ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, la data de 21.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătății și reputației reclamantului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Calea de atac Împotriva deciziei nr. 4210 din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că motivarea deciziei recurate este contradictorie, considerentele acesteia putând fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei întrucât în mod greșit a considerat prima instanță, raționament validat de către instanța de apel, că temeiul acțiunii civile deduse judecății constă în dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. privind răspunderea statului pentru erori judiciare. A arătat că fapta ilicită a intimatului constă în îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu prin trimiterea în judecată și condamnarea nelegală a recurentului, nefiind aplicabile în speță dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., care presupun altă situație premisă decât cea existentă în cauză. Astfel, achitarea reclamantului a fost dispusă în cauza penală ca urmare a promovării recursului în casație, iar nu ca efect al rejudecării și anulării sau desființării hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. A mai susținut că repararea prejudiciului cauzat unei persoane inculpate într-un dosar penal poate fi realizată și pe calea dreptului comun, prin promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, iar nu exclusiv pe calea procedurii speciale reglementate de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., cum eronat au apreciat instanțele de fond. A afirmat că fapta ilicită a Statului constă în vătămarea unor drepturi nepatrimoniale subsumate unor daune morale, atât timp cât vătămarea a existat în mod concret și este dovedită atât cu înscrisurile de la dosar, cât și cu martorii audiați în fața primei instanțe. Fiind vorba de o faptă ilicită, acesta este generatoare de prejudiciu, pentru că s-a concluzionat că activitățile de urmărire penală, inculpare și trimitere în judecată a reclamantului au fost exercitate în mod abuziv, din partea autorităților judiciare. Acestea nu și-au desfășurat activitatea în deplină legalitate atâta vreme cât, la început și pe parcursul urmăririi penale, reclamantul era chemat la audieri, telefonic, chiar în ziua în care urma să aibă loc acele audieri, iar ofițerul de poliție judiciară îi comunica că în măsura în care nu se va prezenta, se vor dispune împotriva sa măsuri preventive. Totodată, pe parcursul judecării în apel, reclamantului i s-a făcut rău, în sala de judecată și nu i s-a permis de către completul de judecată să se așeze pe un scaun. Or, toate aceste aspecte demonstrează că, pe tot parcursul derulării procesului penal, reclamantul a fost hărțuit, amenințat, supus unui stres suplimentar, față de cel inerent, în mod uzual, pentru orice persoană aflată în derularea unui proces penal. De aceea, recurentul a considerat că trimiterea sa în judecată prin rechizitoriu are caracterul unei fapte ilicite, deși la dosarul cauzei nu existau probe care să îl incrimineze. Prezentând și alte aspecte ce țin de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu referire la situația de fapt, recurentul a învederat că dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 52 alin. (3) din Constituția României nu sunt aplicabile în speță, în mod greșit făcându-se referire la acestea și la deciziile Curții Constituționale. A mai susținut că în mod greșit reține instanța de apel că reclamantul nu a fost condamnat definitiv, deși prin decizia penală nr. 956/2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2014 tocmai acest fapt s-a dispus în calea de atac a apelului, hotărârea fiind definitivă. Printr-o altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a precizat că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că acțiunea promovată de către reclamant ar fi trebuit să se întemeieze pe dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., reținându-se, în mod greșit, că doar în această situație reclamantul ar fi putut solicita dreptul la reparație. Or, în speță, nu există o eroare judiciară, astfel cum nelegal reține instanța de apel, ci o răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru un prejudiciu creat prin anchetarea, trimiterea în judecată și condamnarea definitivă a reclamantului. Recurentul a afirmat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului, dezvoltând elementele care, în opinia sa, conduc la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș astfel precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătății și reputației acestuia. Reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, fapta ilicită invocată fiind aceea de efectuare defectuoasă a activității de urmărire penală și judecată ce a avut drept consecință trimiterea în judecată și condamnarea sa de către Curtea de Apel Pitești. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, învederând că, atunci când reclamantul, în baza principiului disponibilității, alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant. În opinia pârâtului, relativ la răspunderea statului, această răspundere este una specială, în caz de eroare judiciară, prevăzută de dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen., respectiv de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, ori de cele ale art. 52 alin. (3) din Constituție. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii la data de 08.07.2020, reținând ca temei de drept al cererii de chemare în judecată dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun. Prin sentința civilă nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea, constatând, prin raportare la dispozițiile art. 1349 alin. (1) și art. 1537 C. civ., că în cauza de față reclamantul nu face dovada săvârșirii unei fapte ilicite. În esență, a reținut, cu privire la fapta ilicită, că reclamantul a afirmat că urmare a activității de urmărire penală și judecată efectuate în mod defectuos de către reprezentanții Ministerului Justiției și Ministerului Public, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 12.05.2014 și condamnat de către Curtea de Apel Pitești la data de 24.10.2017, prin decizia penală nr. 956/2017. Ulterior, acesta a fost achitat de către aceeași instanță prin decizia penală nr. 410/22.04.2019 ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac (recurs în casație). Practic, reclamantul a invocat că agenții statului au interpretat eronat probatoriul administrat, cu consecința unei condamnări (ce a fost anulată ulterior). Instanța de fond a arătat că statul este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, însă a considerat că schimbarea unei soluții de condamnare într-una de achitare, pe baza reinterpretării judiciare a probatoriului, nu poate duce la concluzia că în apel, când s-a dispus condamnarea reclamantului, s-ar fi săvârșit vreo faptă ilicită, în condițiile în care sistemul de drept penal permite îndreptarea, în căile de atac ordinare/extraordinare, a unei interpretări judiciare eronate. Instanța de fond a concluzionat că, simpla interpretare a probatoriului, în lipsa dovedirii unei abateri grave de la interpretarea și aplicarea normelor legale sau a unor abuzuri de putere, nu constituie o faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală, iar, întrucât condițiile răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte trei condiții (existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei). Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel doar reclamantul, care a arătat că instanța de fond în mod greșit a considerat că nu există faptă ilicită, fără a valida probele administrate în cauză. A susținut că în litigiul de față sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, așa încât reclamantul justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, sens în care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost precizată, ținându-se seama și de efectul devolutiv al apelului. Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că reclamantul a învestit instanța cu acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care pretinde că acesta i l-a produs ca urmare a instrumentării defectuoase, în faza de urmărire penală, precum și a pronunțării de către instanța de judecată a unei hotărâri de condamnare, procesul penal fiind finalizat cu hotărâre de achitare a apelantului. Raportându-se la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 538-539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și la jurisprudența Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că apelantul reclamant solicită repararea prejudiciului moral pentru caz de eroare judiciară și a reținut că în acest caz, pentru a exista dreptul la repararea pagubei, este necesar să fi fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare, or, în speță, apelantul nu a fost condamnat definitiv, câtă vreme în urma admiterii căii de atac extraordinare a recursului în casație a fost achitat de către Curtea de Apel Pitești. În opinia curții, Statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare, iar în speță nu s-a făcut dovada unei erori judiciare în ceea ce-l privește pe reclamant. În consecință, instanța de apel a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea statului pe temeiul răspunderii civile delictuale fundamentată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., așa cum a solicitat reclamantul prin cererea introductivă de instanță, ci numai în condițiile art. 538 C. proc. pen., or, în speță, nu s-a făcut dovada unei erori judiciare, în sensul acestei norme. În recurs, recurentul a criticat calificarea dată prezentei acțiuni de către curte, învederând că a învestit instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, însă analiza a purtat asupra îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 538-539 C. proc. pen., iar nu cât privește soluția dată pe fondul litigiului. Deși în drept recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea unei hotărâri când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Cu referire la acest temei de drept, Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a nu analizat și nu s-a pronunțat în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel asupra împrejurărilor de fapt și de drept invocate de apelantul-reclamant, iar, printr-un raționament juridic raportat la un alt temei de drept decât cel avut în vedere de instanța de fond și necontestat de partea adversă, a concluzionat că cererea dedusă judecății este inadmisibilă. Astfel, instanța de fond a reținut că schimbarea unei soluții de condamnare într-una de achitare, pe baza reinterpretării judiciare a probatoriului, în lipsa dovedirii unei abateri grave de la interpretarea și aplicarea normelor legale sau a unor abuzuri de putere, nu constituie o faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală. Or, în apel, nu s-a răspuns criticilor reclamantului referitoare la încadrarea acestor elemente, dar și a altor circumstanțe factuale care au definit, în opinia reclamantului, o conduită abuzivă a organelor judiciare de natură a-i cauza un prejudiciu personal nepatrimonial, în noțiunea de faptă ilicită astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1357 C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în situația dedusă judecății, la baza raționamentului juridic expus de către curtea de apel nu a stat principiul disponibilității, în raport de care critica formulată de reclamant în apel a privit îndeplinirea condițiilor cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pe temeiul art. 1357 și următoarele C. civ. Rezultă, așadar, că, în cazul de față, în ceea ce privește obiectul supus examinării prin acțiune de către reclamant, instanța de apel era ținută de criticile formulate prin cererea de apel, cu referire directă la soluția instanței de fond, obligația acesteia de a se pronunța cu referire la ceea ce s-a cerut nefiind îndeplinită, ceea ce constituie o încălcare a principiului disponibilității, care conducea la nulitatea hotărârii date. O astfel de soluție este contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât pretențiile reclamantului nu au fost analizate efectiv, instanța de apel pronunțând o hotărâre cu nerespectare principiului disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită de către reclamantul-apelant, iar soluția dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei. Aceasta întrucât, după cum este cunoscut, efectul devolutiv constituie o trăsătură esențială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. civ. În directă legătură fiind cu principiul disponibilității, efectul devolutiv este limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă regulilor anterior evocate. Potrivit celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Pe de altă parte, potrivit celei de-a doua reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, deși apelul poate provoca o nouă judecată în fond a litigiului, totuși cadrul procesual – sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților – rămâne, de principiu, cel care a fost stabilit înaintea primei instanțe, de unde și regula potrivit căreia în apel nu se pot formula cereri noi și nu pot fi atrase în judecată și alte persoane. Altfel spus, instanței de apel nu doar că îi este îngăduită, ci, mai mult decât atât, îi este impusă obligația de a cerceta motivele de apel circumscrise pretențiilor afirmate, numai în acest mod putându-se considera că este valorizată efectiv devoluțiunea specifică apelului și sunt respectate, în substanța lor, regulile care consacră limitele acesteia, prevăzute de normele invocate. Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția dată cererii de apel formulate de reclamant încalcă regulile efectului devolutiv și echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancționată cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina și celelalte critici ale recurentului-reclamant care vizează fondul litigiului. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4210 din 21 octombrie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecare. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra raportului juridic litigios, ținând seama și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate.