ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3692/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2021, pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Direcția Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale, a solicitat obligarea pârâților la emiterea procesului - verbal favorabil și a raportului necesar emiterii avizului favorabil de recunoaștere a titlului de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrie a reclamantului, ca urmare directă a întrunirii în totalitate și a criteriilor de recunoaștere prevăzute de art. 5 alin. (3) lit. b din H.G. nr. 764/2017.

1.2. Prin sentința civilă nr. 579 din 02 februarie 2022, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 6 mai 2022.

Prin sentința civilă nr. 1376 din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale);

(ii) a admis în parte cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Direcția Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale;

(iii) a obligat pârâții să soluționeze cererea înregistrată de către reclamant sub nr. 52455/12.10.2018 și să comunice acestuia un răspuns motivat;

(iv) a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1376 din 6 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale), iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale), susține recurentul-pârât că hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și art. 5 lit. o și kk) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Direcția de specialitate este organizată în cadrul Ministerului Sănătății, fără personalitate juridică, neavând capacitate procesuală, respectiv aptitudinea de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Capacitate procesuală de folosință are Ministerul Sănătății, iar nu structurile de specialitate din cadrul său, acesta având și capacitatea de drept administrativ, respectiv aptitudinea de exercita prerogative de putere publică, prin emiterea de acte administrative în procesul de organizare a legii și de executare în concret a legii.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât consideră că prima instanță a reținut greșit că cererea și documentația anexată depuse de intimatul-reclamant nu au fost analizate în aplicarea art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017. Instanța de fond a recunoscut că reclamantului i-a fost soluționată cererea, însă a apreciat greșit că răspunsul este exprimat cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-pârât reiterează situația de fapt care a condus la litigiul de față, învederând, cronologic, cererile formulate de reclamant și verificările efectuate de minister, arătând că, prin adresa nr. IM8113/15.09.2021, Ministerul Sănătății a comunicat reclamantului A că cererea sa de recunoaștere a titlului de medic specialist în ortopedie-traumatologie pediatrică obținut în Republica Moldova a fost respinsă ca urmare a celor două avize negative exprimate de Colegiul Medicilor din România și Comisia mixtă de recunoaștere. Cererea nu a putut fi soluționată favorabil, întrucât în dosarul depus nu se regăsește un titlu de calificare de medic specialist în ortopedie-traumatologie și nici documente care să ateste formarea în această specialitate printr-o formă de pregătire de tipul rezidențiatului.

Arată că potrivit art. 1 alin. (1) lit. b din H.G. nr. 764/2017, reclamantul trebuia să facă dovada formării ca medic specialist pentru care se solicită recunoașterea, în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național, or reclamantul avea doar un stagiu de 10 luni în specialitatea ortopedie pediatrică, ce nu echivalează cu pregătirea de tipul rezidențiatului. Totodată, intimatul-reclamant nu a depus un titlu de calificare de medic specialist în ortopedie pediatrică dobândit în Republica Moldova, conform art. 2 3 și 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, coroborat cu Ordinul ministrului sănătății nr. 1509/2008 privind Nomenclatorul specialităților medicale, medico-dentare și farmaceutice din România pentru rețeaua de asistență medicală din România. Neavând calificarea de medic în specialitatea respectivă, intimatul-reclamant nu îndeplinește condițiile de studii.

Consideră că instanța de fond a făcut o confuzie între condițiile de studii și experiența profesională a reclamantului, respectiv durata de pregătire, reținând în mod eronat că se impune organizarea unei probe de aptitudini, iar nu respingerea automată a cererii. Evaluarea parcursului teoretic și a abilităților practice prin susținerea probei de aptitudini nu înlătură prevederile normei privind dovedirea condițiilor de studii și practică medicală.

Precizează intimatul-pârât că similaritatea curriculumului de pregătire în specialitate din punct de vedere al conținutului și duratei de formare este impusă de prevederile legislației europene, transpusă în legislația națională prin H.G. nr. 1282/2007, sens în care sunt redate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Directiva nr. 2005/36/CE și art. 3 din H.G. nr. 1282/2007. Faptul că intimatul-reclamant poate exercita profesia în Republica Moldova în baza stagiului ortopedie pediatrică nu are relevanță, câtă vreme art. 2 din H.G. nr. 764/2017 reglementează recunoașterea titlurilor de calificare în urma analizei formării în specialitate și a competențelor profesionale însușite de titular în statul terț comparativ cu cerințele de formare și competențele prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă, iar în România, potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 1509/2008, specialitatea ortopedie pediatrică are o durată de formare de 6 ani.

În consecință, consideră recurentul-pârât că instanța de fond a interpretat greșit normele legale antereferite, cu consecința nelegalei obligări a Ministerului Sănătății la reanalizarea cererii, în lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017.

Intimatul-reclamant A a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează că a solicitat recunoașterea în România a titlului de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrică, dobândit în Republica Moldova, conform art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017. După mai bine de 2 ani de la depunerea cererii, prin adresa nr. 52455.21768/06.10.2020 a fost informat despre existența unui raport nefavorabil emis ca urmare a pretinsei neîntruniri a uneia dintre condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) lit. b din H.G. nr. 467/2017, respectiv durata, apreciindu-se greșit cu privire la stagiul realizat în țara de origine. Potrivit interpretării gramaticale și per a contrario, toate celelalte condiții, prevăzute de art. 5 alin. (3) lit. a, c) și d), inclusiv cele de la lit. b, cu excepția duratei și curricumului de pregătire, au fost considerate îndeplinite. Tot din cuprinsul adresei nu rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4) și (5) și art. 7 din H.G. nr. 764/2017.

Susține intimatul-reclamant că, dacă exista vreun dubiu cu privire la condiția duratei, Comisia trebuia să solicite documente suplimentare privind abilitățile profesionale însușite, conform titlurilor de calificare adiționale, acestea reprezentând criterii suplimentare și superioare în aprecierea întrunirii criteriilor de legalitate a cererii de recunoaștere a titlului.

Totodată, Comisia avea la dispoziție procedura probei de aptitudini având ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și al aptitudinilor practice ale solicitantului, conform art. 7 din H.G. nr. 764/2017, aplicabil tuturor situațiilor în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile prevăzute de art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017.

Mai arată că, din finalul adresei nr. 52455.21768/06.10.2020, rezultă trimiterea la specialitatea psihiatrie, care ar putea reprezenta o eroare materială, dar care, coroborată cu întreg conținutul adresei, nu poate primi această valoare, ci probează analiza cu superficialitate a cererii reclamantului, cu încălcarea art. 16 și art. 41 din Constituție.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la soluția dată de prima instanță excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale)

Soluționând această excepție, instanța de fond a respins-o cu motivarea că, deși Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate nu are personalitate juridică, aceasta deține capacitate de drept administrativ, fiind emitenta adresei nr. 113/15.09.2021, prin care intimatul-reclamant a fost încunoștiințat cu privire la respingerea cererii sale de recunoaștere a titlului de calificare în specialitatea ortopedie pediatrică.

Înalta Curte nu va achiesa la aceste considerente, apreciind eronată soluția primei instanțe, raportat la art. 1 art. 2 alin. (1) lit. i și alin. (2), art. 8 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispozițiile art. 56 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Conform art. 56 alin. (1) și (2) C. proc. civ., pot fi parte în judecată persoanele care au folosința drepturilor civile, precum și asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate reprezintă o structură organizată în cadrul Ministerului Sănătății, fără personalitate juridică, astfel încât, din punct de vedere al normei de procedură civilă, nu are capacitatea de a avea drepturi și obligații proprii, acestea aparținând autorității ministeriale din structura căreia face parte.

Pe de altă parte, în practica sa constantă instanța supremă a hotărât că, în materia specială a contenciosului administrativ, nu prezintă relevanță personalitatea juridică a autorității publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, respectiv aptitudinea de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public. Sub acest aspect, participarea în cadrul procesual pasiv al cauzei este determinată de apartenența organului emitent al actului la categoria autorităților publice centrale sau locale, neavând relevanță dacă acestea au sau nu au personalitate juridică.

Însă, în cauză, nu se reliefează o astfel de situație de excepție, față de împrejurarea că Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate nu este emitenta actului administrativ asimilat contestat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i raportat la art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv a pretinsului refuz nejustificat dedus judecății instanței de contencios administrativ de reclamantul A.

Această structură a emis referatul nr. 52455/23.08.2021, prin care a propus respingerea cererii reclamantului (filele 84-85 vol. I dosar CAB) și, ulterior, adresa nr. IM8113/15.09.2021 (fila 86 din același dosar), prin care a adus la cunoștința solicitantului soluția de respingere a cererii, însă nu este emitenta soluției de respingere.

Autoritatea care a luat decizia de respingere a cererii de recunoaștere a titlului de medic specialist, pe baza avizelor negative emise de Comisia mixtă de recunoaștere și Colegiul Medicilor din România, este pârâtul Ministerul Sănătății, prin reprezentantul său, ministrul sănătății, care a aprobat referatul întocmit de Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate.

Mai exact, referatul direcției reprezintă doar o propunere, având natura unei operațiuni administrative prealabile, care se materializează într-un act administrativ asimilat prin viza de aprobare a ministrului sănătății, această aprobare, expresie a atribuției legale corespunzătoare, conturând refuzul apreciat de reclamant a avea caracter nejustificat.

De asemenea, adresa de înștiințare a reclamantului, emisă de Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate, nu are natura unui act administrativ, reprezentând doar o informare a solicitantului cu privire la soluția dată cererii sale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate nu este emitenta niciunui act administrativ tipic sau asimilat contestat în cauză, fiind eronată conceptarea sa în cadrul procesual pasiv, în lipsa atât a capacității de drept administrativ, cât și a capacității procesuale de folosință.

După cum în mod corect a arătat recurentul-pârât, în speță capacitate procesuală de folosință are Ministerul Sănătății, acesta având și capacitatea de drept administrativ, respectiv aptitudinea de exercita prerogative de putere publică, prin emiterea de acte administrative în procesul de recunoaștere a titlului de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrică.

Astfel fiind, constatând că prima instanță a nesocotit normele legale anterior amintite, pronunțând o soluție în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință, Înalta Curte, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 C. proc. civ., va admite acest motiv de recurs, va casa soluția corespunzătoare din cuprinsul sentinței recurate și, în rejudecare, va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale) și va respinge în consecință cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu această pârâtă.

II.2. Pe fondul recursului, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește situația de fapt, instanța de recurs reține că reclamantul A a depus cererea înregistrată sub nr. 69230/20.12.2017 la Ministerul Sănătății, completată în data de 03.07.2018 cu cererea nr. 33240/03.07.2018 (filele 58-59 vol. I dosar CAB), prin care a solicitat recunoașterea titlului de medic specialist în ortopedie-traumatologie, în vederea exercitării profesiei pe teritoriul României.

Întrucât documentele de studii anexate cererii atestă efectuarea unei pregătiri în specialitatea ortopedie pediatrică, dosarul reclamantului a fost transmis cu adresa nr. 33240/03.07.20218 către comisia mixtă de recunoaștere a titlurilor de calificare în specialitatea ortopedie pediatrică spre a fi analizate conform prevederilor reglementate prin H.G. nr. 764/2017. Răspunsul președintelui comisiei, respectiv adresa nr. 33240/19.07.2018 a fost în sensul constatării neconcordanței dintre cererea formulată de petent și documentele de studii anexate în dosarul de recunoaștere.

Ca urmare a acestei constatări, reclamantul a depus la Ministerul Sănătății cererea nr. 52455/12.10.2018 (fila 62 vol. I dosar CAB), prin care a solicitat recunoașterea specialității obținute în Republica Moldova, conform titlului de calificare, cât și a programei analitice ce atestă o pregătire în specialitatea ortopedie pediatrică, dosarul reclamantului fiind astfel retransmis comisiei mixte de recunoaștere a titlurilor în specialitatea ortopedie pediatrică cu adresa nr. 52455/13.11.2018 (fila 63 vol. I CAB).

Prin adresa nr. 52455,21768/06.10.2020 (fila 67 vol. I dosar CAB), Ministerul Sănătății a comunicat reclamantului constatările Comisiei mixte de recunoaștere care au condus către o decizie de nerecunoaștere a titlului de specialist, motivul nerecunoașterii fiind acela al unei diferențe majore între pregătirea efectuată de către reclamant în Republica Moldova de 10 luni, față de curriculumul de pregătire din România de 6 ani, nefiind, astfel, îndeplinită cerința prevăzută de art. 5 alin. (3) lit. b din H.G. nr. 764/2017 (filele 65-66 vol. I dosar CAB).

Reclamantul s-a adresat Avocatului Poporului cu o sesizare privind nesoluționarea cererii de recunoaștere. La recomandarea acestei instituții, în sensul prevederilor art. 7 alin. (8) din H.G. nr.764/2017, în data de 20.04.2021 Comisia mixtă de recunoaștere a comunicat concluziile sale către Colegiul Medicilor din România. De asemenea, prin adresa nr. SMSS1078/16.08.2021, Ministerul Sănătății a solicitat Colegiului Medicilor din România punctul de vedere cu privire la dosarul intimatului-reclamant (fila 81 vol. I dosar CAB).

Prin adresa nr. 12195/19.08.2021, înregistrată la Ministerul Sănătății cu nr. SMSS/1078/19.08.2021 (fila 83 vol. I dosar CAB), Colegiul Medicilor din România a susținut decizia Comisiei mixte de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrică, arătând că o diferență semnificativă a duratei de formare din țara terță față de minimul perioadei prevăzute în Nomenclatorul de specialități din România pentru specialitatea echivalentă ar trebui să ducă la respingerea cererii de recunoaștere, iar pe de altă parte internatura/stagiul de 11 luni nu reprezintă pregătire de specialitate nici prin rezidentiat, nici prin secundariat în Republica Moldova.

La data de 23.08.2021, pârâta Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale) a elaborat referatul de respingere a cererii de recunoaștere a titlului de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrică a reclamantului, pe baza avizelor negative ale Colegiului Medicilor din România și Comisiei mixte de recunoaștere, referat care este aprobat de conducerea Ministerului Sănătății cu nr. IM8113/01.09.2021 (filele 84-85 vol. I dosar CAB).

Prin adresa nr. IM8113/15.09.2021 (fila 86 vol. I dosar CAB), Ministerul Sănătății a comunicat reclamantului A respingerea cererii de recunoaștere ca urmare a celor două avize negative exprimate de CMR și Comisia mixtă de recunoaștere.

Prin demersul judiciar inițiat în fața instanței de contencios administrativ, reclamantul A a solicitat, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la emiterea actului administrativ vizând soluționarea cererii privind recunoașterea titlului de medic specialist ortopedie pediatrică dobândit în Republica Moldova, susținând că sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 5 din H.G. nr. 764/2017.

Prin sentința recurată, prima instanță a apreciat că a fost dovedită existența unui refuz nejustificat al pârâților în soluționarea favorabilă a cererii nr. 52455/12.10.2018, exprimat cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, și a obligat pârâții să soluționeze cererea reclamantului și să-i comunice acestuia un răspuns motivat.

A apreciat instanța de fond că motivele exprimate în cuprinsul actelor/adreselor comunicate reclamantului reflectă refuzul nejustificat al pârâților de a parcurge, prin comisia mixtă constituită în acest scop, întreaga procedură administrativă de evaluare a reclamantului, în contextul în care, pe de o parte, aceștia nu au evaluat numărul total de ore de pregătire efectivă/săptămână efectuate de titular în comparație cu cele prevăzute de curriculumul de pregătire al specialității în România, iar, pe de altă parte, în a doua etapă principală a procedurii administrative, conform art. 7 alin. (1) - (3) din H.G. nr.764/2017, nu au instituit proba cu aptitudini constând în susținerea și promovarea a două componente, teoretică și clinică sau practică, în funcție de specialitate, probă care era obligatorie de parcurs în condițiile în care s-ar fi reținut necesitatea acesteia, în urma finalizării primei etape referitoare la analiza întrunirii cumulative a criteriilor de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3) din Norme.

În ceea ce privește cadrul normativ incident, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 și urm. din Normele privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic specialist, eliberate de un stat terț, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, aprobate prin H.G. nr. 764/2017:

Art. 1 - „(1) Titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terțe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, echivalente specialităților medicale clinice și paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătății pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiția îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții:

a) titularul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoașterea s-a efectuat în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național;

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea.

(2) Analizarea solicitărilor de recunoaștere a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către o comisie mixtă constituită prin ordin al ministrului sănătății.

(3) Comisia mixtă prevăzută la alin. (2) este formată din președinte, doi membri și un secretar. Președintele și un membru sunt desemnați la propunerea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătății, iar celălalt membru și secretarul sunt desemnați la propunerea Colegiului Medicilor din România.

(4) Recunoașterea profesională a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către Ministerul Sănătății, prin ordin al ministrului, după avizarea de către Colegiul Medicilor din România a raportului comisiei mixte prevăzute la alin. (2), și se finalizează cu autorizarea titularului prin eliberarea certificatului de membru de către Colegiul Medicilor din România, în vederea exercitării profesiei de medic pe teritoriul României cu titlul de medic specialist în specialitatea echivalată, cu respectarea normelor în vigoare.

(5) Exercitarea activităților profesionale de medic specialist se face pe baza titlurilor oficiale de calificare ca medic recunoscute și a documentelor emise de către Ministerul Educației Naționale și de către Ministerul Sănătății, prin care se atestă recunoașterea formării medicale de bază și, respectiv, de medic specialist, și cu îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei de medic.”, respectiv

Art. 2 - ,,Recunoașterea titlurilor de calificare prevăzute la art. 1 alin. (1) constă în analiza formării în specialitate și a competențelor profesionale însușite de titular în statul terț emitent comparativ cu cerințele de formare și competențele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă..

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017 „Comisia mixtă analizează pregătirea în specialitate efectuată, precum și alte documente atestând formarea specializată, respectiv experiența profesională a titularului și stabilește dacă formarea de specialist a solicitantului întrunește cumulativ următoarele cerințe: a) s-a efectuat în una dintre specialitățile medicale prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare; b) condițiile de organizare, desfășurare și supraveghere a formării, durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică în specialitate sunt similare/echivalente condițiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză; c) competențele profesionale de medic specialist conferite sunt similare celor atestate prin certificatul de medic specialist eliberat de Ministerul Sănătății în specialitatea respectivă; d) formarea este atestată prin titlu de calificare de medic specialist eliberat de autoritatea competentă desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul formator”, iar potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017 „În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului. (...)”.

Raportat la normele citate, Înalta Curte reține că toate condițiile legale trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea conducând la respingerea cererii de recunoaștere a titlurilor/calificărilor obținute pe teritoriul statelor terțe, printre care și Republica Moldova.

În speță, chestiunea litigioasă privește neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative, respectiv a aceleia referitoare la durata pregătirii efectuate în specialitatea ortopedie pediatrică de către reclamant în Republica Moldova, care, conform documentelor depuse ca anexă la cererea sa, este de 10 luni (potrivit adeverințelor nr. 03-2254/21.06.2018 și nr. 03-2255/21.06.2018, care atestă efectuarea stagiaturii între 01.08.1992-30.06.1993 - filele 196-197 vol. I dosar CAB), față de curriculumul de pregătire din România de 6 ani, chestiune care antamează, consecutiv, problema posibilității suplinirii acestei condiții prin susținerea probei cu aptitudini, în condițiile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017.

Înalta Curte constată că instanța de fond a valorificat greșit susținerile reclamantului A, reținând, prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Norme, că, în situația în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă are obligația instituirii probei de aptitudini. Această interpretare a prevederilor Normelor aprobate prin H.G. nr. 764/2017 este eronată, raportat la dispozițiile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prevederile art. 1 alin. (1) lit. b din H.G. nr. 764/2017 fac referire la dovedirea unor condiții de studiu și de practică medicală cel puțin similare cu competența profesională a medicilor pe plan național, iar art. 2 din același act impune condiția formării în specialitate și a competențelor profesionale însușite de titular în statul terț emitent comparativ cu cerințele de formare și competențele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă.

Instanța de control judiciar are în vedere și că potrivit art. 387 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 „Recunoașterea profesională a titlurilor de calificare de medic specialist dobândite într-un stat terț se face de către Ministerul Sănătății, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea normelor privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic, eliberate de un stat terț, și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății.”.

Or, România este stat membru al Uniunii Europene, iar profesia de medic este reglementată sectorial la nivelul Uniunii Europene. În cadrul procedurii de recunoaștere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terț și evaluarea calificărilor deținute de solicitanți, România are obligația de a respecta standardele impuse de Directiva 2005/36/CE privind calificarea pentru fiecare specialitate medicală, având în vedere că, prin recunoașterea titlului de calificare, titularul urmează a fi confirmat prin Ordin al ministrului sănătății în specialitatea medicală respectivă, dobândind astfel dreptul conferit de certificatul de specialitate emis de autoritățile române și recunoscut pe întreg teritoriul Uniunii Europene de a profesa în specialitatea respectivă atât în România, cât și în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Obligația de a respecta standardele impuse de Directiva 2005/36/CE în cadrul procedurii de recunoaștere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terț și evaluarea calificărilor deținute de solicitanți rezultă chiar din conținutul acesteia, la pct. 10 din preambul fiind statuat că „Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor member de a recunoaște, în conformitate cu propriile reglementări, calificările profesionale obținute în afara teritoriului Uniunii Europene de către resortisanți ai unei țări terțe. În orice caz, orice recunoaștere trebuie realizată prin respectarea condițiilor minime de formare profesională pentru anumite profesii”.

Potrivit art. 10 lit. b din Directivă „Prezentul capitol se aplică tuturor profesiilor care nu sunt reglementate de capitolele II și III din prezentul titlu, precum și în cazurile următoare, în care solicitantul, dintr-un motiv special și excepțional, nu îndeplinește condițiile prevăzute în respectivele capitole: (...) b) pentru medicii care au o formare de bază, medicii specialiști, asistenții medicali generaliști, medicii dentiști, medicii dentiști specialiști, medicii veterinari, moașele, farmaciștii și arhitecții, în cazul în care migrantul nu îndeplinește condițiile de practică profesională efectivă și legală prevăzute la art.le 23, 27, 33, 37, 39, 43 și 49;(...)”.

În acest sens se are în vedere și că, potrivit art. 25 din Directivă, „Formarea specializată în medicină cuprinde instruirea teoretică și practică, efectuată într-o universitate, într-un spital universitar sau, după caz, o instituție de sănătate desemnată în acest scop de către autoritățile sau organismele competente. Statele membre se asigură ca perioadele minime de formare specializată în medicină menționate în anexa V punctul 5.1.3 să nu fie mai scurte decât perioadele prevăzute la același punct. Formarea se realizează sub supravegherea autorităților sau organismelor competente. Ea implică participarea personală a medicului specialist candidat la activitatea sau la responsabilitățile serviciilor în cauză.”.

Pentru a asigura îndeplinirea scopului Directivei 2005/36/CE, aceste prevederi se aplică statului român independent de locul unde solicitantul a obținut calificarea profesională de specialitate de vreme ce, odată primit în organismul profesional Colegiul Medicilor din România, se impune asigurarea unei uniformități între membrii săi, dar și între medicii care desfășoară activitatea în aceeași specialitate, pe tot teritoriul Uniunii Europene. În consecință, recunoașterea calificării profesionale de medic specialist ortopedie pediatrică poate fi făcută doar cu respectarea cerințelor minime de formare profesională prevăzute de Directiva 2005/36/CE. Deși Directiva nu prevede o anumită perioadă de formare profesională pentru specialitatea ortopedie pediatrică, aceasta reglementează durata minimă pentru specialitatea ortopedie și traumatologie, care, potrivit Anexei nr. V pct. 5.1.3., este de 5 ani.

Înalta Curte are în vedere și că, potrivit pct. I.1.2. din Ordinul ministrului sănătății nr. 1509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, în România, pentru specialitatea ortopedie durata de pregătire este de 5 ani, iar pentru specialitatea ortopedie pediatrică durata de pregătire este de 6 ani.

În consecință, România, ca stat membru al Uniunii Europene, nu poate recunoaște un titlu de calificare profesională obținut într-un stat terț decât cu respectarea normelor directivei, iar interpretarea H.G. nr. 764/2017 nu poate fi făcută decât în sensul și cu respectarea prevederilor Directivei 2005/36/CE și Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin OMS nr. 1509/2008.

În acest context, nu s-ar putea accepta nici ca proba de aptitudini, la care s-au raportat intimatul-reclamant și instanța de fond, să suplinească neîndeplinirea condiției privind durata de formare în specialitatea ortopedie, al cărei minim este reglementat în Directivă ca fiind de 5 ani, în timp ce pentru specialitatea ortopedie pediatrică medicii rezidenți din România trebuie să aibă o pregătire de 6 ani.

Contrar susținerilor intimatului-reclamant și considerentelor primei instanțe, din conținutul normei nu rezultă faptul că evaluarea parcursului teoretic și a abilităților practice, prin susținerea probei de aptitudini, ar înlătura de la aplicare prevederile actului referitoare la dovedirea condițiilor de studiu și practică medicală, o astfel de concluzie nerezultând din textul normei, care nu impune proba de aptitudini doar în situația în care nu este îndeplinită o anumită cerință de la art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, ci în oricare/toate situațiile reglementate de art. 5 alin. (3) lit. a. Se poate imagina inclusiv ipoteza în care candidatul nu îndeplinește două, trei sau mai multe dintre aceste condiții, în oricare dintre aceste situații proba de aptitudini fiind necesară, fără a se putea susține însă, în mod pertinent, că admiterea candidatului în urma susținerii acestei probe ar echivala cu îndeplinirea tuturor criteriilor necesare recunoașterii calificării/titlului de medic, fără alte evaluări suplimentare, și ar conduce la admiterea cererii acestuia de recunoaștere a titlului.

Prin urmare, chiar dacă intimatul-reclamant ar fi susținut proba de aptitudini, titlul de calificare ca medic specialist tot nu ar fi putut fi emis atâta vreme cât condițiile impuse prin dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 764/2017 nu au fost îndeplinite.

Astfel, un element esențial al recunoașterii titlului de medic specialist îl reprezintă formarea în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național, iar, pe teritoriul României, specialitatea în ortopedie pediatrică se dobândește prin finalizarea unui rezidențiat care are o durată de 6 ani, potrivit Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală.

În acest sens, se reține că în mod corect Comisia mixtă de recunoaștere a titlurilor de medic specialist în specialitatea ortopedie pediatrică a emis un aviz negativ, motivat de împrejurarea că solicitantul a depus o adeverință care atestă efectuarea unui stagiu de 10 luni de ortopedie pediatrică, care nu se poate compara și nu poate fi luată în calcul în ceea ce privește echivalarea cu o specialitate care pe teritoriul României durează 6 ani. Totodată, comisia a reținut și că în termenul de 10 luni nu pot fi acoperite toate subiectele curriculei și nu se poate trece fizic prin toate tehnicile chirurgicale și manevrele terapeutice necesare absolvirii acestei specialități în România.

În egală măsură, și Colegiul Medicilor din România a emis în mod legal avizul negativ, reținând diferența semnificativă a duratei de formare față de minimul prevăzut în Nomenclator.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sunt eronate și considerentele primei instanțe, referitoare la necesitatea evaluării, de către autoritatea pârâtă, a numărului de ore de pregătire efectivă/săptămână pe care le-a urmat intimatul-reclamant, o astfel de comparație fiind evidentă în defavoarea solicitantului și, prin urmare, nerelevantă în analiza cererii de recunoaștere a titlului de medic specialist, raportat la diferența majoră de timp între cele 10 luni de pregătire dovedite de intimatul-reclamant și cei 6 ani (72 de luni) prevăzuți de Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală.

Cum reclamantul A a obținut avize negative atât din partea Comisiei mixte, cât și din partea Colegiului Medicilor din România, reținându-se că formarea profesională și durata de pregătire a reclamantului în afara granițelor României nu sunt conforme și prin urmare nu pot fi recunoscute, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că procedura de recunoaștere a titlului de medic specialist nu a fost finalizată, respectiv nu au fost parcurse toate etapele prevăzute de lege. Față de dezlegarea dată în recurs chestiunilor esențiale supuse judecății, respectiv imposibilitatea recunoașterii titlului de medic specialist obținut de reclamant în Republica Moldova ca urmare a diferenței duratei de formare profesională în această țară față de durata minimă prevăzute în legislația națională și eruopeană, omisiune care nu poate fi suplinită prin desfășurarea probei de aptitudini, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului de recunoaștere a titlului de medic specialist în ortopedie pediatrică a fost justificat.

În consecință, constatând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 raportat la art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale) și va respinge în consecință cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu această pârâtă, iar, raportat la pârâtul Ministerul Sănătății, va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1376 din 6 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Politici Resurse Umane în Sănătate (fosta Direcție Generală Resurse Umane, Structuri și Politici Salariale) și respinge în consecință cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu această pârâtă.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 iulie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.