ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 268/2025

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2023 la data de 13.03.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, obligarea pârâtului la emiterea Certificatului care atestă formarea reclamantei în profesia de medic dentist conform DC 2005/36/CE (certificarea diplomelor), potrivit adeverinței nr. x/16.10.2017 eliberată sub denumirea "recomandare" înregistrată la Ministerul Sănătății - Direcția Generală Juridică, Resurse umane și salarizare sub nr. x/20.10.2017, respectiv certificatul care atestă drepturi câștigate specifice în profesia de medic dentist.

Prin sentința nr. 1609 pronunțată la 07 noiembrie 2023 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 73 pronunțată la 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a respins excepția lipsei de obiect și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

Împotriva sentinței civile nr. 73 pronunțate la 31 ianuarie 2024 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, cu obligarea pârâtului la emiterea certificatului european și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 73 din data de 31 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată acțiunea formulată de subsemnata în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui certificat de conformitate european, necesar pentru exercitarea profesiei de medic dentist într-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv Germania.

Hotărârea instanței de fond este criticabilă atât sub aspectul motivării, cât și al aplicării normelor de drept material, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează caracterul deficitar al motivării sentinței, întrucât instanța a făcut referire la prevederile anexei V, pct. 5.3.1 și 5.3.2 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale, fără a explica în mod clar raționamentul juridic care a condus la respingerea cererii. S-a reținut că documentul solicitat se eliberează doar pentru titularii diplomei de licență în medicină dentară obținută începând cu promoția 2017, admiși la studii universitare începând cu anul 2011, ceea ce nu este cazul părții recurente, absolventă a Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" București, promoția 1999. Cu toate acestea, instanța nu a motivat explicit respingerea acțiunii pe acest criteriu, iar expunerea acestor condiții nu a fost argumentată juridic, împiedicând astfel exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța a aplicat greșit prevederile Directivei 2005/36/CE, reținând în mod eronat că nu a fi îndeplinit condiția de a fi exercitat în mod efectiv și legal activitatea de medic dentist pe o perioadă de minimum trei ani consecutivi în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului.

În realitate, a desfășurat activitatea de medic stomatolog în mod continuu între anii 2000-2017 în cadrul cabinetului medical individual CMI Dr. A., fiind unicul medic titular, iar în perioada 2009-2018 a fost angajată, în paralel, la Dispensarul Școlar nr. 4 din Arad, unitate subordonată Compartimentului Asistență Medicală Dentară Preuniversitară din cadrul Primăriei Municipiului Arad.

Aceste activități sunt dovedite prin înscrisuri depuse la dosar, care reflectă o practică profesională constantă și legală, conform cerințelor art. 24 din Directiva 2005/36/CE.

Instanța de fond a ignorat aceste probe și a reținut în mod greșit că activitatea desfășurată ar fi fost ocazională și intermitentă, fără a analiza în mod real documentele depuse. Mai mult, în mod inexplicabil, în dosarul administrativ a fost atașată o adeverință aparținând unei terțe persoane, B., care nu are legătură cu cauza și care atestă o vechime profesională de doar doi ani și șapte luni, ceea ce denotă superficialitatea cu care intimatul a tratat cererea recurentei.

În ceea ce privește procedura de acordare a certificatului de conformitate european, aceasta nu impune dovada unui număr de pacienți sau a unei activități intense, ci doar îndeplinirea condițiilor legale de profesare, care rezultă cu prisosință din documentele depuse. Astfel, consideră că hotărârea recurată este fundamental greșită, întrucât instanța a dat o aplicare eronată prevederilor Directivei 2005/36/CE, iar motivarea acesteia este contradictorie și străină de natura cauzei.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicită, în principal admiterea excepției nulității căii de atac, întrucât nu s-au adus critici de nelegalitate sentinței recurate, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat/nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea emitere a Certificatului care atestă formarea reclamantei în profesia de medic dentist conform DC 2005/36/CE (certificarea diplomelor), potrivit adeverinței nr. x/16.10.2017 eliberată sub denumirea "recomandare" înregistrată la Ministerul Sănătății - Direcția Generală Juridică, Resurse umane și salarizare sub nr. x/20.10.2017, respectiv certificatul care atestă drepturi câștigate specifice în profesia de medic dentist.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea, reținând că că certificatele se eliberează doar pentru acele titluri de calificare obținute începând cu 2009 inclusiv, cu acces la studiile universitare începând cu anul 2003, ori, după cum s-a arătat mai sus, reclamanta este absolventa Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" București, prin eliberarea Diplomei de Licență de Doctor - medic specializarea Stomatologie, seria x nr. x nr. 835 din data de 20.12.1999.

Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată - Instanța de apel a interpretat eronat prevederile Directivei 2005/36/CE, considerând că reclamanta nu se încadrează în categoriile eligibile pentru eliberarea certificatului, întrucât a obținut diploma de licență în anul 1999; deși instanța nu a motivat explicit respingerea acțiunii pe acest criteriu, a făcut referire la aplicabilitatea normei europene fără o analiză clară; - instanța a reținut în mod eronat că reclamanta nu ar fi exercitat efectiv și legal profesia de medic dentist timp de minimum 3 ani consecutivi în ultimii 5 ani anteriori solicitării certificatului, deși a dovedit că a practicat medicina dentară în mod continuu între 2000-2017 în cadrul propriului cabinet (CMI Dr. A.) și, în paralel, între 2009-2018, la Dispensarul Școlar nr. 4 din Arad.

În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în urma propriului demers judiciar și împărtășind opinia judecătorului fondului în ceea ce privește soluția pronunțată, apreciază că toate criticile sunt nefondate, urmând să le analizeze și să le răspundă în raport de finalitatea concretă a acestora.

În prealabil, trebuie precizat că recursul nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" și, ca urmare, nu pot fi primite criticile de netemeinicie formulate de către recurenți, în privește modul de administrare a probatoriului.

Nu sunt întemeiate criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, soluția de respingere a acțiunii este pe deplin reflectată în considerentele sentinței și argumentată de acestea.

Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde, în mod evident, argumente pertinente pe care se întemeiază soluția și faptul că hotărârea pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că dispozițiile pct. 6 a alin. (1) din art. 488 C. proc. civ. se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente și atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenta-reclamantă ca atare.

Mai mult, Înalta Curte reține că invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat existența unei pretinse contradicții, însă nu la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinței și textele de lege incidente cauzei. Or, Înalta Curte reține, în ceea ce privește pretinsa contradicție invocată, că aceasta nu reprezintă o critică subsumată cazului de casare indicat, ci se circumscrie prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acesta nu este incident în cauză.

Cu titlu prealabil, amintește că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul articolului anterior menționat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În completare la faptul că recursul, cale de atac extraordinară, nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt, instanța de recurs în urma verificării sentinței atacate, constată că judecătorul fondului nu a încălcat dispozițiile incidente cauzei, întrucât a verificat dacă institutuția pârâtă a emis decizia contestată cu respectarea Legii nr. 554/2004 cu modif. ulterioare, art. 41 din Constituția României, art. 24 din Directiva nr. 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În raport de criticile formulate în recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acestea sunt neîntemeiate și nu pot conduce la casarea hotărârii recurată.

Recurenta susține că instanța de fond ar fi aplicat greșit prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale, în sensul că nu ar fi verificat corespunzător activitatea profesională desfășurată în România, în vederea eliberării certificatului de conformitate european.

Cu toate acestea, din examinarea sentinței civile nr. 73/31.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, rezultă că instanța de fond a avut în vedere atât dispozițiile relevante din Directiva 2005/36/CE, cât și documentele depuse la dosar, reținând în mod corect că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute la art. 23 alin. (6) din directivă, respectiv exercitarea efectivă și legală a activității de medic dentist pe o perioadă de minimum trei ani consecutivi în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului și nici nu se încadrează în perioada stipulată de V, pct. 5.3.1 și 5.3.2 ale Directivei 2005/36/CE .

Instanța de fond a arătat că, potrivit concluziilor deduse din lecturarea anexei V, pct. 5.3.1 și 5.3.2 ale Directivei 2005/36/CE, certificatul de conformitate se eliberează doar pentru titularii diplomei de licență obținute începând cu promoția 2017, admiși la studii universitare începând cu anul 2011, ceea ce nu este cazul recurentei, care a absolvit în anul 1999.

De asemenea, prima instanță a reținut că recurenta nu a dovedit, prin documente concludente, că a exercitat activitatea de medic dentist în mod efectiv și legal, în regim continuu, în perioada relevantă. Faptul că recurenta a invocat desfășurarea activității în cadrul cabinetului medical individual CMI Dr. A. și la Dispensarul Școlar nr. 4 din Arad nu este suficient, în absența unor dovezi concrete privind caracterul continuu, legal și neîntrerupt al activității în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului.

Referitor la susținerea recurentei privind atașarea unei adeverințe aparținând unei terțe persoane, instanța de fond nu a fundamentat soluția pe acest înscris, iar menționarea sa nu influențează legalitatea hotărârii pronunțate.

În ceea ce privește interpretarea normelor europene, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (transpusă și în legislația României, prin adoptarea H.G. 1282/17.10.2007), având în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care impune o analiză riguroasă a condițiilor de formare profesională și de exercitare efectivă a profesiei, în scopul recunoașterii calificărilor în alt stat membru.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța nu a impus dovada unui număr de pacienți sau a unei activități intense, ci a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de directiva europeană, respectiv exercitarea efectivă și legală a profesiei într-un interval de timp determinat. În lipsa unor dovezi certe privind îndeplinirea acestei cerințe, instanța a concluzionat în mod legal că nu se impune obligarea Ministerului Sănătății la emiterea certificatului de conformitate european.

Din analiza dosarului administrativ depus de instituția pârâtă, Curtea de Apel a constatat că recurenta a formulat o cerere înregistrată la data de 02.03.2017, însoțită de documente care nu fac dovada îndeplinirii condiției de exercitare continuă și legală a activității profesionale în perioada relevantă. Documentele prezentate, precum certificatul de înregistrare fiscală, autorizația sanitară de funcționare și avizele din anul 2010, atestă înființarea cabinetului medical individual, dar nu confirmă desfășurarea efectivă a activității în perioada 01.03.2012 - 02.03.2017.

În plus, sub aspectul activității desfășurate la Dispensarul Școlar nr. 4 din Arad, prima instanță a reținut că, potrivit adeverinței nr. x/27.01.2023, raportul de muncă al recurentei a fost suspendat de 13 ori în perioada de referință, ceea ce denotă o activitate ocazională, cu caracter intermitent, incompatibilă cu cerința de continuitate impusă de normele europene și naționale.

În ceea ce privește susținerea recurentei privind existența unui refuz nejustificat din partea autorității publice, instanța a analizat corespondența purtată între părți și a constatat că Ministerul Sănătății a formulat răspunsuri motivate la toate solicitările recurentei, în limitele competențelor conferite de lege, fără a se putea reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Potrivit jurisprudenței relevante (ICCJ - SCAF, decizia nr. 4834/11.10.2005), simplul fapt că răspunsul autorității nu este satisfăcător pentru petent nu echivalează cu un refuz nejustificat, întrucât conținutul răspunsului constituie o prerogativă a autorității publice, exercitată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanței de fond se circumscrie cadrului legal și jurisprudențial aplicabil, motiv pentru care se impune menținerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva sentinței civile nr. 1626 pronunțate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 73 pronunțate la 31 ianuarie 2024 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 ianuarie 2025.