Decizia nr. 2113/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3693/2020 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat contestație împotriva răspunsului nr. x/11.03.2020 primit de la pârâtul Ministerul Sănătății cu privire la sesizarea nr. 5494 din 5 februarie 2020. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că formulează contestația în temeiul Legii nr. 554/2004, din cauza refuzului Ministerului Sănătății de a anula, prin intermediul Comisiei Mixte, certificatul medico-legal nr. 21/C/66 din 17.01.2011, constatat ca fiind eliberat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare prin decizia Comisiei Mixte nr. 58125/29.10.2015. Contrar prevederilor art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000, la acea dată Comisia Mixtă nu a făcut demersurile legale în vederea anulării respectivului înscris. Prin sentința civilă nr. 3693 din 25 august 2020, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la 10.09.2020, sub nr. x/2020.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 1288 din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, invocate prin întâmpinare, și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

Recursul exercitat în cauză. Împotriva sentinței nr. 1288 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Sănătății și, implicit, a Comisiei Mixte, la respectarea obligațiilor legale ce le revin. În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii situației de fapt ce a stat la baza prezentului demersul juridic, că este greșită reținerea primei instanțe de la paragraful 4, pagina 3 a sentinței de fond, referitoare la faptul că adresa nr. x din data de 11.03.2020 nu este un act administrativ propriu-zis, în sensul că ea nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice. Or, în măsura în care Ministerul Sănătății și Comisia Mixtă ar respecta prevederile legale referitoare la activitatea acestor instituții, adresa în discuție trebuia să cuprindă decizia de anulare pentru cele două certificate medico-legale (CML 21/C/66 și CML 22/C/67) care îi produc o pagubă incontestabilă de peste 330.000 euro, fapt dovedit cu Decizia C.N.C.I. nr. 28047/23.04.2019, și astfel ar modifica raportul juridic cu privire la persoanele îndreptățite la despăgubiri în dosarul nr. x C. civ./27.01.2009. A solicitat instanței ca, în conformitate cu art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000 și art. 16 alin. (2) din Constituția României, care prevăd egalitatea în fața legii, Comisia Mixtă să sesizeze organele judiciare în vederea anulării celor două certificate medico-legale. În continuare, a reiterat apărările formulate în fața primei instanțe referitoare la valoarea Deciziei C.N.C.I. nr. 28047 din 23.04.2019 și criticile privind invocarea prescripției dreptului de a solicita anularea certificatelor medico-legale în discuție, sub acest aspect apreciind că aceste certificate, deși emise în anul 2011, cu încălcarea legii, produc efecte în sensul vătămării dreptului său de moștenitor legal al bunicilor paterni. A mai criticat partea argumentele reținute de prima instanță în penultimul paragraf de la pagina 5 a sentinței de fond, în ceea ce privește aprecierea ca fiind justificat refuzul pârâtului de a constitui o nouă comisie mixtă, evidențiat la pct. 3 din adresa nr. x/01.03.2020, în acest sens făcând recurenta trimitere la corespondența purtată în anul 2017 cu Ministerul Justiției, căruia s-a adresat cu o solicitare de sesizare a Consiliului de analiză și evaluare a activității de medicină legală. Așadar, a considerat că afirmația instanței în sensul că nu ar fi supus atenției Consiliului de analiză și evaluare a activității de medicină legală, activitatea de control a Comisiei Mixte nr. 58125/29.10.2015 și, ca atare, refuzul pârâtului de a constitui o nouă comisie mixtă, sunt justificate doar de o apărare de fond pentru a-i respinge contestația ce face obiectul dosarului nr. x/2020, în situația în care a recunoscut caracterul obligatoriu dar "alternativ" al prevederii legale de a sesiza organele judiciare sau C.M.R. în cazul constatării încălcării prevederilor legale cu privire la modul de efectuare a lucrărilor medico-legale. În opinia recurentei, refuzul de a constitui o nouă comisie mixtă nu este justificat, deoarece legea prevede că aceasta se constituie ori de câte ori este nevoie, în cauză acest aspect rezultând din înscrisurile pe care le-a depus: Decizia nr. 28047/23.04.2019 a C.N.C.I., răspunsul nr. x/18.09.2017 al Curții de Conturi Teleorman, care atestă că S.M.L. Teleorman nu își îndeplinește una dintre obligațiile legale (sarcinile de serviciu) referitoare la eliberarea de certificate medico-legale pentru capacitate psihică în vederea semnării de acte de dispoziție pentru notariat, deși este singura instituție din județ care este legal abilitată să elibereze aceste înscrisuri pentru locuitorii județului. Consideră că certificatele pe care i le-a emis S.M.L. la un tarif de 38 RON fiecare, în locul celor pentru capacitate psihică la prețul de 135 RON, reprezintă aspecte noi față de anul 2015 și sunt de natură să intereseze Comisia Mixtă. Or, prin soluția pronunțată, instanța de fond a exonerat de răspunderea legală atât Ministerul Sănătății, cât și Comisia Mixtă, afirmând că "dispoziția legală prevede caracterul alternativ" și a considerat că Hotărârea nr. 9/2016 a Consiliului Superior de Medicină Legală antrenează răspunderea disciplinară a medicului B., însă nu face vorbire despre faptul că certificatele medico-legale 21/C/66 și 22/C/67, pentru care este antrenată răspunderea disciplinară, nu sunt anulate. A mai subliniat recurenta că Hotărârea nr. 9/2016 a Consiliului Superior de Medicină Legală a fost luată urmarea sesizării pe care a făcut-o în luna ianuarie 2016, iar Comisia Mixtă nu a făcut decât să constate nelegalitatea certificatelor, însă nu și-a îndeplinit obligațiile legale, contrar prevederilor art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000 și ale art. 1 alin. (5) din Constituția României. În concluzie, faptul că instanța de la Curtea de Apel București i-a respins contestația împotriva răspunsului nr. x/11.03.2020 primit de la pârâtul Ministerul Sănătății, prin care a fost informată că legea nu menționează caracterul obligatoriu al sesizării respective, cu toate că a recunoscut în motivarea hotărârii obligația legală dar alternativă a Comisiei mixte de a lua măsuri ca urmare a constatării încălcării unor dispoziții legale, demonstrează că sentința recurată este nelegală și netemeinică.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. Prin răspunsul la întâmpinare și precizările formulate în cauză, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-pârât și a reiterat, în esență, argumentele expuse prin cererea de recurs. Totodată, în cuprinsul precizărilor depuse pentru termenul din data de 7 aprilie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat participarea procurorului la ședința de judecată. Din dispoziția instanței, în cauză s-a emis o adresă către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, însoțită de o copie a cererii formulate de reclamantă, cu mențiunea de a se aprecia asupra solicitării formulate de parte sub aspectul participării reprezentantului parchetului. La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuția recurentei-reclamante excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepție invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, și a reținut cauza în pronunțare pe excepția invocată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol. Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului. Astfel, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Prin urmare, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. Ca urmare, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Prealabil, deoarece din dezvoltarea recursului se observă că recurenta-reclamantă este nemulțumită și de modalitatea în care instanța de fond a analizat și interpretat probatoriile administrate, cu referire punctuală la proba cu înscrisuri, se impune a se preciza că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci, doar aceea de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. În speță este de observat că, deși a precizat că recursul se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate de prima instanță, subsumate motivelor de casare invocate, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinței atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii. Ca urmare, analizând cererea de recurs și susținerile recurentei-reclamante, în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte reține că aceasta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând indicarea în concret a greșelilor imputate instanței de fond și încadrarea lor în motivele de casare invocate, astfel cum sunt acestea prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată, nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de lege și invocate, de altfel în mod formal de recurentă prin cererea de recurs, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe. Din această perspectivă este important a se mai reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată de instanța de fond, ci, expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză și la reiterarea situației de fapt reținute, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. Așadar, din moment ce recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt, în concret, normele legale pretins a fi fost încălcate de către prima instanță și care este maniera în care aceste norme au fost încălcate ori greșit aplicate la pronunțarea soluției contestate, respectiv care sunt argumentele pe care instanța de fond ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de prima instanță prin hotărârea atacată, simpla indicare formală a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestora, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs. În aceste condiții, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a procedat la reluarea situației de fapt și a probatoriilor administrate, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea acestora în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă și va menține, în consecință, sentința de fond atacată.