ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 21.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătății și reputației reclamantului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată; a învederat reclamantul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și următoarele C. civ.

Sentința primei instanțe Prin sentința nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia instanței de apel în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Decizia instanței de recurs în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1110 din 19 mai 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4210 din 21 octombrie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, decizie care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia instanței de apel în al doilea ciclu procesual În rejudecare, prin decizia nr. 2439 din 29 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 350/14.10.2020, pronunțată de Tribunalul Argeș.

Calea de atac a recursului Împotriva deciziei civile nr. 2439 din 29 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs recurentul-reclamant A., indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul a arătat, în esență, că decizia atacată conține motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut că ar fi incidente dispozițiile art. 538-539 C. proc. civ..pen, deși reclamantul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile privitoare la răspunderea civilă delictuală. În motivare instanța de apel a condiționat analizarea răspunderii civile delictuale doar de incidența dispozițiilor art. 538-539 C. proc. civ..pen. și de respectarea dispozițiilor art. 96 din Legea 303/2004, la care reclamantul nu a făcut trimitere, neavând în vedere acest text de lege la momentul învestirii instanței de judecată. Susține că motivele contradictorii se referă și la faptul că nu s-au avut în vedere dispozițiile hotărârii de casare, cu toate că s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, tocmai pentru a se analiza cererea reclamantului prin raportare la temeiul de drept precizat; prin urmare, instanța nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată. Solicită ca, în cazul în care se va trece peste critica anterioară, în sensul că aceasta nu s-ar încadra în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., să se caseze hotărârea recurată întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la art. 501 C. proc. civ. nici în urma trimiterii cauzei spre judecare, instanța nu a ținut cont de dispozițiile deciziei de casare, iar motivarea hotărârii atacate prin prezentul recurs se raportează la aceeași analiză și texte de lege ca și în primul ciclu procesual. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu se face trimitere la starea de sănătate și actele medicale ale reclamantului-recurent, care, din cauza procesului penal la care a fost supus, în toate fazele sale, atât faza de urmărire penală, cât si faza de judecată, s-a îmbolnăvit serios, având nevoie de intervenții chirurgicale pentru montarea a 4 stenturi la inimă, în urma unui infarct miocardic suferit în această perioadă; i-a fost alterată și capacitatea de muncă, care a implicat scăderea veniturilor pe care le realiza, acesta fiind sprijinul familiei sale; reclamantul a fost prejudiciat excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, ceea ce a condus atât la afectarea vieții personale, cât și a vieții sociale, prin faptul că, în presa locală, a apărut un articol care l-a incriminat pe acesta, fiind supus oprobiului public. Apreciază că, în cauză, a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legate pentru antrenarea răspunderii statului, în special prin faptul că a trebuit să întreprindă toate demersurile prevăzute de lege, inclusiv să exercite căi extraordinare de atac, la care a apelat pentru a-și dovedi nevinovăția. Mai susține că, în cazul de față, răspunderea patrimonială a pârâtului pentru prejudiciile cauzate reclamantului este și obiectivă și dovedită. A fost încălcat rolul activ al instanței în aflarea adevărului, având în vedere că nu au fost puse în discuție și analizate dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală. De asemenea, nu au fost puse în discuția părților dispozițiile art. 538 si 539 C. proc. civ..pen., fiind încălcat și principiul contradictorialității procesului civil. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în urma judecării cauzei, admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel, ca fiind temeinică și legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive relevă faptul că reclamantul a avut calitatea de inculpat în cadrul dosarului penal nr. x/2014 Prin sentința penală nr. 1158/27.11.2015, Tribunalul Argeș a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 367 alin. (1) si (3) C. pen., precum și pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005; prin decizia penală nr. 956/24.10.2017 a Curții de Apel Pitești s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani închisoare si interzicerea unor drepturi, iar prin decizia nr. 203/RC/06.06.2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în casație, s-a casat în parte decizia penală recurată, numai cu privire la inculpatul A., și cauza a fost trimisă spre rejudecare. Prin decizia penală nr. 410/22.04.2019, Curtea de Apel Pitești a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Serviciul Teritorial Pitești, împotriva sentinței penale nr. 1158 din 27 noiembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2014, fiind astfel menținută soluția de achitare a reclamantului de față. Prin demersul judiciar pendinte reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătății și reputației acestuia, fapta ilicită invocată fiind aceea de efectuare defectuoasă a activității de urmărire penală și judecată ce a avut drept consecință trimiterea în judecată și condamnarea sa de către Curtea de Apel Pitești. Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, în mod corect, instanțele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se reține existența unei fapte ilicite și prejudiciabile a statului. Pornind de la fapta ilicită imputată direct Statului, constând în punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantului, urmată de stingerea acțiunii penale prin achitare, în mod definitiv, instanțele de fond au reținut ceea ce acesta afirmă, de altfel, și prin motivele de recurs, și anume că demersul său judiciar nu a urmărit sancționarea unei erori judiciare, în conținutul (juridic) dat acestei noțiuni prin dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen. sau prin cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci antrenarea răspunderii civile a Statului pentru modul în care a fost instrumentat dosarul penal, pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, prevăzute de art. 1349 și următoarele din C. civ. Sunt nefondate criticile recurentului, încadrabile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., prin care acesta susține că instanța de apel a greșit raportându-se la cadrul legal special în care se poate antrena răspunderea patrimonială a statului, în condițiile în care trebuia să se analizeze cadrul legal general al răspunderii civile delictuale. Astfel, recurentul critică instanța de apel pentru greșita reținere a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. și a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a normelor de drept procesual penal indicate în considerente, trimiterea la conținutul lor fiind realizată doar pentru a evidenția existența unui cadru special de reglementare a cazurilor și condițiilor în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a Statului și în afara căruia angajarea acestui tip special de răspundere nu poate avea loc, potrivit concluziei corecte deduse de instanțele de fond. În opoziție cu criticile recurentului, Înalta Curte reține, dimpotrivă, că soluția dată cererii de chemare în judecată a avut în vedere chiar temeiul de drept al acesteia, respectiv art. 1349 din C. civ.. Astfel, pornind de la existența acestui cadru legal special și observând rațiunile instituirii sale - regăsite în rolul statului, de garant al activității autorității judecătorești, căruia îi revine atât obligația de protejare a cetățenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activități, dar, în același timp, și obligația de a asigura independența judecătorilor și procurorilor pentru buna funcționare a acestui serviciu public - instanțele de fond au reținut corect că reclamantul, care nu invocă și nu se regăsește în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are temei să solicite angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a Statului pentru presupusa faptă ilicită săvârșită prin derularea unei proceduri penale finalizate prin achitarea inculpatului, în condițiile în care acesta nu a fost supus niciunei măsuri preventive privative sau restrictive de libertate, iar finalizarea procesului penal a fost favorabilă acestuia. Prin urmare, sunt fără corespondent în realitatea judecății înfăptuite în apel acele critici ale recurentului prin care acuză existența în hotărârea atacată a motivelor contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la temeiurile juridice în raport cu care a fost soluționată cauza. Nefondat se susține - motiv încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură sancționate cu nulitatea - nesocotirea prevederilor art. 501 C. proc. civ., referitor la caracterul obligatoriu al deciziei de casare, deoarece examinarea acestei hotărâri relevă că în ciclul procesual anterior instanța de recurs a dispus reluarea judecății la Curtea de apel pentru o analiză completă a cererii reclamantului prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale din C. civ., fără a fi dezlegate alte chestiuni de procedură sau de drept substanțial; prin urmare, analizând cererea reclamantului prin prisma prevederilor de drept material pe care ea s-a fundamentat, instanța de apel a respectat întocmai decizia de casare și îndrumările obligatorii cuprinse în aceasta. Prin motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul induce ideea că pentru situațiile care exced cazurilor de eroare judiciară, ar trebui să se aplice răspunderea civilă delictuală ce poate fi angajată în condițiile dreptului comun, pentru săvârșirea oricărei fapte ilicite cu vinovăție. Or, teza recurentului nu poate fi primită, textele de lege evocate anterior reglementând expres situațiile răspunderii patrimoniale a Statului, această limitare avându-și originea, în realitate, în chiar voința legiuitorului constituțional. Aceasta întrucât prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție (dedicat drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică) se instituie principiul de ordin constituțional al răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Acest principiu constituțional a fost ulterior dezvoltat la nivel de lege prin dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen. și prin cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ambele cazuri răspunderea directă a statului și cea indirectă ori subsidiară a magistratului fiind subordonate cazului de eroare judiciară, care nu constituie altceva decât tot o faptă ilicită. Teza recurentului prin care pledează pentru extinderea răspunderii patrimoniale a Statului pentru orice faptă ilicită (cu referire la modalitatea în care a fost instrumentată cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare), pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de sub actualul regim constituțional și legal de reglementare, care este unul condiționat. În procesul penal condiționarea privește, spre exemplu, producerea anumitor consecințe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertății, în timp ce în alte procese decât cele penale, condiționarea nu ține de conținutul faptei (ilicite) săvârșite în cursul judecății procesului, ci de gravitatea acesteia, care trebuie să fi condus la angajarea, în mod definitiv, a răspunderii penale ori disciplinare a judecătorului. În sfârșit, angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este, sub un al doilea aspect condiționată, indiferent de natura procesului în care s-a produs eroarea judiciară ce a atras angajarea răspunderii patrimoniale a statului, de săvârșirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credință ori din grava neglijență a judecătorului/procurorului, caz în care angajarea răspunderii lor civile are loc doar față de Stat. Așa cum reține Curtea Constituțională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 (M.O. partea I nr. 1138 din 15 decembrie 2005), art. 52 alin. (3) din Constituție consacră principiul răspunderii obiective a Statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă, ci este fundamentată pe rolul Statului de garant al activității autorității judecătorești (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 60/11 februarie 2014, M.O. Partea I nr. 279/2014). Astfel fiind, răspunderea patrimonială a Statului pentru gestionarea aceleiași activități a autorității judecătorești nu ar putea fi (și) una de drept comun, întemeiată pe ideea de culpă și regăsită în dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., după cum pretinde recurentul, întrucât nu aceasta a fost voința legiuitorului constituant. Acest tip de răspundere, care este una excepțională, beneficiază de un cadru de reglementare special care exclude concursul dreptului comun și îl înlătură de la aplicare, după cum corect au apreciat ambele instanțe de fond. În mod evident, răspunderea Statului pentru erorile ori disfuncționalitățile ce pot să apară în activitatea organelor autorității judecătorești este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat și care nu se poate realiza decât în limitele voinței puterii legiuitoare, o astfel de răspundere neputând fi dedusă implicit, pe cale de interpretare, recurgând la regulile de interpretare per a contrario ori la analogia legii și neputând fi extinsă pe seama dreptului comun, care s-ar aplica în completare; explicația construirii acestui cadru de reglementare se regăsește în natura specială a răspunderii directe a Statului și a celei indirecte, subsidiare, a judecătorilor/procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. O critică formală, lipsită de aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate, este și cea prin care recurentul semnalează omisiunea din analiza argumentației instanței de apel a susținerilor referitoare la starea sa de sănătate și la prejudiciul suferit. Critica este pur formală, în primul rând întrucât considerentele hotărârii atacate relevă faptul că instanța de apel nu a contestat suferința reclamantului, însă a concluzionat că în absența unei fapte ilicite nu poate repara prejudiciul invocat, ținând cont că cerințele angajării răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii sunt cumulative. Sub un alt aspect, recurentul a arătat că nu s-a analizat înlăturarea normelor privind răspunderea delictuală; or, astfel cum s-a arătat deja, instanța de apel a soluționat litigiul în raport de dispozițiile legale invocate de reclamant drept temei al pretențiilor sale, respectiv art. 1347 și următoarele C. civ., concluzionând că organele statului și-au îndeplinit atribuțiile și nu s-a dovedit depășirea limitelor normelor de procedură, astfel că nu există faptă ilicită. Similar, pentru aceste argumente comune nu pot fi primite nici susținerile recurentului în sensul că s-a încălcat principiul rolului activ al instanței, întrucât nu a fost pusă în discuția părților incidența dispozițiilor art. 538-539 C. proc. pen.. Înalta Curte reiterează faptul că aceste prevederi au fost menționate, astfel cum s-a arătat, doar pentru a se reliefa faptul că acestea nu sunt incidente. Prin urmare, câtă vreme recurentul nu se regăsește în nicio situație legală dintre cele la care se referă art. 538-539 din C. proc. pen. ori art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod just s-a concluzionat că nu poate fi vorba despre incidența art. 1349 și urm. C. civ., deoarece Statul răspunde doar în condițiile expres prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, răspunderea Statului pentru erorile ori disfuncționalitățile ce pot să apară în activitatea organelor autorității judecătorești nu poate fi atrasă în situația în care hotărârea definitivă (de achitare) a fost favorabilă reclamantului, acesta nefiind supus niciunei măsuri privative sau restrictive de libertate în cadrul procedurii desfășurate. Așa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.