ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4869/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.06.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții să emită un înscris prin care să se ateste că studiile de 6 ani pe care le-a efectuat sunt echivalente cu cele prevăzute de art. 34 Directiva 2005/36/CE.

Prin sentința civilă nr. 8012/22.11.2019 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect obligare emitere act administrativ, privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, și Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică, în favoarea Curții de Apel București, secția a contencios administrativ si Fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ si Fiscal la data de 31.01.2020.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1263 din data de 18.11.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică cu sediul în sector 2, București.

A anulat cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Centrul De Resurse Umane în Sănătate Publică.

Deopotrivă, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată.

I.3. Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăți

Împotriva sentinței civile nr. 1263/2020 pronunțată în ședința publică de la 18.11.2020 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii cererii și obligarea pârâtului Ministerul Sănătății să emită un înscris care să ateste că studiile de 6 ani efectuate de reclamantă sunt echivalente cu cele prevăzute de art. 34 din directiva 2005/36/CE.

Invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a pronunțat sentința cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta arată că de-a lungul anilor a solicitat Ministerului să îi elibereze un document care să ateste echivalența studiilor sale cu formarea prevăzută de art. 34 din Directiva 2005/36/CE. La solicitarea sa a primit doar o recomandare care arată că beneficiază de dreptul de practică în România, însă i s-a refuzat emiterea documentului care să ateste echivalența studiilor cu cele prevăzute de dispozițiile art. 34 din Directivă, motivat de faptul că nu îndeplinește condițiile cerute de prevederile Directivei, Ministerul precizând faptul că îi va putea reevalua situația în momentul când va prezenta acte care să ateste exercitarea efectivă și legală cu normă întreagă sau echivalent parțial a activităților de medic dentist pe teritoriul României, pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi din ultimii 5 ani anteriori eliberării certificatului (adresa cu nr. x/04.04.2018).

În opinia recurentei, atât Curtea de Apel, cât și Ministerul Sănătății fac o greșită interpretare a solicitării sale în raport de dispozițiile Directivei 2005/36/CE.

Pentru dentiști s-a stabilit că recunoașterea se face de către toate statele pentru studiile efectuate până la data de referință, prin prezentarea diplomei însoțite de un certificat eliberat de autoritățile competente al respectivului stat, prin care să ateste că studiile sunt conforme, sens în care citează articolul 37, Drepturi obținute specifice medicilor dentiști. De la aceste condiții, același articol impune o excepție, în care recurenta apreciază că se încadrează, întrucât, deși nu a desfășurat activitate în calitate de medic dentist pe teritoriul României pe o perioadă de trei ani, a absolvit studii de cel puțin trei ani. În vederea dovedirii excepției de la cerințele eliberării certificatului, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 37 din Directivă, a solicitat eliberarea unui înscris care să ateste faptul că cei 6 ani de studii efectuați în Universitatea de Medicina și Farmacie din Timișoara sunt echivalenți cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă.

Arată că, în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond faptul că diploma de dentist a reclamantei este obținută înainte de data de referință și, pe cale de consecință Ministerul este îndreptățit să ceară dovada îndeplinirii condiției de efectuare a 3 ani de practică pentru a elibera certificatul, condiționare ce nu se regăsește în Directivă. De aceea, atât Ministerul, cât și instanța interpretează în mod lacunar și motivează eronat refuzul de a elibera înscrisul solicitat.

Recurenta susține că a solicitat ca Ministerul, în calitate de autoritate competentă să răspundă dacă cei 6 ani de studii efectuați de reclamantă sunt sau nu echivalenți cu formarea prevăzută de art. 34 din Directivă, și dacă da, să elibereze un înscris în acest sens, așa încât să poată face dovada că se înscrie în excepția prevăzută de art. 37. În opinia sa, instanța a reținut greșit faptul că există o condiționare a eliberării certificatului de conformitate cu dovada a 3 ani de practică.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de A. a formulat întâmpinare intimatul-pârât Ministerul Sănătății, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 1263 din data de 18.11.2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca legală și temeinică.

În motivare arată că în situația absolvenților Facultății de Stomatologie, promoții anterioare anului 2009, așa cu este cazul reclamantei, aceștia trebuie să dovedească o experiență profesională ca medic dentist pe teritoriul României de minim 3 ani consecutiv, efectiv, legal si neîntrerupt cu normă întreagă sau echivalent parțial din ultimii 5 ani care preced eliberarea documentului, astfel cum reiese din prevederile art. 37 (1) coroborat cu prevederile art. 3 (1) lit. f) din Directiva 2013/55 UE a CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie, de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Însăși reclamanta recunoaște că nu a desfășurat activitate în calitate de medic dentist pe teritoriul României, fapt pentru care Ministerul Sănătății nu poate elibera un certificat care să ateste experiența profesională dobândită în România.

Mai mult, prin adresa nr. x/21.10.2015, Ministerul Sănătății a emis recomandarea care atestă că reclamanta este titulară a Diplomei de Licență de Doctor-Medic specializarea Stomatologie Seria x nr. x eliberată de Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara la data de 20.11.1998 cu nr. 310 și beneficiază în România de dreptul de exercitare a profesiei de medic dentist cu respectarea prevederilor în vigoare.

Față de cele arătate, nu se poate reține o pasivitate și o rea-credință a Ministerului Sănătății atâta timp cât a depus toate diligențele în limita competențelor pentru soluționarea cererii reclamantei.

I.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 25.05.2021, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este întemeiat, urmând a fi admis, având în vedere argumentele arătate în continuare:

Recurenta a invocat prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a pronunțat sentința cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile prezentei cauze, respectiv a următoarelor dispoziții ale Directivei 2005/36/CE:

Art. 37: Drepturi obținute specifice medicilor dentiști

(1) Fiecare stat membru recunoaște, în scopul exercitării activităților profesionale de medic dentist cu titlurile enumerate în anexa V punctul 5.3.2, titlurile de calificare ca medic M1 emise în Italia, Spania, Austria, Republica Cehă, Slovacia și România - pentru persoanele care și-au început formarea de medic până la data de referință prevăzută în respectiva anexă pentru statul membru în cauză, însoțite de un certificat eliberat de autoritățile competente ale respectivului stat.

Certificatul trebuie să ateste respectarea următoarelor două condiții:

(a) că persoanele în cauză s-au consacrat, în respectivul stat membru, în mod efectiv, legal și cu titlu principal, activităților prevăzute la articolul 36, pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului;

(b) că persoanele în cauză sunt autorizate să exercite respectivele activități în aceleași condiții ca și titularii titlului de calificare prevăzut pentru respectivul stat membru în anexa V punctul 5.3.2.

Sunt exceptați de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a) persoanele care au absolvit studii de cel puțin trei ani, atestate de autoritățile competente ale statului în cauză ca fiind echivalente cu formarea prevăzută la articolul 34.

Art. 34: Formare de bază de medic dentist

(1) Admiterea la formarea de bază de medic dentist presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, pentru studiile în cauză, la universități sau la instituții de învățământ superior de un nivel recunoscut ca fiind echivalent ale unui stat membru.-M9

(2) Formarea de bază de medic dentist constă în total din cel puțin cinci ani de studii, care pot fi exprimați în plus prin echivalentul de credite ECTS, și cuprinde cel puțin 5 000 de ore de formare teoretică și practică, care cuprinde cel puțin programa descrisă la punctul 5.3.1 din anexa V și este efectuată într-o universitate, într-o instituție de învățământ superior care asigură formare la un nivel recunoscut ca fiind echivalent sau sub supravegherea unei universități.

Înalta Curte constată că motivul de recurs este întemeiat, sentința fiind pronunțată cu nerespectarea limitelor învestirii instanței în raport de obiectul cauzei.

Din analiza dispozițiilor mai sus citate, rezultă că art. 37 din Directivă prevede o situație regulă, în care se impune verificarea a două condiții pentru eliberarea certificatului, respectiv: (a) că persoanele în cauză s-au consacrat, în respectivul stat membru, în mod efectiv, legal și cu titlu principal, activităților prevăzute la articolul 36, pe o perioadă de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului; (b) că persoanele în cauză sunt autorizate să exercite respectivele activități în aceleași condiții ca și titularii titlului de calificare prevăzut pentru respectivul stat membru în anexa V punctul 5.3.2. Teza a doua a aceluiași text prevede o situație de excepție, și anume cea a persoanelor care au absolvit studii de cel puțin trei ani, atestate de autoritățile competente ale statului în cauză ca fiind echivalente cu formarea prevăzută la articolul 34, persoane care sunt exceptate de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a).

Din cererea de chemare în judecată se reține că obiectul solicitării adresate autorității intimate și corelativ cel al învestirii instanței nu l-a constituit solicitarea de eliberare a certificatului la care se referă prima teză a art. 37 din Directivă, solicitarea recurentei fiind aceea ca Ministerul să îi elibereze un document care să ateste echivalența studiilor sale cu formarea prevăzută de art. 34 din Directiva 2005/36/CE, pentru a putea proba că se încadrează în excepția prevăzută de teza a doua a dispozițiilor art. 37 din Directivă. În concret, recurenta a solicitat eliberarea unui înscris care să ateste faptul că cei 6 ani de studii efectuați în Universitatea de Medicina și Farmacie din Timișoara sunt echivalenți cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă.

Prin răspunsul la plângerea prealabilă intimatul a arătat că reclamanta are obligația să prezinte documente care să ateste exercitarea efectivă și legală cu normă întreagă sau echivalent parțial a activităților de medic pe o durată de cel puțin 3 ani.

În mod similar, ceea ce s-a reținut de către instanța de fond a fost faptul că diploma de dentist a reclamantei este obținută înainte de data de referință și, pe cale de consecință Ministerul este îndreptățit să ceară dovada îndeplinirii condiției de efectuare a 3 ani de practică pentru a elibera certificatul.

Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă nu a răspuns obiectului petiției recurentei, care nu a solicitat eliberarea certificatului care să ateste îndeplinirea celor două condiții prevăzute de prima ipoteză a art. 37 din Directivă, ci un răspuns la întrebarea dacă cei 6 ani de studii efectuați în Universitatea de Medicina și Farmacie din Timișoara sunt echivalenți cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă, ceea ce i-ar permite să se încadreze în situația de excepție prevăzută la art. 37 din Directivă, text potrivit căruia: "Sunt exceptați de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a) persoanele care au absolvit studii de cel puțin trei ani."

În mod similar, instanța de fond s-a limitat a relua faptul că, pentru diploma de medic dentist data de referință este 2009 conform Anexei V pct. 5.1.3., iar reclamanta a promovat examenul de licență în anul 1998, astfel încât Ministerul Sănătății în mod corect a solicitat condiția de a fi efectuat practica de 3 ani pentru eliberarea certificatului de conformitate a diplomei de dentist, fără a observa că nu acesta era obiectul petiției recurentei.

Or, răspunsul autorității, considerat justificat de instanța de fond, nu este un răspuns la întrebarea adresată de către recurentă, aceea dacă cei 6 ani de studii efectuați în Universitatea de Medicina și Farmacie din Timișoara sunt echivalenți cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă, ci la o altă întrebare, aceea dacă reclamanta se încadrează în situația regulă, respectiv dacă întrunește cele două condiții prevăzute de prima teză a art. 37 din Directivă pentru a i se elibera certificatul.

Prin urmare, ne aflăm în situația unui refuz nejustificat de a răspunde la solicitarea reclamantei, oferirea unui răspuns care nu are legătură cu întrebarea neputând echivala cu o soluționare legală a petiției din partea autorității intimate.

Potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.: "(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Ca atare, depășindu-se limitele învestirii instanței în raport de principiul disponibilității și de prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se impune admiterea recursului, cu consecința casării sentinței.

Instanța nu poate specula asupra îndeplinirii acestor criterii în lipsa unui răspuns pertinent din partea autorității competente desemnate de fiecare stat membru pentru aceste verificări, întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței, obiectul prezentei cereri fiind obținerea răspunsului din partea autorității pârâte.

Prin urmare, rejudecând cauza după casarea cu reținere, Înalta Curte va admite cererea formulată de reclamantă și va dispune în sensul obligării pârâtului Ministerul Sănătății la a emite un răspuns motivat referitor la solicitarea formulată la reclamantă, solicitare ce vizează îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, reținând cauza spre soluționare pe fond, va admite cererea formulată de reclamanta A. și va obliga pârâtul Ministerul Sănătății să emită un răspuns motivat referitor la îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1263 din 18 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamanta A..

Obligă pârâtul Ministerul Sănătății să emită un răspuns motivat referitor la îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.