu o analiză, pe fond, a cererii reclamantului înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentație aferentă și nici a cererii formulate la data de 14.12.2017, înregistrată la Registratura Generală a Ministerului Sănătății la data de 18.12.2017.

În contextul argumentelor expuse anterior, sunt nefondate criticile evocate de recurent prin care acesta apreciază pe de o parte că lipsa unei analize pe fond a unor astfel de cereri ar reprezenta o încălcare a principiilor procesului civil (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe de altă parte că nelegalitatea hotărârii ar deriva din nemotivarea respingerii elementelor de fond aferente cererilor formulate de reclamant sau din existența unei motivări contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar dintr-o ultimă perspectivă că s-ar impune casarea sentinței întrucât ar fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea ar fi fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor Ordonanței de Urgentă nr. 6/2012, respectiv cu încălcarea drepturilor fundamentale ale recurentului (dreptul la muncă, dreptul la petiționare, dreptul la informație, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertății economice, egalității în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil).

Tot pentru aceleași considerente nu pot fi apreciate ca fondate nici criticile recurentului prin care acesta contestă legalitatea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 786/03.08.2012, prin referire și la referatul de aprobare al acestuia și la conținutul concret al adreselor emise de Ministerul Sănătății la nivelul anului 2018, cu atât mai mult cu cât aceste critici au fost formulate pentru prima dată în recurs, împrejurare ce contravine dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că în recurs nu se pot invoca, omissio medio, motive care nu au fost valorificate mai întâi la judecata în primă instanță.

De asemenea, nefondate sunt și motivele de casare formulate de recurent împotriva manierei în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile O.U.G. nr. 27/2003, din perspectiva analizării încadrării sau neîncadrării obiectului cererilor reclamantului în categoria celor ce atrag incidența O.U.G. nr. 27/2003.

Potrivit prevederilor art. 3 lit. a) din actul normativ în discuție, noțiunea de "autorizație" vizează actul administrativ emis de autoritățile administrației publice competente prin care se permite solicitantului desfășurarea unei anumite activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar reține că ceea ce a solicitat reclamantul autorității administrației publice a fost emiterea ordinului privind confirmarea ca medic specialist în Protetică Dentară, reclamantul învederând că un astfel de titlu profesional îi este necesar continuării activității de cadru didactic (Asistent Universitar) la disciplina "Proteză fixă, gnatologie, estetică dento-stomato-facială" din cadrul Universității de Medicină și Farmacie "B." Iași - Facultatea de Medicină Dentară, precum și din perspectiva posibilității de avansare didactică.

Astfel, este adevărat că cererea reclamantului adresată pârâților nu viza emiterea actului administrativ în vederea exercitării uneia dintre profesiile aferente sistemului de sănătate, astfel cum sunt acestea reglemententate în Titlurile XII și XIII din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, ci o funcție didactică - de asistent universitar - astfel cum este aceasta reglementată de prevederile art. 285 alin. (1) lit. a), coroborată cu art. 301 alin. (1), (2), (8) și (9) din Legea educației naționale nr. 1/2011.

În contextul descris anterior, chestiunea în discuție este de a analiza dacă activitatea de exercitare a unei funcții didactice intră în categoria activităților reglementate de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003. Or, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază prin expunerea de motive a Legii nr. 486/2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, legiuitorul a explicat sfera de incidență a actului normativ în discuție, respectiv aspectele de politică legislativă și economică vizate de acesta, prin adoptarea ordonanței de urgență urmărindu-se transpunerea în plan legislativ a Recomandării Consiliului Europei nr. 97/344 din 22 aprilie 1997 pentru îmbunătățirea și simplificarea mediului de afaceri. Or o astfel de recomandare, încuraja statele membre să adopte măsuri în special în ceea ce privește înființarea de noi întreprinderi și sprijinirea acestora în primul an de la înființare, în scopul stimulării potențialului de inovare și creării de noi locuri de muncă. Totodată, după cum a reținut și prima instanță, din textul Recomandării rezultă că procedura aprobării tacite este considerată o "bună practică" în relația dintre administrația publică și mediul de afaceri.

Înalta Curte are în vedere și considerentele Deciziei nr. 13 din 16 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 674 din 1 noiembrie 2013, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie care, deși vizează inaplicabilitatea procedurii aprobării tacite în cazul autorizațiilor de construire, certificatelor de urbanism și documentațiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, dezleagă și chestiunea de drept a sensului noțiunii de "activitate" vizată de prevederile O.U.G. nr. 27/2003. Prin sus indicata decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 27/2003 conduce la concluzia că "adoptarea procedurii aprobării tacite a avut în vedere simplificarea procedurii de înființare de noi întreprinderi și îmbunătățirea mediului de afaceri, astfel încât noțiunea de "activitate", prevăzută în definiția dată autorizației, prin art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, are în vedere activitatea cu caracter de continuitate, în sens de "întreprindere"

Astfel sunt nefondate criticile recurentului întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care, realizând o interpretare sistematică a prevederilor O.U.G. nr. 27/2003 în acord cu sus indicatele dezlegări de drept reținute prin Decizia nr. 13/2013, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor actului normativ în discuție, reținând că obiectul cererilor reclamantului prin care acesta a solicitat pârâților emiterea ordinului privind confirmarea unei titlu profesional, nu se încadrează în categoria celor vizate de prevederile O.U.G. nr. 27/2003. Acest raționament este incident cu atât mai mult în contextul în care solicitarea de confirmare a titlului este formulată în vederea exercitării unei funcții didactice, ce nu poate fi calificată, în niciun context drept activitate a unei întreprinderi.

În plus față de acestea, din analiza prevederilor art. 301 din Legea educației naționale nr. 1/2011, rezultă atât faptul că, în învățământul superior medical, una dintre condițiile aferente dobândirii funcției de asistent universitar este reprezentată de deținerea titlului de medic rezident (iar nu a celui de medic specialist, ce este o condiție aferentă dobândirii funcției de șef de lucrări și de conferențiar), cât și faptul că aceasta reprezintă doar una dintre multiplele condiții reglementate în plan normativ drept necesar a fi îndeplinite de candidat în vederea calificării candidatului în categoria celor ce pot exercita o funcție didactică. Întrucât, deținerea titlului a cărui constatare a fost solicitată de recurent pe calea cererilor adresate pârâților nu reprezintă unica cerință legală impusă în vederea exercitării funcției didactice, nu se poate reține că cererile reclamantului au vizat emiterea actului administrativ de autorizare a desfășurării unei activități, ci exclusiv unul dintre elementele necesare dovedirii îndeplinirii uneia dintre condițiile reglementate de prevederile art. 301 din Legea educației naționale nr. 1/2011.

De asemenea, contrar celor susținute de recurent, prima instanță nu putea constata, pur și simplu îndeplinirea condițiilor privind procedura aprobării tacite, conform prevederilor art. 11 alin, (2) din O.U.G. nr. 27/2003, cu consecința pronunțării unei hotărâri prin care ar fi trebuit să oblige pârâții să elibereze actul administrativ solicitat de reclamant, câtă vreme, astfel cum instanța de control judiciar a precizat anterior, prima etapă a verificării pe care judecătorul fondului trebuia să o realizeze, într-o procedură judiciară precum cea de față, este cea a verificării încadrării obiectului cererii adresate autorității administrației publice în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 27/2003. Or, întrucât s-a concluzionat că cererile adresate de reclamant pârâților nu au un obiect circumscris prevederilor sus indicatului act normativ, nu se mai impune accederea celui de-al doilea plan de analiză, respectiv a verificării conduitei autorității publice din perspectiva criteriilor ce reglementează actele de pasivitate (lipsă de răspuns) vizate de O.U.G. nr. 27/2003.

De altfel, Înalta Curte reține că simpla depășirea, așa cum pretinde recurentul (chestiune a cărei verificare excede obiectului judecății în prezenta cauză, față de lipsa de incidență a dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2003), a termenului de 30 de zile, nu are alt efect decât nașterea dreptului la acțiune reglementat de prevederile de art. 8 din Legea nr. 554/2004 împotriva autorității care omite să răspundă deoarece, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actului administrativ. Mai mult, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că atât cererea nr. x/08.11.2017, cât și cererea datată 14.12.2017 (astfel cum au fost acestea formulate de reclamant) reprezintă o reiterare a demersului inițiat de reclamant încă din anul 2012. Or, împotriva tratamentului aplicat de autoritatea publică demersului aferent anului 2012 reclamantul avea deschisă calea aceleiași acțiuni reglementate de art. 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât și refuzul explicit sau implicit al autorității este asimilat tot noțiunii de act administrativ.

În considerarea aspectelor menționate în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază nefondate și criticile formulate de recurent prin care acesta clamează o încălcare, de către judecătorul fondului, a normelor ce protejează drepturile fundamentale ale acestuia (dreptul la muncă, dreptul la petiționare, dreptul la informație, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertății economice, egalității în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil), precum și încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), prima instanță soluționând legal cauza în limitele cadrului procesual specific generat de prevederile speciale ale O.U.G. nr. 27/2003.

Referitor la criticile recurentului, subsumate, din perspectiva tratamentului aplicat prevederilor O.U.G. nr. 27/2003, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate. Înalta Curte constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant. Astfel, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanță a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. În concluzie, în opinia Înaltei Curți, motivarea primei instanțe este legală și oferă garanțiile unui proces echitabil.

În raport de totalitatea aspectelor învederate, Înalta Curte apreciază nefondat și recursul promovat de recurent împotriva sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018.

Pentru toate considerentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că soluțiile adoptate de judecătorul fondului atât în cuprinsul încheierii atacate, cât și în cel al sentinței recurate, sunt legale, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR