Decizia nr. 889/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — Desemnarea unității sanitare având ca obiect de activitate recuperare psihică și dezintoxicare, prin ordin al ministrului sănătății, ca spital suport Covid

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă la data de 14.06.2021, reclamantul Sanatoriul A. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov, solicitând: obligarea acesteia la plata sumei totale de 2.937.002,09 lei, reprezentând decontarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, actualizată cu rata inflației la data plății efective; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, în cuantumul stabilit de OG 13/2011, calculat la valoarea debitului datorat, de la data de 11.05.2021, a scadenței obligației de plată, și până la achitarea efectivă și integrală a debitului. În drept au fost invocate prevederile art. 1469, 1470, 1489, 1495, 1516 și 1518 C.civ., art. 170 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, art. 10 din O.U.G. 70/2020 și art. 219, 234 și 248 din H.G. 148/2018.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 230/S din 28.10.2021, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 2.973.002,09 lei, reprezentând decontarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, actualizată cu rata inflației și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 11.05.2021 și până la plata efectivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 537/Ap din 23.03.2022, Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea sa contractuală cu privire la suma de 2.937.002,09 lei, la care a fost obligată prin decizia atacată, din moment ce aceasta presupunea: existența unui prejudiciu cert și care să nu fi fost reparat, prejudiciul să fi fost produs prin fapta ilicită a pârâtei, fapta ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție, fapta ilicită să își aibă izvorul într-un contract, iar între prejudiciu și fapta ilicită să existe o legătură de cauzalitate. Astfel, a invocat faptul că nu exista încheiat un contract de furnizare de servicii medicale în asistență medicală de recuperare și medicină fizică și de reabilitare în sanatorii și preventorii cu reclamantul, în vederea decontării sumelor care reprezintă contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, astfel încât această să poată fi obligată la plata respectivelor sume. De asemenea, raportat la afirmația instanței de control judiciar, în sensul că „faptul că autorizația de funcționare pentru reclamant a fost emisă pentru obiectivul 0132EV/12.08.2020, având ca profil de activitate centru de recuperare psihică și de dezintoxicare, nu constituie un argument de natură a înlătura prevederile speciale prin care intimatul a fost desemnat spital covid pentru o perioadă de timp. Fiind vorba de instituirea stării de urgență, nu se impunea modificarea autorizației de funcționare și nici îndeplinirea altor condiții pentru organizarea activității în afara celor dispuse prin Ordinul nr.555/2000 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus Covid-19”, a arătat că reclamantul avea obligativitatea depunerii diligențelor în vederea obținerii unei autorizații sanitare de funcționare cu profil de activitate suport Covid, astfel încât activitatea medicală care exceda celei de până la instituirea stării de urgență să fie determinată ca fiind cu caracter extraordinar, ca urmare a epidemiei cu coronavirusul Sars-Cov-2. A arătat că autorizația sanitară de funcționare a Sanatoriului A. a fost emisă de către Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov doar pentru obiectivul nr. 0132EV/12.08.2020, având ca profil de activitate: centru de recuperare psihica și de dezintoxicare, fără a preciza că a fost schimbat profilul de activitate inițial, respectiv cel de recuperare psihică și de dezintoxicare, astfel încât să poată deveni unitate spitalicească cu paturi, suport Covid. Potrivit autorizației de funcționare nr. 0132EV/12.08.2020, unitatea sanitară are ca obiect de activitate cod CAEN 8720 – Activități ale centrelor de recuperare psihică și de dezintoxicare, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel. Contrar constatărilor instanței de apel, consideră că reclamantul avea obligația obținerii și înaintării autorizației sanitare de funcționare în vederea decontării, conform legii, a serviciilor medicale raportate ca fiind efectuate de către reclamant, ca unitate spitalicească cu paturi, suport Covid, acesta fiind un document oficial emis de către o autoritate de stat competentă. Ca urmare a acestui aspect, consideră că sunt aplicabile prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018 respectiv „decontarea lunară din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate – pentru activitatea realizată până la data de 30 septembrie, pentru sanatorii/secții sanatoriale din spitale, care desfășoară activitate, aflate în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, se face la nivelul indicatorilor realizați în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, în situația în care valoarea indicatorilor realizați este mai mică sau egală cu nivelul cheltuielilor efectiv realizate, fără a mai fi necesară o regularizare a trimestrelor II și III.” Drept urmare, decontarea se face la nivelul indicatorilor realizați în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, conform legii. Cu privire la afirmația instanței de control judiciar relativ la „criticile apelantei pârâte în sensul aplicării prevederilor art. 10 alin. 13 din O.U.G. nr.70/2020, care se referă la situația decontării serviciilor medicale furnizate de sanatorii nu pot fi primite atâta timp cât reclamantul nu a funcționat ca sanatoriu pe perioada respectivă, ci ca spital suport Covid”, a făcut precizarea că între pârâtă și reclamant a fost încheiat contractul nr. H15/26.04.2018 de furnizare de servicii medicale în asistența medicală de recuperare medicală și medicină fizică și de reabilitare în sanatorii și preventorii, contract în baza căruia pârâta avea obligația să deconteze serviciile medicale furnizate de către reclamant în conformitate cu prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018. Referitor la afirmațiile instanței de apel, în sensul că „susținerile apelantei pârâte relativ la reglementarea contractuală a serviciilor medicale potrivit art.193 din H.G. nr.140/2018 sunt nefondate în circumstanțele date, întrucât norma legală menționată se referă la serviciile medicale pentru anii 2018-2019 și nu la perioada 1.05.2020 – 31.03.2021 vizată în acțiune. Pentru acest din urmă interval de timp sunt aplicabile prevederile art. 219 din Hotărârea nr.438/2020 privind completarea anexei 2 la Hotărârea Guvernului nr. 140/2018, potrivit cu care casele de asigurări de sănătate decontează unităților sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienților diagnosticați cu Covid-19 activitatea desfășurată lunar până la data de 30 septembrie, sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situația în care depășesc nivelul contractat, justificat de situația epidemiologică generată de virusul SARS Cov 2. Aceeași dispoziție este cuprinsă și în art. 234 din Hotărârea 924 din 28 octombrie 2020 și art. 248 din Hotărârea 22 din 29 ianuarie 2021, astfel că nu are relevanță dacă cheltuielile nu au respectat valoarea din contract stabilită de părți”, a făcut precizarea că reglementările legale invocate fac referire în mod expres doar la decontarea serviciilor medicale furnizate de „unitățile sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă”, în timp ce reclamantul avea încheiat cu pârâta contractul nr. H15/26.04.2018 de furnizare de servicii medicale în asistența medicală de recuperare medicală și medicină fizică și de reabilitare în sanatorii și preventorii, astfel încât, în speță, devin aplicabile prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018. Mai mult, a mai arătat pârâta și că respectivul contract nu a fost modificat ca urmare a includerii acestuia printre unitățile suport Covid, respectiv ca urmare a desfășurării a activității propriu-zise de sanatoriu, circumscrisă obiectului său specific de activitate, derulată în condiții normale, însoțită în mod exclusiv de activitatea medicală dedicată tratării pacienților Covid 19, autorizația sanitară impunând, în speța de față, în mod obligatoriu să dețină la profilul de activitate și activitate specifică spitalelor, nu numai activitate aferentă centrului de recuperare psihică și de dezintoxicare. În consecință, unitatea sanitară Sanatoriul A. nu a devenit spital cu structură spitalicească aprobată de Ministerul Sănătății, ci a continuat să fie definit ca și sanatoriu, conform autorizației sanitare de funcționare. A mai arătat recurenta și că, urmare a unei adrese formulate de către aceasta, CNAS, prin adresa nr. P7405/18.08.2020, a susținut punctul de vedere al pârâtei cu privire la decontarea serviciilor medicale prestate la nivelul Sanatoriului A. Drept urmare, recurenta a continuat să deconteze serviciile medicale efectuate de reclamant conform prevederilor art. 220, art. 235 și art. 241 din H.G. nr. 140/2018, fiind confirmat, de către instanța de apel, faptul că „de-a lungul perioadei de valabilitate a contractului, instituția a acționat cu bună-credință, neîncălcând clauzele.” A mai arătat recurenta că, în speță au fost și sunt în continuare aplicabile prevederile art. 10 alin. (13) din O.U.G. nr. 70/2020, potrivit cărora „(...) decontarea lunară se face la nivelul indicatorilor realizați în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efect realizate în limita valorii de contract (...)”, coroborate cu prevederile art. 25 1 din O.U.G. nr. 162/2020, art. 25 1 din 218/2020 și cu prevederile art. 220, art. 235, art. 248 1 și art. 257 1 din H.G. nr. 140/2018. În ceea ce privește afirmația instanței de apel în sensul că „acțiunea nu a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a pârâtei, ci pe anumite prevederi legale care permit decontarea cheltuielilor indiferent de nivelul contractat, dacă acestea au fost justificate de situația epidemiologică generată de virusul SARS Cov 2”, a arătat că singurul mecanism de decontare prin care recurenta poate deconta servicii medicale furnizorilor de servicii medicale este cel în baza unei relații de natură contractuală care respectă prevederile legale. Drept urmare, a apreciat că în mod temeinic și legal a considerat să realizeze decontarea sumelor solicitate la nivelul indicatorilor realizați de către reclamant în limita valorii de contract, nefiind în posibilitatea de a exceda decontarea sumelor la o valoare mai mare decât cea impusă prin efectul contractual și cel legal, ambele fiind într-o strânsă legătură, având în vedere că respectarea clauzelor contractuale impune implicit respectarea legii. Mai mult, prin raportare la contractul dintre pârâtă și reclamant, nu au fost stipulate prevederi care ar putea conduce la concluzia că reclamantul are dreptul la decontarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, cu nerespectarea obligațiilor contractuale, pentru motivul că valoarea pretențiilor, de 2.937.002,09 lei, nu are fundament contractual. Drept urmare, afirmă că și-a îndeplinit toate obligațiile asumate prin contractul H15/26.04.2018 încheiat cu reclamantul. Contrar reținerii instanței de apel, arată că nu există o normă legală care să incumbe obligarea sa la decontarea serviciilor medicale acordate în regim de spitalizare continuă pacienților diagnosticați cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal, sens în care arată că nu au fost stipulate prevederi care să conducă la concluzia că reclamantul are dreptul la decontarea sumei de 2.937.002,09 lei. Cu privire la soluția de obligare la plata ratei inflației și la plata dobânzii legale penalizatoare, precizează că în speță nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 pentru motivul că recurenta nu datorează debit restant reclamantului, iar neplata în termenul legal a unor servicii medicale care nu se decontează de către aceasta, potrivit prevederilor legale, nu poate fi imputabilă recurentei. Drept urmare, recurenta nu datorează rata inflației și dobânda legală penalizatoare pentru faptul că a adus la îndeplinire toate obligațiile stipulate prin contractul semnat de către părți, la niciun moment nefiind vorba despre neîndeplinirea la termen a obligațiilor recurentei, asumate prin contract. Consideră ca fiind netemeinică și nelegală reținerea instanței de apel în sensul că „natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, astfel că este admisibil cumulul acestora neputându-se, deci, vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcție de rata inflației, iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptățită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două nu acoperă aceeași pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.” Astfel, referitor la „neexecutarea obligației de plată”, consideră că și-a executat toate obligațiile de plată prevăzute în contractul și actele adiționale aferente, încheiate cu reclamantul. Cu privire la afirmația că „suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptățită”, arată că „persoana îndreptățită” a beneficia de decontarea unor sume de bani nu ar putea fi decât persoana aflată în relație contractuală cu CAS Brașov, care îndeplinește condițiile prevăzute de normele legale în vigoare cu referire la aceasta și condițiile încheierii unui contract/acte adiționale cu recurenta. Raportat la „principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate”, arată că susținerile sale au fost interpretate eronat de către instanța de apel, astfel, neexistând în speță „fapta ilicită a persoanei vinovate”, respectiv a CAS Brașov, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită nu se poate realiza, având în vedere faptul că recurenta nu a produs niciun prejudiciu reclamantului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Cu privire la excepția nulității recursului, a arătat că simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii pronunțate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege. A mai precizat că memoriul de recurs nu respectă exigențele art. 483, alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 C.proc.civ., drept pentru care este incidență sancțiunea nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din același cod. Astfel fiind, se remarcă, în primul rând, că recurenta critică decizia instanței de apel, pe care o apreciază ca fiind: „netemeinică și nelegală”. Mai mult, chiar în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta face o analiză a probelor, sub aspectul situației de fapt a cauzei, în speță a autorizației sanitare de funcționare a intimatului, nr. 0132EV/12.08.2020, a contractului de furnizare servicii medicale nr. H15/26.04.2018, precum și a structurii organizatoric-funcționale a intimatului, ca unitate sanitară cu paturi din rețeaua Ministerului Sănătății, în tentativa de a modifica situația de fapt reținută de instanțele de fond, în conformitate cu care Sanatoriul de Nevroze Predeal a funcționat în perioada analizată ca spital-suport Covid și a prestat în mod efectiv, în tot acest timp, asistență medicală în regim de spitalizare continuă pacienților internați și diagnosticați Covid 19. Or, această chestiune de fapt nu mai poate fi modificată în recurs, intrând definitiv în puterea lucrului judecat, odată cu pronunțarea deciziei instanței de apel. În al doilea rând, se remarcă referirea recurentei la nelegalitatea hotărârii atacate, la modul general, fără ca presupusa nelegalitate invocată să fie circumscrisă vreunuia dintre motivele de casare reglementate limitativ de lege, memoriul de recurs fiind fundamentat generic pe dispozițiile „art 483 și următoarele din noul Cod de procedură civilă”, nefiind indicat în mod expres care este cazul de nelegalitate pe care înțelege să îl invoce, dintre cele instituite de art. 488 C.proc.civ. În al treilea rând, se observă că recurenta reia, în recurs, cu mici nuanțări, care, însă, nu modifică fundamental raționamentele logico-juridice folosite, criticile de nelegalitate și netemeinicie utilizate în fața instanței de apel, tinzând, în realitate, la rejudecarea apelului în cale de atac a recursului, ceea ce, în mod evident, nu poate fi admis. În ceea ce privește fondul cererii de recurs, a precizat că, din studierea motivelor dezvoltate în cerere, s-ar putea deduce că recurenta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. A arătat intimatul că acest caz de casare nu acceptă nicio critică de netemeinicie a hotărârii recurate, decât cu titlu excepțional, în ipoteza în care aprecierea probelor a fost făcută de asemenea natură încât a avut ca efect aplicarea greșită sau încălcarea normelor de drept material, sens în care a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. În al doilea rând, rezultă că este necesară indicarea cu exactitate a instituției, categoriei juridice sau normei de drept material, încălcate sau greșit aplicate de către instanțele de fond în raport cu situația de fapt, astfel cum ea a fost stabilită prin probe. Or, invocata netemeinice a deciziei recurate nu se încadrează în motivul de casare mai sus analizat, care are în vedere numai erori de judecată bazate pe greșeli de drept, iar nu și greșeli de fapt ale instanțelor inferioare. De asemenea, se observă că recurenta nu indică în mod specific nici norma de drept nesocotită sau greșit aplicată de către instanța de apel, nici modul cum instanța de apel a încălcat-o sau a aplicat-o în mod greșit la situația de fapt a cauzei, limitându-se doar să expună în fața instanței de recurs, la fel ca în fața instanțelor de fond, cadrul legal pe care îl consideră ca incident speței și care, în opinia sa, o îndreptățește să susțină că, în raport cu acesta, se impunea respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. A mai arătat intimatul că o singură critică ar putea fi considerată, totuși, ca subsumată motivului de casare dedus ca invocat de către recurentă, și anume afirmația că nu ar exista în legislație nicio dispoziție care să-l oblige să plătească suma de bani, care formează obiectul judecății în dosarul pendinte. De aceea, și această critică izolată nu este una sustenabilă, de vreme ce instanța de apel a indicat în mod expres și cu exactitate temeiul legal al obligației de plată a recurentei în beneficiul intimatei, respectiv prevederile art. 10 alin. (5) lit. d) din O.U.G. nr. 70/2020 și art. 219 din H.G. nr. 438/2020, de modificare a Anexei nr. 2 la H.G. nr. 140/2018. Drept urmare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că nu este incidentă excepția nulității recursului, decizia curții de apel fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material indicate în cadrul memoriului de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu, cel puțin parțial, motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și astfel, excepția nulității, invocată de către intimatul-reclamant, nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit cadrului factual stabilit de către prima instanță și necontestat în apel (aspect care nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs), reclamantul Sanatoriul A. (având ca obiect de activitate, conform autorizației sanitare de funcționare, activități ale centrelor de recuperare psihică și de dezintoxicare, exclusiv spitale) a dedus, spre soluționare, o acțiune prin care a solicitat contravaloarea serviciilor medicale specifice tratării pacienților Covid-19, în regim de internare continuă, în perioada 01.05.2020 – 31.03.2021. În determinarea aspectelor esențiale care conturează pretenția dedusă judecății, s-a mai reținut, de către instanțele fondului, faptul că, în temeiul Ordinului nr. 73529/23.03.2020, în data de 25.03.2020 au fost externați din unitate pacienții de la psihiatrie, iar pentru perioada în discuție a funcționat efectiv ca spital suport Covid, fiind desemnat, ca atare, prin poziția nr. 10 a Anexei nr. 3 la Ordinul Ministrului Sănătății nr. 555/2020. Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs. Printr-o primă critică, recurenta invocă faptul că nu poate fi atrasă răspunderea sa contractuală și drept urmare, obligarea la plata sumelor pretinse de către reclamant, întrucât „nu avea încheiat un contract de furnizare de servicii medicale” în vederea decontării sumelor care reprezintă contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, „prin stipularea clauzelor contractuale în acest sens”. Critica are caracter nefondat. Distinct de aspectul anterior menționat, referitor la imposibilitatea instanței de recurs de a proceda la reevaluarea probatoriului administrat, se constată, relativ la cele invocate, că recurenta nu contestă prestarea respectivelor servicii medicale de către reclamant, ci doar că nu ar exista cadrul legal/contractual pentru a proceda la decontarea sumelor datorate acestuia. Cu privire la acest aspect, se observă că, în mod judicios, a reținut instanța de prim control judiciar faptul că acțiunea nu a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a recurentei, ci pe dispoziții legale care permit decontarea cheltuielilor indiferent de nivelul contractat, dacă acestea au fost justificate de situația epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2. În continuare, instanța de apel a mai arătat, în mod corect, și că, în speță, sunt incidente prevederile art. 219 din H.G. nr. 438/2020 privind completarea Anexei nr. 2 la H.G. nr. 140/2018, potrivit cărora casele de asigurări de sănătate decontează unităților sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienților diagnosticați cu Covid-19 activitatea desfășurată lunar până la data de 30 septembrie, sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situația în care depășesc nivelul contractat, justificat de situația epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2 . Drept urmare, critica formulată este una formală, în condițiile în care recurenta nu a înțeles să conteste reținerile instanței de apel cu privire la aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor H.G. nr. 438/2020, care demonstrează caracterul nefondat al susținerilor sale. Printr-o altă critică, recurenta arată că nu datorează sumele pretinse prin acțiune, din moment ce autorizația de funcționare emisă reclamantului avea ca profil de activitate „centru de recuperare psihică și de dezintoxicare”, reclamantul având obligația „depunerii diligențelor în vederea obținerii unei autorizații sanitare de funcționare cu profil de activitate suport Covid”, „astfel încât să poată deveni unitate spitalicească cu paturi, suport Covid”. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a mai arătat și că reclamantul avea obligația obținerii și înaintării autorizației sanitare de funcționare în vederea decontării, conform legii, a serviciilor medicale raportate ca fiind efectuate de către reclamant (ca unitate spitalicească cu paturi, suport Covid), acesta fiind un document oficial emis de către o autoritate de stat competentă. Nici această critică nu poate fi primită. Constată Înalta Curte că, prin prezenta critică, recurenta tinde, în realitate, la a înlătura forța juridică obligatorie atașată Ordinului Ministrului Sănătății nr. 555/2020, act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 07.04.2020, în vigoare în perioada 07.04.2020 – 26.03.2021 și care a stabilit, fără dubiu, calitatea reclamantului de Spital-suport pacienți Covid-19. În atare circumstanțe, în care contextul special care a generat adoptarea respectivului act administrativ cu caracter normativ (în temeiul prevederilor Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cum se arată în chiar cuprinsul său) presupunea luarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, pentru limitarea efectelor infectării populației cu coronavirusul Sars-Cov-2, se poate observa că susținerea recurentei, în sensul necesității urmării procedurilor obișnuite, de către reclamantă, în vederea obținerii unei autorizații sanitare de funcționare aferente noului profil de activitate (care oricum nu mai era necesară date fiind prevederile excepționale ale OMS nr. 555/2020) și ulterior, intrarea în această nouă calitate în relație contractuală cu recurenta, lipsește de fundament necesitatea adoptării respectivei reglementări. Or, în acord cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat , legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei nu în sensul neaplicării ei. Nici argumentul recurentei privitor la aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 220 din H.G. nr. 140/2018, care nu permiteau o decontare suplimentară indicatorilor realizați în limita valorii de contract (dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate)/nivelului cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, nu poate fi primit. Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, în urma unui examen judiciar riguros, instanța de apel a stabilit cadrul legal aplicabil cauzei, reținând incidența prevederilor art. 219 din H.G. nr. 438/2020, potrivit cu care casele de asigurări de sănătate decontează unităților sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienților diagnosticați cu Covid-19 activitatea desfășurată lunar până la data de 30 septembrie sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situația în care depășesc nivelul contractat, justificat de situația epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2 (reglementare cuprinsă și în dispozițiile legale ulterioare - art. 234 din H.G. nr. 924/2020 și art. 248 din H.G. nr. 22/2021). Este lipsit de relevanță și aspectul că în cadrul contractului de furnizare de servicii medicale nr. H15/26.04.2018, încheiat între părțile litigante, au fost preluate dispozițiile art. 220 din H.G. nr. 140/2018 (forma în vigoare la data încheierii respectivei convenții), din moment ce H.G. nr. 438/2020 (care a modificat H.G. nr. 140/2018) a stabilit în sarcina caselor de asigurări de sănătate noi valori de decontare a serviciilor medicale, tocmai în considerarea situației speciale generate de pandemia cu Covid-19. Drept urmare, este eronată susținerea recurentei prin care acordă prevalență juridică unei reglementări convenționale (întemeiate pe dispozițiile legale în vigoare la data încheierii respectivului contract), în opoziție cu noul cadru legal, aplicabil, per se, tocmai situațiilor juridice precum cea în discuție. Cât privește aspectul referitor la valoarea probatorie a adresei nr. 35181/06.08.2020 emisă de CNAS, înscris depus de către recurentă în fața primei instanțe și referit, de asemenea, prin apelul formulat, se constată că acesta este inadmisibil în recurs, din moment ce reflectă, în realitate, o chestiune de netemeinicie, privitoare la modul în care instanțele de fond au interpretat respectiva probă. A fortiori , se impune a se preciza, cu caracter general, că un înscris (precum cel invocat de către recurentă) nu poate avea o valoare exoneratorie de răspundere juridică, din moment ce obligația de decontare a serviciilor medicale (precum cele prestate de către intimatul-reclamant), izvorăște din lege, iar aplicarea acesteia nu poate fi înlăturată decât în condiții speciale, prescrise printr-un act normativ de o forță cel puțin echivalentă. Sunt eronate și susținerile recurentei privitoare la aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 10 alin. (13) din O.U.G. nr. 70/2020, privitoare la situația decontării serviciilor medicale furnizate de sanatorii, din moment ce din cadrul factual stabilit de instanțele fondului, nesupus reaprecierii în acest cadru procesual, cum s-a arătat, reclamanta a funcționat în perioada 01.05.2020-31.03.2021 ca „Spital-suport pacienți Covid-19”, iar nu ca sanatoriu. Referitor la afirmația recurentei în sensul că „a considerat în mod temeinic și legal să realizeze decontarea sumelor solicitate la nivelul indicatorilor realizați (...) în limita valorii de contract, nefiind în posibilitatea de a exceda decontarea sumelor la o valoare mai mare decât cea impusă prin efectul contractual și cel legal”, se constată caracterul nefondat al acesteia. Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta avea posibilitatea de a face direct aplicarea prevederilor art. 219 din H.G. nr. 438/2020 (iar ulterior a dispozițiilor similare cuprinse în acte normative ulterioare - art. 234 din H.G. nr. 924/2020 și art. 248 din H.G. nr. 22/2021), distinct de faptul că părțile nu au amendat convenția încheiată, astfel încât să corespundă noului cadru normativ. Drept urmare, observarea cadrului contractual nu se impunea a fi realizată prin raportare la aspectele neactualizate din cuprinsul contractului de furnizare de servicii medicale (a cărui întreg conținut este aprobat, oricum, ab initio, prin acte normative special adoptate în acest scop, și care nu puteau viza o situație juridică ivită ulterior), ci doar prin raportare la noile dispoziții legale de care ambele părți erau ținute (care au fost adoptate în contextul pandemiei cu virusul Sars-cov-2) și care prevalau în raport cu convenția părților. Inclusiv cea din urmă critică a recurentei, referitoare la greșita obligare a acesteia la plata ratei inflației și a dobânzii legale penalizatoare, prin aceea că în speță nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 pentru motivul că „nu datorează debit restant reclamantului”, respectiv pentru faptul că „a adus la îndeplinire toate obligațiile stipulate în contractul semnat de ambele părți”, se dovedește a fi nefondată. În acord cu cele reținute anterior, dată fiind fapta ilicită a recurentei, de a nu deconta, la scadență, conform legii, contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate de către intimat pacienților diagnosticați cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, în cauză își găsesc aplicarea prevederile art. 1.531 C.civ., astfel cum în mod judicios au reținut și instanțele fondului, care permit creditorului obligației de a încasa atât actualizarea creanței cu rata inflației, cu titlu de pierdere efectivă, cât și dobânda legală, cu titlu de beneficiu nerealizat. De altfel, se observă că recurenta s-a rezumat la a invoca lipsa faptei sale ilicite și lipsa unui prejudiciu cauzat intimatului, aspecte care nu sunt în măsură să reliefeze noi apărări în raport cu cele deja analizate și care au fost, ca atare, înlăturate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov împotriva deciziei civile nr. 537/Ap din 23.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă. Notă: H.G. nr. 438/2020 rivind completarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătății în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 a fost abrogată prin H.G. nr. 696/2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, abrogată, la rândul său, prin H.G. nr. 521/2023 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate