ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1843/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor din România, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea Adresei nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătății; recunoașterea calificării profesionale de medic cu specializarea Cardiologie, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în Cardiologie pe teritoriul României; în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătății la soluționarea contestației formulate împotriva Adresei nr. x/27.02.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/28.02.2020; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată Ministerul Sănătății, Colegiul Medicilor din România, Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor și Ministerul Sănătății - Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor, solicitând anularea Adresei nr. x/2020, emisă de Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor în sensul respingerii contestației pe care a formulat-o; anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătății, de comunicare a soluției de respingere a contestației; anularea Adresei/referatului nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, constând în avizul negativ de recunoaștere; anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătății, constând în aprobarea referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România și, în principal: recunoașterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României; în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătății la recunoașterea calificării de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

A arătat că obiectul cererii modificatoare îl constituie: pe de o parte, cele trei capete suplimentare de cerere, constând în: (i) anularea Deciziei nr. 9/2020, emisă de Comisia națională de soluționare a contestației, de respingere a contestației; (ii) anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătății, de comunicare a soluției de respingere a contestației formulate de reclamantă; (iii) anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătății, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România; pe de altă parte, introducerea în cauză a Comisiei Naționale de Soluționare a Contestațiilor, respectiv a Ministerului Sănătății - Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Sănătății a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește formularea capetelor de cerere vizând anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătății, de comunicare a soluției de respingere a contestației formulată de reclamantă, Adresei nr. x/28.04.2020 emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/28.04.2020, constând în avizul negativ de recunoaștere și Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătății, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România (pe motiv că acestea nu pot fi calificate drept acte administrative în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că acestea nu sunt susceptibile să producă, prin ele însăși, efecte juridice, în sensul de a naște, modifica și stinge raporturi juridice) și excepția lipsei de interes. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală.

Prin întâmpinarea la cererea modificatoare, pârâtul Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea acțiunii așa cum a fost formulată; a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Colegiului Medicilor din România și inadmisibilității acțiunii așa cum a fost modificată, respectiv cu privire la capetele de cerere 2, 3 și 4 prin care se solicită anularea adreselor (cele 3 acte în speță nu sunt, în sensul definit de lege, acte administrative, așa cum legiuitorul a definit actul administrativ sau asimilat, ci sunt doar acte de comunicare în cadrul procedurii de recunoaștere).

Prin sentința civilă nr. 1416 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/18.09.2020, de comunicare a soluției de respingere a contestației;

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/18.09.2020, de comunicare a soluției de respingere a contestației, ca inadmisibil;

- a respins în rest excepțiile invocate;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Colegiul Medicilor din România, Ministerul Sănătății, Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor și Ministerul Sănătății - Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței instanței de fond și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea administrării probei cu expertiză constând în proba practică reglementată de art. 7, coroborat cu art. 5 alin. (3) din Norma Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 764/2017, respectiv cu art. 330 C. proc. civ., iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată.

În motivarea recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sentința instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 6 și 7 din Norme.

Recurenta arată, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 alin. (1) teza finală, potrivit cărora, pe baza raportului emis de către comisia mixtă, Colegiul Medicilor din România transmite Ministerului Sănătății avizul favorabil de recunoaștere.

Arată recurenta că Normele nu stabilesc, prin nicio prevedere, o altă atribuție a Colegiului Medicilor din România în a reanaliza în vreun mod raportul comisiei mixte de specialitate, o asemenea abordare fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 1 alin. (2) și (3) din Norme, deoarece singura în măsură a se pronunța asupra îndeplinirii condițiilor de recunoaștere este comisia mixtă formată atât din specialiști în domeniu, cât și un membru desemnat de către Colegiul Medicilor din România.

În opinia recurentei, legiuitorul a prevăzut în acest context, în mod expres, faptul că pe baza raportului emis de către comisia mixtă Colegiul Medicilor din România va transmite Ministerului Sănătății avizul favorabil de recunoaștere, astfel încât avizul negativ al Colegiului nu are absolut niciun temei legal, în condițiile în care legiuitorul nu a conferit acestuia dreptul de a se pronunța asupra cererii de recunoaștere, comisia de specialitate fiind singura în măsură să aprecieze în acest sens.

Subliniază recurenta că, având în vedere concluziile procesului-verbal al comisiei mixte, care au fost în sensul emiterii avizului favorabil, potrivit art. 6 alin. (1) din Norme, Colegiul Medicilor din România avea obligația de a transmite Ministerului Sănătății avizul favorabil de recunoaștere.

Prin urmare, consideră că în mod absolut nelegal Colegiul Medicilor din România a emis un aviz negativ, validat de către instanța de fond în mod nelegal.

Arată recurenta că inclusiv interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 7 alin. (8) din Norme este extrem de restrictivă și contrară voinței legiuitorului, în condițiile în care acestea denotă tocmai fundamentarea respingerii cererii de recunoaștere pe baza concluziilor comisiei mixte și a procesului-verbal detaliat, întocmite de aceasta.

În opinia recurentei, este dincolo de orice dubiu că legiuitorul a prevăzut clar că avizul negativ al Colegiului Medicilor din România se poate întemeia numai pe concluziile comisiei mixte și pe raportul detaliat întocmit de aceasta; or, din moment ce concluziile comisiei mixte și ale raportului întocmit au fost favorabile recunoașterii, Colegiul Medicilor din România nu avea niciun drept de a emite un aviz negativ.

Recurenta mai arată faptul că dispozițiile art. 7 alin. (8) din normele citate anterior prevăd în mod expres faptul că un refuz al avizării, al recunoașterii calității de medic specialist, trebuie în mod temeinic fundamentat și întemeiat pe concluziile raportului întocmit de către comisia mixtă. Or, în condițiile în care acest raport al comisiei mixte prevede în mod expres îndeplinirea cerințelor în sensul recunoașterii, propune recunoașterea calității de medic specialist cardiolog și consemnează faptul că diferențele dintre curricula de pregătire din România și cea din Republica Moldova sunt minore și nu împietează asupra pregătirii profesionale, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că poziția Colegiului Medicilor, de emitere a unui aviz negativ, ar fi fost corectă.

Solicită instanței să aibă în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din norme, care prevăd în mod expres faptul că, în cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute de art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care să verifice parcursul profesional al medicului respectiv.

Or, printre cerințele care pot fi suplinite prin instituirea acestei probe practice sunt inclusiv cele prevăzute la art. 5 alin. (3) lit. b), respectiv durata și curricula de pregătire teoretică și practică.

Prin urmare, arată recurenta, dacă ar fi apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite, ar fi trebuit să se instituie această probă practică de pregătire și numai în cazul în care nu erau îndeplinite criteriile, iar solicitantul nu promova nici proba practică de aptitudini cu minim nota 7, s-ar fi putut proceda la respingerea cererii de recunoaștere.

Recurenta solicită Înaltei Curți să aibă în vedere inclusiv adresa Ministerului Sănătății transmisă către Colegiul Medicilor, care arată exact acest lucru, și anume faptul că, în măsura care nu sunt îndeplinite în totalitate criteriile de recunoaștere, se va aplica procedura prevăzută de art. 7.

Se mai arată în motivele de recurs că în mod greșit instanța de fond a analizat în mod exclusiv legislația aplicabilă în România, fără să analizeze susținerile reclamantei cu privire la legislația incidentă din Republica Moldova, explicitată chiar de autorități și instituții în domeniu.

Apreciază recurenta că sunt complet eronate și discriminatorii, în acest context, cele reținute de instanța de fond, conform cărora: împrejurarea că aceste specializări fac trunchi comun în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata și curriculul de pregătire teoretică și practică prevăzute în România, unde aceste specializări sunt distincte.

Pentru argumentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței instanței de fond și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în vederea administrării probei cu expertiza constând în proba practică reglementată de art. 7, coroborat cu art. 5 alin. (3) din Norme.

Intimații-pârâți Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor din România au depus întâmpinări, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Totodată, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepția nulității recursului, excepție care a fost pusă în discuția părților și a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, astfel cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit inițial instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților Ministerul Sănătății, Colegiul Medicilor din România, Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor, Ministerul Sănătății - Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor, în principal la anularea Adresei nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, recunoașterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României și, în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătății la soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Adresei nr. x/27.02.2020 emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/28.02.2020, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței:

- anularea Deciziei nr. 9/2020, emisă de Comisia Națională de Soluționare a Contestațiilor, de respingere a contestației formulată de reclamantă;

- anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătății, de comunicare a soluției de respingere a contestației formulată de reclamantă;

- anularea Adresei/referatului nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, constând în avizul negativ de recunoaștere;

- anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătății, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România și, în principal:

- recunoașterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României;

- în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătății la recunoașterea calificării de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, constatând, în esență, cu referire la neîndeplinirea condițiilor pentru recunoașterea titlurilor de calificare deținute de recurenta - reclamantă, că s-a reținut în mod corect neîndeplinirea cerinței privind durata minimă a cursului de formare în cardiologie, prin raportare la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, cu amendamentele ulterioare, întrucât, conform anexei V. 5.1.3., durata minimă a cursului de formare în cardiologie este de 4 ani, iar "proba de aptitudini, prevăzută la art. 7 din metodologia stabilită prin H. G. nr. 764/2017 are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului, nefacând-se referire la posibilitatea compensării duratei de formare nerealizate".

De asemenea, instanța de fond a reținut că:

"independent de denumirile instruirii utilizate de legislația din Republica Moldova, pentru recunoașterea calificării pe teritoriul României se impune aplicarea legislației incidente în România; Legea nr. 95/2006 și H.G. nr. 764/2017"; dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 prevăd cerința ca durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică în specialitate să fie similare/echivalente condițiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză", iar "din probele administrate în cauză nu rezultă niciun argument pentru care s-ar considera ca similară/echivalentă durata de pregătire în specializarea Medicină internă din Republica Moldova cu durata de pregătire în specializarea Cardiologie din România; împrejurarea că aceste specializări fac "trunchi comun" în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică prevăzute în România, unde aceste specializări (Cardiologie și Medicină internă), sunt distincte, potrivit Nomenclatorului sus-menționat, fiecare cu o durată de 5 ani, în forma inițială a actului normativ", iar neîndeplinirea cerinței privind durata specializării nu poate fi suplinită prin parcurgerea procedurii probei de aptitudini.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, amintește Înalta Curte că, în înțelesul acestei dispoziții legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța de judecată a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În cadrul acestui motiv de casare s-a susținut faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 6 și art. 7 din Normele privind recunoașterea diplomelor și certificatelor și titlurilor de medic specialist eliberate de către un stat terț, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii aprobate prin H.G. nr. 764/2017, întrucât, în esență, nu a luat în considerare că, în situația în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere, se pot solicita documente în completare sau parcurge o probă de aptitudini.

Criticile formulate nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 și art. 2 din H.G. nr. 764/2017, a cărui incidență în cauză este recunoscută inclusiv de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată:

"(1)Titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terțe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, echivalente specialităților medicale clinice și paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătății pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiția îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții:

a) titularul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoașterea s-a efectuat în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național,

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea.

(2) Analizarea solicitărilor de recunoaștere a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către o comisie mixtă constituită prin ordin al ministrului sănătății.

(3) Comisia mixtă prevăzută la alin. (2) este formată din președinte, doi membri și un secretar. Președintele și un membru sunt desemnați la propunerea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătății, iar celălalt membru și secretarul sunt desemnați la propunerea Colegiului Medicilor din România.

(4) Recunoașterea profesională a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către Ministerul Sănătății, prin ordin al ministrului, după avizarea de către Colegiul Medicilor din România a raportului comisiei mixte prevăzute la alin. (2), și se finalizează cu autorizarea titularului prin eliberarea certificatului de membru de către Colegiul Medicilor din România, în vederea exercitării profesiei de medic pe teritoriul României cu titlul de medic specialist în specialitatea echivalată, cu respectarea normelor în vigoare.

(5) Exercitarea activităților profesionale de medic specialist se face pe baza titlurilor oficiale de calificare ca medic recunoscute și a documentelor emise de către Ministerul Educației Naționale și de către Ministerul Sănătății, prin care se atestă recunoașterea formării medicale de bază și, respectiv, de medic specialist, și cu îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei de medic.

Art. 2. Recunoașterea titlurilor de calificare prevăzute la art. 1 alin. (1) constă în analiza formării în specialitate și a competențelor profesionale însușite de titular în statul terț emitent comparativ cu cerințele de formare și competențele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă."

Prioritar, se obsevă din conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017, că, deși procedura de recunoaștere este demarată prin constituirea comisiei mixte, totuși rolul acesteia este unul consultativ, textul art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017 arătând că raportul acestei comisii trebuie avizat de Colegiul Medicilor, care emite avizul final ce stă la baza ordinului de recunoaștere a titlului.

Raportul comisiei mixte este așadar un raport consultativ, care nu obligă Colegiul Medicilor să adopte actul administrativ de recunoaștere în forma propusă de comisia mixtă.

Pe de altă parte, avizul emanând de la Colegiul Medicilor potrivit procedurii reglementate prin H.G. nr. 794/2017 este un aviz conform, Ministerul fiind ținut la respectarea recomandărilor din acest aviz.

Pornind de la aceste concluzii, va reține Înalta Curte că avizele conforme/obligatorii sunt acele opinii pe care organul care emite un act administrativ de autoritate este obligat să le solicite unui anumit organ al administrației publice, iar la emiterea actului trebuie să se conformeze acestuia.

Pe de altă parte însă, avizele consultative sunt acele opinii pe care organul care emite un act administrativ de autoritate este obligat, potrivit legii, să le solicite, dar nu este obligat să țină seama de conținutul acestora.

În procedura de recunoaștere, comisia mixtă constituită prin ordin al Ministerului Sănătății este cea care demarează această procedură, după care, în vederea obținerii avizului conform, este sesizat Colegiul Medicilor.

În acest sens, în mod corect a reținut instanța de fond că nicio dispoziție a Legii nr. 95/2006, a procedurii instituite prin H.G. nr. 764/2017, sau a vreunui alt act normativ nu instituie obligația Colegiului Medicilor din România de a aviza pozitiv, în orice situație, raportul comisiei mixte, astfel că, în prezenta cauză, Colegiul Medicilor din România avea competența formulării propriei opinii cu privire la raportul comisiei mixte, materializată prin avizul emis.

Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 387

2

alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, potrivit cărora:

"recunoașterea profesională a titlurilor de calificare de medic specialist dobândite într-un stat terț se face de către Ministerul Sănătății, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea normelor privind recunoașterea diplomelor, certificatelor și titlurilor de medic, eliberate de un stat terț, și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății."

S-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că această colaborare a Colegiului Medicilor din România în realizarea procedurii de recunoaștere profesională a titlurilor de calificare nu se poate rezuma la transmiterea formală, în funcție de recomandarea comisiei mixte, a unui aviz favorabil de recunoaștere, către Ministerul Sănătății, astfel cum susține reclamanta.

Însă, ceea ce vor analiza atât comisia mixtă, la emiterea raportului/procesului-verbal, cât și Colegiul Medicilor în scopul emiterii avizului final, este îndeplinirea de către candidat a cerințelor instituite prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, respectiv îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

"a) titularul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoașterea s-a efectuat în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național;

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea.(...)"

Fiind vorba despre condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea conduce la respingerea cererii de recunoaștere a titlurilor/calificărilor obținute pe teritoriul statelor terțe, printre care și Republica Moldova.

Va observa Înalta Curte și faptul că art. 1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 face referire la dovedirea unor condiții de studiu și de practică medicală, cel puțin similare cu competența profesională a medicilor pe plan național.

Prin cererea de recurs, reclamanta a avansat, în esență, ipoteza potrivit căreia, prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Norme, în situația în care se constată că nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini.

Aceste susțineri nu pot fi primite întrucât nu aceasta este interpretarea corectă a prevederilor Normelor aprobate prin H.G. nr. 764/2017.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017:

"Comisia mixtă analizează pregătirea în specialitate efectuată, precum și alte documente atestând formarea specializată, respectiv experiența profesională a titularului și stabilește dacă formarea de specialist a solicitantului întrunește cumulativ următoarele cerințe:

a) s-a efectuat în una dintre specialitățile medicale prevăzute de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare;

b) condițiile de organizare, desfășurare și supraveghere a formării, durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică în specialitate sunt similare/echivalente condițiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză;

c) competențele profesionale de medic specialist conferite sunt similare celor atestate prin certificatul de medic specialist eliberat de Ministerul Sănătății în specialitatea respectivă;

d) formarea este atestată prin titlu de calificare de medic specialist eliberat de autoritatea competentă desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul formator", iar, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017:

"(1)În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaștere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic și a abilităților practice ale solicitantului. (...)"

Astfel, din conținutul normei nu rezultă faptul că evaluarea parcursului teoretic și a abilităților practice, prin susținerea probei de aptitudini, ar înlătura în mod necesar de la aplicare prevederile actului referitoare la dovedirea condițiilor de studiu și practică medicală, o astfel de concluzie nerezultând din textul normei, care nu impune proba de aptitudini doar în situația în care nu este îndeplinită o anumită cerință de la art. 5 alin. (3), ci în oricare/toate situațiile reglementate de art. 5 alin. (3) lit. a)-d).

În acest sens, se poate imagina inclusiv ipoteza în care candidatul nu îndeplinește doar una dintre condițiile de la art. 5 alin. (3), sau ipoteza în care acesta nu îndeplinește 2, 3 sau mai multe dintre aceste condiții, în oricare dintre aceste situații proba de aptitudini fiind necesară, fără a se putea susține însă, în mod pertinent, că admiterea candidatului în urma susținerii acestei probe ar echivala cu îndeplinirea tuturor criteriilor necesare recunoașterii calificării/titlului de medic, fără alte evaluări suplimentare și ar conduce la admiterea cererii acestuia de recunoaștere a titlului.

Prin urmare, chiar dacă recurenta ar fi susținut proba de aptitudini, titlul de calificare ca medic specialist tot nu ar fi putut fi emis, atâta vreme cât condițiile impuse prin dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 764/2017 nu au fost îndeplinite.

În acest sens, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că în mod corect Colegiul Medicilor din România a emis avizul negativ în condițiile în care a reținut că specialitatea de bază a reclamantei, efectuată prin rezidențiat cu durata de 3 ani, este cea de Medicină internă, că secundariatul clinic cu durată de 2 ani în Cardiologie nu reprezintă o specialitate, ci un atestat de studii complementare într-un subdomeniu al Medicinei interne și că acest titlu reprezintă, practic, recunoașterea celor 2 diplome de formare medicală specializată obținute în Franța, una în Medicină internă și a doua în Cardiologie, ambele cu durata de 1 an. Astfel, în mod corect a constatat Colegiul Medicilor din România că niciunul dintre cele 2 titluri obținute în Republica Moldova nu este conform cu pregătirea de specialitate din România, în domeniile respective.

Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, independent de denumirile instruirii utilizate de legislația din Republica Moldova, pentru recunoașterea calificării pe teritoriul României se impune aplicarea legislației incidente în România: Legea nr. 95/2006 și H.G. nr. 764/2017.

Dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 prevăd cerința ca durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică în specialitate să fie similare/echivalente condițiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză.

Or, conform Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1509 din 2 septembrie 2008, durata de pregătire în România în specializarea cardiologie era de 5 ani în perioada efectuării studiilor de către reclamantă, iar, ulterior, ca urmare a modificării ordinului, în anul 2017, durata pregătirii în această specializare a devenit de 6 ani.

Se observă că H.G. nr. 764/2017 reglementează foarte clar condițiile în care pot fi recunoscute în România titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terțe, precum și autoritățile cu competență în domeniu.

Astfel, un element esențial îl reprezintă formarea de medic specialist în condiții de studiu și practică medicală care asigură competența profesională a acestuia cel puțin similară cu competența profesională a medicilor pe plan național.

Or, astfel cum a reținut Curtea de apel, reclamanta a efectuat o specializare în cardiologie de 2 ani și stagii practice a căror durată nu depășește, în totalitate, 2 ani, iar din probele administrate în cauză nu rezultă niciun argument pentru care s-ar considera ca similară/echivalentă durata de pregătire în specializarea Medicină internă din Republica Moldova cu durata de pregătire în specializarea Cardiologie din România; împrejurarea că aceste specializări fac "trunchi comun" în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata și curriculumul de pregătire teoretică și practică prevăzute în România, unde aceste specializări (Cardiologie și Medicină internă) sunt distincte, potrivit Nomenclatorului sus-menționat, fiecare cu o durată de 5 ani, în forma inițială a actului normativ.

În acest context, susținerea reclamantei, în sensul că în ipoteza neîndeplinirii cerinței privind durata specializării era necesar a se parcurge procedura probei de aptitudini, nu poate fi reținută.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, art. 5 alin. (4) din Norme prevede în mod explicit soluția în situațiile în care durata de pregătire a titularului exprimată în ani este mai mică decât cea prevăzută de Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, pentru specialitatea respectivă, situații în care "se ia în considerare numărul total de ore de pregătire efectivă/săptămână efectuate de titular în comparație cu cele prevăzute de curriculumul de pregătire al specialității în România. În aceste cazuri, întrunirea numărului total de ore de pregătire prevăzut de curriculumul de pregătire în specialitate în România constituie criteriu de durată în vederea echivalării."

Or, în prezenta cauză reclamanta nu a invocat parcurgerea unui număr egal de ore de pregătire cu acela prevăzut de curriculumul de pregătire în specialitatea cardiologie în România, iar o altă interpretare ar conduce la concluzia că orice durată de pregătire într-o specializare, chiar de o lună în loc de 5 ani, poate fi substituită prin parcurgerea unei probe de aptitudini în fața unei comisii, neputându-se admite, prin coroborarea textelor, că aceasta a fost intenția legiuitorului.

Prin urmare, alegațiile recurentei, potrivit cărora instanța de judecată nu a luat în considerare că, în situația în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere, se pot solicita documente în completare sau parcurge o probă de aptitudini, nu pot fi primite, atâta vreme cât condițiile impuse de dispozițiile H.G. nr. 761/2017 nu au fost îndeplinite de recurenta-reclamantă și, așa cum s-a arătat, susținerea probei de aptitudini nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile legale referitoare la dovedirea condițiilor de studiu și practică medicală.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere soluția ce va fi pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentă, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenții.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1416 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.