ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3069/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 22.10.2020, sub nr. x/64/2020, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății:

(i) anularea în parte a Ordinului nr. 555 din data de 3 aprilie 2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor, a Listei spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a și a Listei cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 7 aprilie 2020, cu modificările ulterioare, emis de către Ministrul sănătății, respectiv capitolul IV care prevede obligarea persoanelor care au fost diagnosticate pozitiv cu covid-19 să declare acest diagnostic, să urmeze tratamentul sau să fie internate fără consimțământul lor, ca nelegal;

(ii) anularea actelor subsecvente emise sau încheiate în baza acestuia;

(iii) obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 de Euro cu titlu de despăgubiri morale;

(iv) obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală;

(v) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin sentința civilă nr. 3/2021, Curtea de Apel Brașov a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ fiscal.

1.3. Prin sentința civilă nr. 293/29.03.2021 Curtea de Apel București a respins acțiunea introductivă, ca neîntemeiată.

1.4. Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A, iar prin decizia civilă nr.708/09.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

1.5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București– Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/64/2020*.

Procedând la rejudecarea cauzei, Curtea de Apel București- Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1672 din data de 19 octombrie 2023 din dosar nr. x/64/2020*, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății și pe cale de consecință, a anulat capitolul IV din Ordinul nr.555/2020 și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. 2, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, cu consecința respingerii ca neîntemeiate cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de recurs, în esență, recurentul a susținut că reclamantul nu a fost obligat să declare diagnosticul și să urmeze un tratament sau că nu a fost internat fără consimțământul său, respectiv că ordinul Ministrului Sănătății nr. 555/03.04.2020 a fost emis în condiții de legalitate cu respectarea prevederilor Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a și b) și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, cu modificările și completările ulterioare.

A mai susținut că, în sesizare, se face referire la internarea din 23.06.2020, dată la care prevederile cap. IV din Anexa 1 la Ordinul Ministrului sănătății nr. 555/2020 erau aplicabile. Totodată, a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 458/25.06.2020, la prevederile art. 32 rap. la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, la efectul juridic al neconstituționalității unei dispoziții din legea primară asupra unor acte emise în legislația secundară (regulamente, ordine de miniștrii), la Ordinul ministrului sănătății nr. 1309/21.07.2020 privind modalitatea de aplicare a măsurilor de prevenire și limitare a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2, la Ordinul ministrului sănătății nr. 1321/22.07.2020 și Ordinul ministrului sănătății nr. 1513/03.09.2020 pentru aprobarea planurilor privind modalitatea de aplicare de către direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București, de către Institutul Național de Sănătate Publică, de către unitățile sanitare, precum și de către serviciile de ambulantă județene și Serviciul de Ambulantă București-Ilfov și de medicii de familie a măsurilor în domeniul sănătătii publice în situații de risc epidemiologic de infectare cu virusul SARS-CoV-2 prin care este aprobat planul privind modalitatea de aplicare a măsurilor în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic de infectare cu virusul SARS-COV 2 de către unitățile sanitare, de către serviciile de ambulanță județene și Serviciul de Ambulanță București-llfov, precum și de medicii de familie, plan care prevede traseul pacienților.

A mai arătat că reclamantul-intimat a fost internat anterior publicării Deciziei 458/25.06.2020 în Monitorul Oficial la 02.07.2020 și că, după data de 02.07.2020, pacienții puteau refuza internarea sau puteau solicita externarea în baza declaratiei pe proprie răspundere. A apreciat că, în cazul de față, după data de 02.07.2020, s-ar putea considera în afara prevederilor cadrului legal, doar refuzul unității sanitare de a consimți externarea pacientului, pe proprie răspundere, în baza declarației.

Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant a invocat aspecte teoretice cu privire la criteriile de stabilire și a arătat că, în cauză, reclamantul nu a precizat la ce criterii de referință se raportează sumele solicitate, astfel că, atât recurentul, cât și instanța de judecată, se află în imposibilitate de a aprecia în vreun mod asupra sumelor solicitate. Mai mult decât atât, în opinia sa, nu se poate stabili legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, întrucât, pe de o parte, nu există o faptă ilicită generatorare de prejudicii pe care să o fi săvârșit Ministerul Sănătății, iar pe de altă parte, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită invocată de către reclamant în sarcina sa și prejudiciul pe care afirmă că l-a suferit. În condițiile inexistenței unei fapte ilicite, nu se poate reține nici culpa în sarcina recurentului.

4.1.Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii și pentru nemotivare și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4.2. Deși legal citat, intimatul-pârât Ministrul Sănătății nu a depus întâmpinare.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului pentru nemotivare, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d și art. 486 alin. (3) C. proc. civ., republicat:

„(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.(...)

(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a și c) – e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.”

De asemenea, prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat incidența aceleiași sancțiuni a nulității și pentru nemotivarea recursului, care intervine atât în ipoteza în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. menționat), dar și în situația în care argumentele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 (ipoteză reglementată de alin. (2) al art. 489 C. proc. civ.).

Având în vedere scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce dispun că: „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, Înalta Curte arată că, pentru a se putea reține îndeplinirea obligației de motivare, de către partea care promovează recursul, este necesar ca aceasta să precizeze care sunt aspectele de nelegalitate, dintre cele expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., pe care le apreciază incidente cauzei.

Mai mult, cererea de recurs trebuie să cuprindă atât arătarea motivelor de casare, cât și dezvoltarea lor, respectiv o argumentare juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli apreciate de parte ca fiind săvârșite de instanță în legătură cu astfel de dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Nu îndeplinește cerința motivării cererea de recurs care se rezumă la reiterarea susținerilor sau apărărilor formulate de parte în fața instanței de fond, fără a fi avute în vedere cele statuate de instanță și fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret și direct, raționamentul urmat de instanța de fond pentru pronunțarea hotărârii atacate.

Aplicând astfel de considerente teoretice în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată, pârâtul Ministerul Sănătății a indicat în mod formal incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct 6 și 8 C. proc. civ., fără a aduce vreo critică de nelegalitate sentinței recurate, limitându-se la a reitera aspecte ce țin de fondul cauzei, invocate în fața primei instanțe, în cuprinsul întâmpinării.

Or, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, astfel că, atât timp cât criticile expuse nu contestă, concret, raționamentul juridic al instanței de fond și nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, nu este îndeplinită condiția motivării căii de atac.

Trimiterea pe care recurentul o face la motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta, în concret, critici privind lipsa motivării sau care sunt motivele contradictorii pe care instanța și-a întemeiat soluția ori care sunt motivele străine de natura cauzei (cazuri prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 CPC), respectiv fără a arăta în concret care sunt motivele pentru care a considerat că maniera în care prima instanță a dezlegat cauza reprezintă rezultatul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material (cazul prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 CPC), nu îndeplinește exigențele motivării cererii de recurs.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de Codul de procedură civilă și să aducă argumente care să vizeze, în mod concret și direct, soluția recurată.

Așadar, motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu soluția pronunțată de instanța de fond, precum și prezentarea generală a situației de fapt și reluarea, într-o manieră identică sau similară, a aspectelor evocate în faza procesuală a fondului echivalează cu nemotivarea căii de atac, respectiv cu neîndeplinirea, de către parte, a obligației reglementate de art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., aspecte ce atrag sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ..

În acest context, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția invocată și va anula acest recurs, ca nemotivat.

Față de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Ministerul Sănătății la plata către intimatul-reclamant A a sumei de 1785 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1672 din data de 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Sănătății la plata către intimatul-reclamant A a sumei de 1785 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.