ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2080/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.02.2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor din România, anularea actului administrativ nenumit nr. 6198/12.05.2022 și a actului administrativ nenumit nr. 6198/02.08.2022 și, pe cale de consecință, obligarea Ministerului Sănătății să instituie procedura unei probe de aptitudini conform art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru. Ulterior, reclamanta și-a precizat cererea, învederând faptul că solicită obligarea Ministerului Sănătății la soluționarea cererii sale nr. 6198/17.03.2022 de recunoaștere a titlului de calificare profesională în specialitatea medicină de familie, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 764/2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1448 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul Medicilor din România, invocată de această pârâtă și unită de către instanță cu fondul cauzei în ședința publică din 13.06.2023, ca nefondată; a admis cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Colegiul Medicilor din România și Ministerul Sănătății; a anulat actele administrative nenumite nr. 6198/12.05.2022 și nr. 6198/02.08.2022; a obligat pârâtul Ministerul Sănătății la soluționarea cererii formulate de reclamanta A., având nr. 6198/17.03.2022, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 764/2017; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxă judiciară de timbru.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței nr. 1448 din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Sănătății, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepțiile invocate de către Ministerul Sănătății în fața instanței, respectiv: a prescripției dreptului material la acțiune, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de fond a reținut că se impune anularea actelor atacate, fără a arăta motivele ce au stat la baza acestei soluții. Susține că soluționarea cauzei în circumstanțele expuse impunea în sarcina instanței obligația unei motivări complete, reale și explicite în privința fiecărui capăt de cerere, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din CEDO. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, arată că actele atacate nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că acestea nu sunt susceptibile să producă, prin ele însele, efecte juridice, în sensul de da naștere, de a modifica sau stinge raporturi juridice. Astfel, actele atacate nu reprezintă altceva decât un răspuns la solicitările reclamantei, fapt pentru care nu pot fi considerate acte cu efecte juridice susceptibile de anulare, ci simple adrese prin care s-a comunicat un punct de vedere. Pe fondul cauzei, a învederat că instanța de fond a constatat în mod greșit că se impunea organizarea unei probe prin care reclamanta să fie evaluată, deși a recunoscut că sunt întemeiate argumentele pârâtului în sensul în care calificarea reclamantei de medic de practică generală, obținută prin internatura de 11 luni în Republica Moldova nu este similară cu calificarea de medic specialist medicină de familie, dobândită prin rezidențiat de 4 luni în România. A precizat că prin adresa Ministerului Sănătății nr. 6198/12.05.2022 s-a comunicat reclamantei faptul că solicitarea de recunoaștere nu poate fi analizată conform H.G. nr. 764/2017, întrucât în dosarul reclamantei nu se regăsește un titlu de calificare de medic specialist medicină de familie și nici documente care să ateste formarea în specialitatea medicină de familie printr-o formă de pregătire de tipul rezidențiatului, astfel că nu poate trimite dosarul la comisia mixtă în lipsa unui titlu de calificare, respectiv de medic specialist. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, apreciind că recurenta-reclamantă nu îndeplinește cerințele acestui text de lege, în condițiile în care nu are formarea de medic specialist, aceasta având doar internatura de 11 luni în Republica Moldova, iar calificarea acesteia este de medic de practică generală. De asemenea, s-a prevalat de dispozițiile art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, referitoare la aspectele analizate de către Comisia mixtă pentru recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic specialist, eliberate de către un stat terț, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, precum și prevederile art. 2 și 3 din H.G. nr. 764/2017, referitoare la recunoașterea titlurilor de calificare și a celor de medic specialist. Or, reclamanta nu a depus un titlu de calificare de medic specialist, dobândit în Republica Moldova, aceasta deținând doar calificarea de "medic de profil general", în urma efectuării studiilor universitare de bază la Facultatea de medicină generală în cadrul Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițanu din Chișinău, studii recunoscute în România prin Atestatul emis de Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor cu nr. x/08.01.2020 ca fiind echivalente cu Diploma de licență și master de doctor medic din România. Astfel, din Certificatul nr. x/30.06.2004 rezultă că reclamanta deține calificarea de "medic de practică generală", și nu de medic specialist medicină generală/medicină de familie, așa cum prevede H.G. nr. 764/2017, coroborat cu Ordinul MS nr. 1509/2008. A considerat că instanța de fond a făcut confuzie între condițiile de studii și experiența profesională a reclamantei, respectiv durata de pregătire, reținând în mod eronat că se impune organizarea unei probe de aptitudini. A susținut că, mai mult, chiar dacă reclamanta ar susține proba de aptitudini, calificarea ca medic specialist tot nu îi poate fi acordată, atâta vreme cât condițiile impuse prin dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 764/2017 nu sunt îndeplinite. Precizează că în România specialitatea medicină de familie are o durată de formare de 4 ani și se dobândește în urma efectuării pregătirii prin rezidentiat și promovării examenului de medic specialist. De asemenea, precizează că similaritatea curriculumului de pregătire în specialitate atât din punct de vedere al conținutului, cât și al duratei de formare, este impusă de prevederile legislației europene, transpuse în legislația națională prin H.G. nr. 1282/2007. Sub acest aspect, a invocă prevederile art. 2 (2) din Directiva nr. 2005/36/CE, transpuse în legislația națională prin art. 3 din H.G. nr. 1282/2007, precum și dispozițiile art. 64 din Legea nr. 95/2006, precizând că în speță, condiția la care se face referire la art. 64 lit. d) pentru absolvenții facultăților de medicină, promoții anterioare anului 2005 este efectuarea perioadei de stagiatură de 1 an. A considerat că activitatea reclamantei desfășurată în alte specialități în Republica Moldova este neconcludentă pentru recunoașterea titlului de specialist medicină de familie, întrucât art. 2 din H.G. nr. 764/2017 reglementează recunoașterea titlurilor de calificare în urma analizei formării în specialitate și a competențelor profesionale însușite de titular în statul terț emitent comparativ cu cerințele de formare și competențele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă. Mai arată că în România, potrivit prevederilor OMS nr. 1509/2008, specialitatea "medicină de familie" are o durată de formare de 4 ani, nefiind similară cu cea efectuată în Republica Moldova de către recurenta-reclamantă. Or, legislația națională permite recunoașterea calificărilor cu îndeplinirea cumulativă atât a unor condiții minime de formare profesională, cât și cu îndeplinirea unei condiții calitative, intrinseci, referitoare la capacitatea profesională concretă de a exercita respectiva specializare. 3.2. Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs incident recurenta-reclamantă A., cu consecința înlăturării considerentelor sentinței recurate prin care s-au constatat încălcarea dispozițiilor art. 2567 C. civ., art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 764/2017, precum și a dispozițiilor art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006 și să se constate că titlul dobândit poate fi recunoscut odată cu promovarea probei de aptitudini prevăzute de art. 7 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 764/2017. În motivarea recursului a arătat că dispozițiile H.G. nr. 764/2017 nu au fost interpretate în mod corect de către instanța de fond și de către recurentul-pârât. Contrar celor susținute de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Republica Moldova, ca stat emitent al titlului său de calificare i-a acordat un titlu de medic specialist. Astfel, acesta este un drept câștigat în Republica Moldova. Or, conform art. 2.567 C. civ.. "drepturile câștigate în țară străină sunt respectate în România, astfel încât titlul obținut îndeplinește condiția premisă prevăzută de Anexa Ia H.G. nr. 764/2017, având în vedere că Moldova i-a eliberat un titlu de calificare de medic specialist, și anume în specialitatea generală. Cu privire la echivalența titlului de calificare obținut cu Nomenclatorul aprobat prin Ordin nr. 1.509/2608, a arătat că legiuitorul, prin H. G. nr. 764/2017 a stabilit și procedura de urmat în cazul în care titlul nu coincide cu titlurile din Nomenclatorul de specialități medicale. Astfel, se arată că, în această situație, comisia mixtă poate coopta experți din alte specialități pentru decizia definitivă. Prin urmare, titlul său de medic în specialitatea "medic de practică generală" trebuie echivalat cu unul din titlurile prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale. În acest sens, comisia mixtă poate ține cont de activitatea sa profesională, care, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, de mai bine de 30 de ani este desfășurată în specialitatea medicină de familie. Contrar celor susținute de recurentul-pârât, potrivit cărora n-ar fi îndeplinite dispozițiile art. 386 alia (1) din Legea nr. 95/2006, a învederat că, odată ce i-ar fi recunoscut titlul de medic specialist, exercitarea profesiei de medic se va realiza conform art. 1 alia (4) din Anexa la H.G. nr. 764/2017 în baza ordinului ministrului și eliberarea certificatului de membru de către Colegiul Medicilor din România pentru titlul de medic specialist în specialitatea echivalată din Nomenclatorul se specialități medicale, cu respectarea astfel a art. 386 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006. Față de toate cele de mai sus, a pretins că, în mod greșit, Curtea de Apel București a reținut că deține calificarea de medic de practica generală și nu medic specialist medicină generală, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 764/2017 și a art. 2567 C. civ. De asemenea, contrar celor reținute de prima instanță, a pretins că titlul său nu trebuie să coincidă cu titlurile existente în Nomenclatorul de specialități medicale. Totodată, din considerentele cuprinse în sentință, se poate observa că instanța a făcut evaluări ale criteriului de pregătire teoretică și practică cu încălcarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (1) din Anexa 9 Ia H.G. nr. 764/2017, în sensul că nu a observat că chiar și atunci când nu sunt îndeplinite criteriile de pregătire teoretică și practică se aplică procedura u aptitudini. În continuare, a precizat că, opus celor reținute de prima instanță, dispozițiile art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006 nu îi sunt incidente pentru simplul motiv că a obținut un titlu de medic specialist, iar subiectul articolul este titularul diplomei de medic care nu a dobândit calificarea de medic specialist. În concluzie, a învederat că, în mod corect a constatat Curtea de Apel București că solicitarea sa nu putea fi respinsă în mod automat și că se impunea organizarea unei probe de aptitudini, dar trebuia să constate și că durata sa de pregătire teoretică sau practică în specialitatea echivalată care lipsește se poate suplini prin promovarea probei de aptitudini prevăzută la art. 7 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 764/2017, fără a face constatările greșite potrivit cărora nu deține titlu echivalent de specialist celui aferent medicinii de familie. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea sentinței recurate cu privire la lipsa culpei sale procesuale. Astfel, a arătat că Ministerul Sănătății, constatând inexistența titlului de calificare de medic specialist în specialitatea medicină de familie, a considerat că cererea nu poate fi analizată potrivit H.G. nr. 764/2017, iar dosarul reclamantei nu a fost transmis Comisiei mixte, motiv pentru care aceasta nu a avut cunoștință de cererea formulată. Prin urmare, a considerat că în mod obiectiv, nu are nicio culpă în nesoluționarea cererii recurentei-reclamante, neavând cunoștință de depunerea acesteia. 4.2. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, depusă odată cu recursul incident, prin care a invocat excepția nulității recursului principal în privința criticilor privind excepțiile invocate de Ministerul Sănătății în fața instanței de fond, întrucât nu s-a formulat recurs împotriva încheierii din 13.06.2022 prin care aceste excepții au fost soluționate. De asemenea, a solicitat respingerea recursului formulat de Ministerul Sănătății în integralitate. În ceea ce privește critica conform căreia instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către pârât în primă instanță, a arătat că excepțiile invocate de Ministerul Sănătății au fost soluționate în ședința publică din data de 13.06.2023, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la această dată, aflată la dosar, astfel că motivul de casare invocat de către recurentul-pârât (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) este nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că deși recurentul-pârât a susținut că prima instanță ar motivat lacunar/insuficient soluția de anulare a actelor administrative nenumite nr. 6198/12.05.2022 și 6198/02.08.022 și că nu ar fi examinat argumentele Ministerului Sănătății din întâmpinare, acesta nu a arătat care dintre argumentele invocate prin întâmpinare nu au primit un răspuns din partea Curții de Apel București. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a precizat că nu poate fi reținută critica recurentului-pârât, în sensul că actele atacate nu sunt acte administrative și că această chestiune a fost tranșată prin încheierea din 13.06.2023, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității. Acest aspect nu mai poate fi pus în discuția instanței de recurs, câtă vreme încheierea din 13.06.2023 nu a fost recurată. A precizat că cele două adrese sunt acte administrative, întrucât produc efecte juridice în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că i se refuză un drept pe care H.G. nr. 764/2017 îl prevede în favoarea sa. Ministerul Sănătății a refuzat cererea sa fără să o supună analizei reglementate prin H.G. nr. 764/2017, ceea ce poate fi asimilat unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 554/2004. Cu privire la criticile aduse soluției date acțiunii pe fond, a învederat că acestea nu sunt se susțin, sens în care a expus argumente comune celor cuprinse în recursul incident, redate anterior. 4.3. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat. A învederat, în esență, că recurenta-reclamantă face confuzie între calitatea de medic specialist și cea ce medic generalist, în condițiile în care aceasta deține calificarea de "medic de practică generală" și nu de "medic specialist medicină generală/medicină de familie", astfel cum prevede H.G. nr. 764/2017, coroborat cu OMS nr. 1509/2008, motiv pentru care instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu întrunește condițiile de recunoaștere a titlului de medic specialist în medicina de familie. De asemenea, recurentul-pârât a reluat argumentele prezentate în cererea sa de recurs referitoare la durata studiilor de specializare și la cerințele introduse în legislația națională odată cu apariția Directivei nr. 2005/36/CE prin H.G. nr. 1282/2007.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 10 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin recursuri, a apărărilor expuse prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 Primul motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății se referă la încălcarea art. 248 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ. Motivul este nefondat. Astfel, recurentul-pârât a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilității și lipsei de interes, invocate de recurent. În pofida criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că, prin încheierea din data de 13.06.2023, curtea de apel a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Colegiul Medicilor din România și a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției, inadmisibilității și lipsei de interes. Prin urmare, cele trei excepții la care a făcut referire recurentul au fost soluționate, critica părții fiind astfel lipsită de pertinență. 6.2 Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentul-pârât se referă la nemotivarea sentinței și corespunde cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ. Motivul este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, se reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-o amplă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, deși instanțele naționale sunt obligate să-și motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei - MC- pct. 26). Astfel, această obligație impune doar ca instanța să examineze în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale. Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, sentința recurată a fost motivată, iar considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. Cercetând cuprinsul considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată este rezultatul unui raționament coerent, care a avut în vedere susținerile părților și probatoriul administrat în cauză. Astfel, instanța de fond a prezentat, pe larg, argumentele pentru care a reținut că, prin raportare la art. 7 din H.G. nr. 764/2017, cererea administrativă nu putea fi respinsă automat, ci se impunea organizarea unei probe de aptitudini pentru a evalua parcursul profesional teoretic și abilitățile practice ale reclamantei. Faptul că recurenta nu împărtășește aceste argumente nu deschide calea recursului pentru nemotivare, criticile vizând pretins greșita interpretare și aplicare a normelor de drept fiscal urmând a fi analizate ulterior în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. 6.3.1 Un prim motiv de casare invocat de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. vizează pretins greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În susținerea acestui caz de casare, recurentul a pretins că în mod greșit judecătorul fondului ar fi reținut că adresele contestate prezintă natura juridică a unor acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte observă că, în primă instanță, argumentele pentru care pârâtul a considerat că adresele contestate nu au natura juridică de acte administrative au fost invocate prin intermediul excepției de inadmisibilitate. După cum s-a arătat anterior, curtea de apel a respins excepția în discuție, prin încheierea de ședință din data de 13.06.2023. Această soluție nu a făcut obiectul căii de atac promovate în cauză împotriva sentinței, astfel încât s-a definitivat. În acest context, argumentele care susțin teza inadmisibilității acțiunii pentru lipsa naturii de act administrativ a actelor contestate nu pot fi reiterate, deoarece, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. li se opune autoritatea de lucru judecat a încheierii anterior menționate, rămase definitive, prin nerecurare. 6.3.2 În ceea ce privește fondul acțiunii, atât recurentul-pârât cât și recurenta-reclamantă au adus critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. Față de natura respectivelor susțineri, acestea vor fi analizate grupat, în cele ce urmează: Se observă că judecătorul fondului a constatat că respectiva calificare a reclamantei, de medic de practică generală, obținută prin internatură de 11 luni în Republica Moldova, nu este similară cu calificarea de medic specialist medicină de familie dobândită prin rezidențiat de 4 ani în România. Pe de altă parte, a apreciat că, în pofida faptului că nu erau întrunite în totalitate condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, autoritatea publică pârâtă ar fi fost obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, potrivit cărora: "În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului." În ceea ce privește prima dintre aceste concluzii, recurenta-reclamantă a pretins că a fost dată cu greșita aplicare a legii, în condițiile ar fi obținut în Republica Moldova, prin Certificatul nr. x din 30 iunie 1994 titlul de medic specialist în medicină de practică generală. Corelativ a considerat că, opus celor reținute de prima instanță nu îi sunt aplicabile prevederile art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006. Susținerile recurentei sunt lipsite de justețe. În acest sens, se reamintește că potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017 pentru aprobarea Normelor privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic specialist, eliberate de un stat terț, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii "titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terțe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, echivalente specialităților medicale clinice și paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătății pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiția îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții: a) titularul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României; b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoașterea s-a efectuat în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea,,. Din analiza acestui text legal, se observă că prima condiție cerută pentru recunoașterea titlului de medic specialist este aceea a deținerii unui asemenea titlu și al echivalenței acestuia cu specialitatea medicală clinică și paraclinică prevăzută de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008. Într-adevăr, după cum a susținut recurenta-reclamantă, legiuitorul nu a impus condiția identității, ci pe aceea a echivalenței titlului de specialist deținut cu acela în privința căruia este solicitată recunoașterea. Pe de altă parte, se constată că, în mod corect prima instanță a reținut că recurenta nu a obținut titlul oficial de calificare ca medic specialist în Republica Moldova. În acest sens, se reține că Adeverința 24.01.2020 nr. 03-196 care face trimitere la Certificatul nr. x/30.06.1994 menționează conclusiv că acesta conferă calificarea de medic de practică generală cu drept de practică. Prin urmare, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, aceasta nu a probat deținerea calității de medic specialist în Republica Moldova. După cum just a remarcat judecătorul fondului, calificarea reclamantei de medic de practică generală obținută prin internatură de 11 luni în Republica Moldova nu este echivalentă cu calificarea ca medic specialist medicină de familie, în condițiile în care, potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 coroborat cu punctul I.1.1 crt. 16 din Ordinul MS nr. 1509/2008, aceasta din urmă se dobândește doar prin rezidențiat, pe o durată de 4 ani. În același sens, se observă că recurenta-reclamantă nu a adus niciun alt argument concret care să susțină deținerea oficială a specialității. Mai mult, după cum ea însăși a menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ulterior internaturii a activat succesiv ca medic internist, medic reumatolog, medic de familie. Or, acest parcurs profesional vine să confirme un drept de liberă aferent medicinei generale, iar nu deținerea unui titlu de specialist aferent medicinii de familie. Prin urmare, după cum just a reținut curtea de apel, recurenta-reclamantă nu îndeplineșțe condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, în sensul că aceasta nu este deținătoarea în Republica Moldova a unui titlu oficial de calificare ca medic specialist. Corelativ acestei concluzii, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, rezultă că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că părții i-ar putea fi incidente prevederile art. 64 lit. d) teza a II-a din Legea nr. 95/2006 care definesc drept medici de medicină generală și pe titularii diplomei de medic, obținute anterior anului 2005 în străinătate și echivalate în România, care nu au dobândit calificarea de medic specialist, dar au întrunit condițiile de exercitare a profesiei în baza prevederilor anterioare prezentei legi. Prin urmare, motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă cu privire la considerentele menționate ale sentinței este nefondat. În schimb, criticile evocate de recurentul-pârât se susțin. Se observă că deși a reținut că reclamanta nu deține titlu de medic specialist (chestiune confirmată definitiv în recurs în cele ce au precedat), prima instanță a obligat autoritatea publică pârâtă să facă aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr 764/2017, în sensul de a soluționa cererea reclamantei după parcurgerea de către aceasta a unei probe de aptitudini având ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului. Înalta Curte reține că potrivit art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 746/2017 "În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului,,.După cum rezultă din cuprinsul acestui din urmă text legal "Comisia mixtă analizează pregătirea în specialitate efectuată, precum și alte documente atestând formarea specializată, respectiv experiența profesională a titularului și stabilește dacă formarea de specialist a solicitantului întrunește cumulativ următoarele cerințe:(…),,. Se observă astfel că aceste cerințe sunt referitoare, prin ipoteză, la specialitatea solicitantului. Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta-reclamant nu a probat deținerea calității de specialist. Prin urmare, prevederile art. 5 alin. (3) și implicit ale art. 7 alin. (1), ambele din H.G. nr. 746/2017, nu îi erau aplicabile, contrar celor reținute de prima instanță. În aceste condiții, reținând greșita aplicare a normelor de drept substanțial menționate mai sus, va constata că motivul invocat de recurentul-pârât este fondat, ceea ce va impune conform art. 496 alin. (2) C. proc. civ. casarea parțială a sentinței, în ceea ce privește soluția dată fondului acțiunii. În rejudecare, față de dezlegarea dată în recurs chestiunilor esențiale supuse judecății, respectiv lipsa titlului de medic specialist obținut de reclamantă în Moldova, context în care nu poate fi acceptată nici desfășurarea probei de aptitudini, constată că refuzul pârâtului de recunoaștere a titlului de medic specialist în medicină în familie al reclamantei a fost justificat, sens în care, prin raportare la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 1448 din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând: va respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor din România, ca neîntemeiată, menținând în rest dispozițiile sentinței. De asemenea, pentru considerentele mai sus arătate și în baza acelorași temeiuri de drept, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.