Decizia nr. 2068/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a următoarelor înscrisuri: Referatul nr. x/2013, întocmit de Direcția Resurse Umane și Organizare, Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 473/2013 a secției pentru procurori; Nota nr. x/2017, întocmită de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 212/2017 a secției pentru procurori; Nota nr. x/2018, întocmită de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 389/2018 a secției pentru procurori.

Hotărârile atacate Prin sentința nr. 3521/23.05.2022 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Prin decizia nr. 1557/17 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 947 din 7 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția netimbrării și s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca netimbrată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 3521/23.05.2022 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a deciziei nr. 1557/17 martie 2023 a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal și a sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivarea recursului, arată că în ceea ce privește sentința nr. 947 din 7 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a anulat în mod greșit cererea de chemare în judecată, pronunțând hotărârea cu încălcarea regulilor de procedură, în condițiile în care cererea sa a fost întemeiată pe dispozițiile jurisdicției muncii, întrucât dosarul privește raporturile de serviciu. În acest sens, invocă dispozițiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă. Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., arată că prezenta cauză s-a soluționat cu încălcarea principiului disponibilității și a cadrului procesual stabilit de reclamant, ce privea jurisdicția muncii, fiindu-i încălcat dreptul de acces la instanța competentă. În acest sens, precizează că a formulat prezenta cerere de recurs și împotriva sentinței civile nr. 3521 din data de 23.05.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și împotriva Deciziei nr. 1557 din data de 17.03.2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022. Consideră că modul în care, prin aceste hotărâri, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei cu încălcarea principiului disponibilității i-a cauzat o vătămare și i-a încălcat dreptul la un proces echitabil și de acces la instanță, în condițiile în care competența de soluționare a litigiului de față revine tribunalului și jurisdicției muncii, având în vedere că gestionarea carierei și întocmirea de înscrisuri referitoare la parcursul profesional țin de dreptul muncii, fiind aplicabile dispozițiile Codului muncii, Legea nr. 53/2003, referitoare la demnitatea în muncă, principiul bunei credințe, obligația de informare reciprocă, drepturile salariatului - dreptul la demnitate în muncă, dreptul la informare și obligațiile angajatorului. În cazul judecătorilor și procurorilor, faptul că gestionarea înscrisurilor privind parcursul profesional sunt externalizate și se află în competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, nu înseamnă că această categorie de personal nu trebuie să beneficieze de protecția și drepturile care derivă din legislația muncii. Precizează că dreptul său de a fi informat pe aspecte ce țin de muncă este prevăzut și consacrat în următoarele dispoziții legale: art. 39 din Codul muncii, Partea I, pct. 21, Partea II, art. 21 din Carta socială europeană revizuită, art. 15 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949 și art. 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Sub acest aspect, invocă și art. 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Principiile nr. 5 și 7 ale Pilonului european al drepturilor sociale. Mai arată că prin Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a reținut că magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, încheiat cu Statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii. Consideră că, întrucât în baza dispozițiilor art. 267 lit. a) din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă nu doar salariații, ci orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul codului, în speță se impune raportarea la drepturile invocate de recurentul-reclamant, acestea fiind dreptul la informare, obligația de informare reciprocă, dreptul la demnitate în muncă, drepturile salariatului referitoare la demnitatea în muncă, principiul bunei credințe, obligația de informare reciprocă. În acest sens, invocă jurisprudența CJUE în Cauza 66/85, prin care s-a stabilit că noțiunea de lucrător trebuie interpretată în sens larg și că trebuie avută în vedere relația de subordonare efectivă, indiferent de natura juridică a acestei relații și de obiectivul urmărit. Mai arată că în cauza Kovesi c. României, CEDO a consacrat obligația de protecție efectivă a statutului judecătorilor și procurorilor. Susține că obligația intimatului CSM, potrivit legii și Constituției, este să asigure un mediu de muncă adecvat, predictibil, agreabil, în care cariera este guvernată, între altele, de transparență, cunoscut fiind că independența sistemului este afectată în mod negativ de modul de gestionare a resurselor umane.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva sentinței nr. 3521/23.05.2022 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, având în vedere că această hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac, precum și a recursului formulat împotriva deciziei nr. 1557/17 martie 2023, pronunțate de Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal, decizie care este definitivă. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că în ceea ce privește această hotărâre nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de către recurentul reclamant. În ceea ce privește competența materială a instanței de fond și calificarea naturii juridice a litigiului, arată că aceste aspecte nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar, întrucât aceste aspecte au fost tranșate cu caracter definitiv în cadrul regulatorului de competență pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Arată că în condițiile în care dezlegarea instanței supreme cu privire la competența materială a instanței de fond și la natura juridică a litigiului este definitivă și obligatorie pentru instanța în favoarea căreia s-a stabilit competența de soluționare a cauzei, acest aspect nu mai poate fi supus ulterior dezbaterilor în calea de atac a recursului, o soluție contrară echivalând cu încălcarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri definitive și, implicit, a principiului securității juridice.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 octombrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 17 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, ulterior cauza fiind amânată, la solicitarea recurentului-reclamant pentru termenul din 10 aprilie 2024.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele aspecte: În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care solicitat obligarea Consiliul Superior al Magistraturii să îi comunice Referatul nr. x/2013, întocmit de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 473/2013 a secției pentru procurori; Nota nr. x/2017, întocmită de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 212/2017 a secției pentru procurori; Nota nr. x/2018, întocmită de Direcția Resurse Umane și Organizare - Serviciul Resurse Umane pentru parchete, pentru adoptarea Hotărârii nr. 389/2018 a secției pentru procurori. În urma stabilirii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a competenței de soluționare în primă instanță a cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția netimbrării și a anulat acțiunea ca netimbrată. Împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de fond, dar și a sentinței de declinare a competenței de soluționare a cauzei, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și a deciziei pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în regulatorul de competență, a declarat recurs recurentul-reclamant, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ. 6.1. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 3521/23.05.2022 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este inadmisibil. Astfel, cererea de recurs a fost formulată împotriva unei sentințe prin care Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ.: "Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent." În consecință, hotărârea de declinare a competenței nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs și nici cu orice altă cale de atac, legiuitorul urmărind în acest mod accelerarea procedurii de soluționare a cauzelor de către instanța în favoarea căreia se declină competența. Dincolo de acest aspect, în cauză se impun a fi reținute și dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Prin urmare, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. 6.2. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 1557/17 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că și acest recurs este inadmisibil. Astfel, Înalta Curte are în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispozițiile art. 483 C. proc. civ. Reținând dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., redate la pct. 6.1. din prezenta decizie, Înalta Curte că din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanțe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanței de apel, fiind delimitată astfel, expres și limitativ, categoria hotărârilor judecătorești supuse acestei căi de atac. În aceste condiții, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Raportat la datele speței de față, Înalta Curte constată recursul privind decizia nr. 1557/17 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost formulat împotriva unei hotărâri definitive, pronunțate în soluționarea regulatorului de competență, respectiv a unei hotărâri care nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, fiind definitivă, un asemenea demers judiciar fiind inadmisibil. 6.3. Cu privire la recursul formulat împotriva sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis excepția netimbrării și s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca netimbrată, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Criticile formulate de către recurentul-reclamant cu privire la sentința de mai sus au fost întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., susținând că prima instanță a anulat în mod greșit cererea de chemare în judecată, pronunțând hotărârea cu încălcarea regulilor de procedură, în condițiile în care cererea sa a fost întemeiată pe dispozițiile jurisdicției muncii, întrucât dosarul privește raporturile de serviciu, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta vizează încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Recurentul-reclamant a susținut faptul că în privința sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este incident motivul de casare referitor la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Or, un asemenea argument nu poate fi reținut, în condițiile în care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat în mod legal hotărârea recurată, ca urmare a stabilirii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a competenței de soluționare a cauzei în favoarea sa. Cu alte cuvinte, după pronunțarea regulatorului de competență, nu se poate pune în discuție din nou competența de soluționare a cauzei în fond, câtă vreme acest aspect a fost tranșat cu caracter definitiv prin hotărârea ce a soluționat conflictul negativ de competență. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestuia, casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la excepția netimbrării, apreciind că instanța a apreciat în mod greșit normele de drept aplicabile, și nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepție. De altfel, recurentul-reclamant nici nu a arătat în concret care au fost normele de procedură pe care le apreciază a fi fost încălcate de către instanța de fond. Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de aspectele evocate de recurent în calea de atac exercitată, ce vizează modul de stabilire în sarcina sa, de către instanța de fond, a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că, din examinarea dosarului de fond, reiese că hotărârea instanței de fond este legală, în condițiile în care reclamantul nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în sarcina sa, astfel că acesta trebuia să se conformeze obligației de a timbra cererea de chemare în judecată. În calea de atac a recursului nu se poate critica taxa judiciară de timbru stabilită de către instanța de fond, în condițiile în care reclamantul avea posibilitatea de a formula o cerere de reexaminare adresată instanței ce a stabilit respectiva taxă de timbru, conform dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, aceasta reprezentând o cale de atac specială în privința taxelor de timbru stabilite de către instanțe, cale de atac de care recurentul-reclamant nu a uzat. În acest sens, prin Decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului." În considerentele deciziei de mai sus s-a reținut intenția clară a legiuitorului de a reglementa o procedură rapidă și eficientă de soluționare a incidentelor privind modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru, prealabil soluționării fondului litigiului, precum și faptul că: "limitarea posibilității părții în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părții în sarcina căreia s-a impus obligația de timbrare să supună contestația sa unei instanțe imparțiale și independente, care nu trebuie să funcționeze neapărat la nivelul unei jurisdicții superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție." Ca atare, s-a reținut prin aceeași decizie că prevederile ce instituie obligația de plată de taxei judiciare de timbru aferente etapei procesuale anterioare, nu pot reprezenta o bază legală prin prisma căreia instanța de control judiciar, în apel sau în recurs, să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară, critici care au ca scop diminuarea sau înlăturarea acestei obligații. Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant nu poate formula în recurs critici cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, în condițiile în care acesta avea la îndemână formularea unei cereri de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce reprezintă o cale de atac specială în privința modului de stabilire a taxelor de timbru, reglementată de art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, pe care, însă, nu a parcurs-o. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs îndreptată împotriva sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea hotărârii recurate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și cu art. 457 alin. (1) și art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., va admite excepția inadmisibilității și va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 3521/23.05.2022 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și a deciziei nr. 1557/17 martie 2023, pronunțate de Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. De asemenea, în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 947 din 7 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.