ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2914/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice - Direcția Generală de Asistență Medicală și Sănătate Publică, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând despăgubiri civile, la plata sumei de 1.250.000 RON, reprezentând daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată. 1.

Prin sentința nr. 662 din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 134 din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice - Direcția Generală de Asistență Medicală și Sănătate Publică, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 134 din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivare, recurenta-reclamantă a expus istoricul litigiului și a arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță art. 19 din Legea nr. 554/2004. A arătat că, prin cererea de chemare în judecată, A. S.R.L. a solicitat obligarea Ministerului Sănătății la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de despăgubiri civile și 1.250.000 RON daune morale, invocând existența unui act administrativ nelegal constând în radierea abuzivă, începând cu anul 2014, a produsului Zendol B din Registrul Național al Produselor Biocide. Această radiere a fost efectul refuzului autorității de a recunoaște valabilitatea autorizației naționale emise anterior anului 2014, autorizație care, potrivit Regulamentului (UE) nr. 528/2012, ar fi trebuit prelungită automat până la finalizarea evaluării. A precizat că, în susținerea cererii, a invocat Decizia nr. 488/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a recunoscut dreptul său la prelungirea ope legis a autorizației, considerând că această hotărâre confirmă existența unui act administrativ asimilat, cu efect vătămător. Recurenta-reclamantă critică interpretarea instanței de fond, care a considerat că nu există un act administrativ nelegal și a respins cererea ca inadmisibilă, arătând că instanța a făcut o confuzie semantică între "cererea de reînscriere" și un simplu formular, deși reînscrierea produsului nu presupune o cerere distinctă, ci este parte integrantă a procedurii de autorizare. În opinia recurentei, produsul ar fi trebuit să rămână în registru în mod automat, cu mențiunea "în curs de autorizare", iar autorizația anterioară să fie prelungită de drept, conform legislației europene și interpretării date de ICCJ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor invocate de recurentă.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), cu următoarea întrebare preliminară:, Dacă unui produs biocid care exista pe piața europeană înainte de 2012, avizat în temeiul Directivei 98/8/CE privind comercializarea produselor biocide, I se aplică prevederile art. 31 alin. (7) din Regulamentul UE nr. 528/2012 al Parlamanetului European și al Consiliului Europei privind punerea la dispoziție pe piața de utilizarea produselor biocide, în condițiile în care în perioada 2013-2021 a existat un dosar de autorizare deps pe site-ul B. și nesoluționat de autoritatea națională?" Recurenta-reclamantă a susținut că, deși a depus în termen dosarul de reautorizare, autoritatea națională nu a emis o nouă autorizație din motive independente de voința sa, iar produsul a fost interzis de la comercializare. În opinia sa, interpretarea normei europene este esențială pentru a stabili dacă autoritatea era obligată să permită menținerea pe piață a produsului până la finalizarea evaluării. Pe acest temei, recurenta a solicitat suspendarea cauzei art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., și trimiterea întrebării preliminare către CJUE, apreciind că soluționarea litigiului depinde de clarificarea regimului juridic aplicabil produselor avizate anterior intrării în vigoare a Regulamentului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare Examinând cererea formulată de recurentă, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - T.F.U.E., Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Procedura întrebării preliminare oferă instanțelor naționale cadrul legal pentru a solicita CJUE interpretarea sau validitatea normelor de drept al Uniunii, în cursul soluționării litigiilor aflate pe rol. Judecătorul național este singurul competent să aprecieze relevanța întrebării și necesitatea sesizării, în funcție de circumstanțele cauzei. Inclusiv instanțele ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern dispun de libertatea de a evalua relevanța întrebării. Trimiterea este obligatorie doar dacă interpretarea normei europene este necesară pentru soluționarea cauzei. În jurisprudența CJUE (cauza C-283/81, CILFIT), s-a statuat că instanțele naționale nu sunt obligate să sesizeze CJUE dacă: întrebarea nu este pertinentă, răspunsul nu este concludent pentru soluționarea litigiului; aplicarea corectă a dreptului Uniunii este evidentă și nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. De asemenea, în cauza C-126/80, Salonia, CJUE a stabilit că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare care nu are legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale. Aplicând aceste principii la cererea formulată în prezenta cauză, Înalta Curte constată că întrebarea preliminară vizează interpretarea art. 31 alin. (7) din Regulamentul (UE) nr. 528/2012, în contextul unui produs biocid avizat anterior în temeiul Directivei 98/8/CE, în scopul de a fundamenta o eventuală obligație a autorității naționale de a permite comercializarea unui produs biocid până la finalizarea procedurii de autorizare. Or, cererea de sesizare trebuie să fie relevantă pentru soluționarea cauzei aflate pe rol, în sensul că interpretarea normei europene trebuie să influențeze direct soluția ce urmează a fi pronunțată. În prezenta cauză, instanța nu este chemată să se pronunțe asupra legalității refuzului de autorizare sau asupra regimului juridic al produsului biocid, ci exclusiv asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri. Întrebarea preliminară formulată nu are incidență asupra condiției de admisibilitate prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui act administrativ anulat de instanță. Interpretarea art. 31 alin. (7) din Regulamentul (UE) nr. 528/2012 nu poate suplini lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare, condiție de procedibilitate ce ține de dreptul intern. În condițiile în care instanța de recurs nu este învestită să analizeze fondul raportului juridic dintre reclamantă și autoritatea competentă, ci exclusiv legalitatea soluției de inadmisibilitate pronunțate de instanța de fond, interpretarea normei europene nu este relevantă pentru soluționarea recursului. În consecință, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 TFUE, motiv pentru care va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă. III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând o pretinsă aplicare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. În esență, aceasta invocă existența unui prejudiciu derivat dintr-un act administrativ presupus a fi fost anulat, apreciind că instanța de fond ar fi interpretat eronat condițiile de angajare a răspunderii administrativ-patrimoniale. Criticile sunt nefondate. Cererea pentru despăgubiri în contencios administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În absența unei hotărâri de anulare a actului administrativ, recurentul-reclamant nu poate recurge la această cale procedurală, ci doar la dreptul comun, în condițiile prevăzute de C. civ., pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice. Textul de lege impune, în mod cumulativ, următoarele condiții: (i) existența unui act administrativ nelegal, anulat de instanță; (ii) existența unui prejudiciu cert suferit de reclamant; (iii) existența unei legături de cauzalitate directe între actul administrativ și prejudiciul invocat. În speță, prin Decizia nr. 488 din 29 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justișie nu a dispus anularea vreunui act administrativ, ci a obligat Ministerul Sănătății să soluționeze cererea reclamantei privind reînscrierea produsului Zendol B în Registrul Național al Produselor Biocide, grupa PT

Or, această obligație nu echivalează cu reînscrierea automată a produsului, ci presupune parcurgerea procedurii administrative de autorizare, în cadrul căreia reînscrierea este condiționată de îndeplinirea cerințelor legale. Susținerea recurentei potrivit căreia instanța ar fi obligat Ministerul Sănătății la reînscrierea produsului este eronată și contrazisă de dispozitivul deciziei menționate, care impune doar soluționarea cererii, nu și admiterea acesteia. În consecință, instanța de fond în mod corect a constatat că nu se poate reține existența unui act administrativ anulat, condiție esențială pentru angajarea răspunderii patrimoniale în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004. Recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri în temeiul acestui text legal doar în situația în care s-ar fi dovedit că prejudiciul s-a produs ca urmare a refuzului nejustificat al autorității de a înregistra produsul, deși acesta și documentația aferentă îndeplineau toate cerințele legale. Or, în cauză, această situație nu este incidentă. Mai mult, atât timp cât cererea de reînscriere nu a fost soluționată, iar Comisia Națională pentru Produse Biocide nu s-a pronunțat asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru înregistrarea produsului, nu se poate vorbi despre un prejudiciu concret, ci doar despre o eventualitate. Înalta Curte mai reține că recurenta-reclamantă nu a indicat în mod clar în ce constă greșita interpretare a textului de lege de către instanța de fond, limitându-se la reluarea aspectelor din dosarul anterior, fără a demonstra incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, se constată că recurenta-reclamantă nu a achitat contravaloarea prestațiilor efectuate de Ministerul Sănătății pentru autorizarea națională a produsului Zendol B, conform facturii, emisă în temeiul O.U.G. nr. 41/2019 și al Regulamentului (UE) nr. 528/2012, aspect ce denotă o conduită procesuală inconsistentă cu pretențiile formulate. IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.