ÎCCJ, decizie (scj.ro #225032)

Acțiune în despăgubiri. Răspunderea obiectivă a spitalului în cazul decesului pacientului ca urmare a contactării infecției cu SARS COV-2. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri

Unitate spitalicească

Infecție nosocomială

Deces

Expertiză medico legală

Recurs

Motivare necorespunzătoare

Neîncadrarea motivelor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă

Anularea recursului

Legea nr. 95/2006, art. 166 alin. (2), art. 644, art. 655 alin. (1) lit. a)

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, „Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție”.

Răspunderea unității medicale potrivit Legii nr. 95/2006 este una obiectivă, întemeiată pe obligația de securitate reglementată de art. 166 alin. (2) din lege care, statuând că „Spitalul răspunde, în condițiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților”, reglementează o obligație de rezultat.

Astfel, în cazul în care decesul pacientului a survenit ca urmare a infectării cu virusul SARS CoV-2 în cursul internării în unitatea medicală pârâtâ și aceasta nu a dovedit existența unei cauze străine a infecției nosocomiale suferite de pacient ce nu a putut fi controlată, în mod corect instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

Cum răspunderea unității medicale este una obiectivă și nu subiectivă, sunt irelevante susținerile pârâtului referitoare la tratamentul acordat de angajații spitalului, la nedovedirea modului de infectare cu SARS CoV-2 sau la împrejurarea că reclamanta nu ar fi demonstrat că prejudiciul invocat s-a produs prin acțiunea angajaților spitalului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221 din 29 mai 2024

Prin cererea înregistrată la 29.07.2021 pe rolul Tribunalului Suceava, Secția a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Județean de Urgență B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale și de 6.000 lei, cu titlu de daune materiale, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a decesului soțului său, survenit în urma infectării cu SARS Cov-2, în cursul internării în spitalul pârât.

Prin sentința civilă nr. 2/10.01.2022, Tribunalul Suceava, Secția a II-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 610 lei, cu titlu de daune materiale, suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale, și suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, căile de atac fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 202/28.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul propriu, pârâtul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privința dispoziției de respingere a apelului său, în principal, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, în sensul rejudecării pe fond și a admiterii căii ordinare de atac pe care a promovat-o.

În motivare, a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de casare, autorul căii de atac a arătat că, reproducând integral hotărârea primei instanțe, decizia recurată omite motivarea proprie a instanței de prim control judiciar, nesocotind exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și vădind lipsa unei cercetări a fondului cauzei, prin neanalizarea apărărilor pe care le-a formulat.

Prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 644 din Legea nr. 95/2006; a învederat că, deși norma aplicată îi impunea, instanța de apel nu a indicat obligația profesională încălcată de spital pentru atragerea răspunderii acestuia.

A combătut, în continuare, concluzia curții de apel privind întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, apreciind că aceasta este fundamentată pe o greșită evaluare a probelor, mai ales pe ignorarea expertizei medico-legale, prin care nu s-a demonstrat că infecția a fost contactată în spital și nici legătura de cauzalitate dintre deces și infectarea cu SARS CoV-2, în sensul că nu s-a exclus posibilitatea ca decesul să fi survenit din cauza celorlalte afecțiuni de care suferea pacientul.

Prin recursul propriu, reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului său și schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.385 C. civ. și că suma de 5.000 euro este insuficientă pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 01.03.2024, recurentul-pârât a solicitat aplicarea sancțiunii nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin notele de ședință depuse la 29.05.2024, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului declarat de recurentul-pârât și, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

Examinând prioritar excepția de procedură a nulității recursurilor, potrivit art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care se impune reamintit că legala motivare a recursului pe acest temei obligă nu numai la indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau greșit aplicată, dar și la expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control devolutiv.

În contrast, deși reclamanta afirmă prin calea de atac că decizia recurată aplică greșit art. 1.385 C. civ., singura susținere pe care o expune în argumentare se referă la dimensionarea valorii daunelor-interese acordate, aspect care privește aprecierea faptelor, corectitudinea evaluării probelor și cuantificarea prejudiciului, circumstanțe atașate temeiniciei și nu legalității deciziei recurate.

În aceste condiții, devine incidentă sancțiunea nulității recursului, care este aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs sunt inexistente, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care nu constituie o motivare în termeni procedurali, de vreme ce nu sunt expuse și argumentate critici de nelegalitate.

Prin urmare, aceste susțineri nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinării conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, excepția nulității este fondată și va fi admisă, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi anulat.

Recursul declarat de pârât deduce instanței de control judiciar încălcarea regulilor privind motivarea hotărârilor judecătorești și a normelor de drept material.

Întrucât criticile formulate – în limitele ce vor fi conturate prin considerentele ce succedă – urmăresc să supună instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, calea de atac se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu poate fi anulată.

Prin urmare, excepția nulității acestui recurs este nefondată și va fi respinsă.

În continuare, analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de pârât și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât reproduce susținerile din acțiune și, astfel, omite motivarea proprie a instanței de control judiciar.

Instanța supremă subliniază că motivul de nelegalitate invocat are în vedere ipoteza în care o hotărâre judecătorească este nemotivată sau conține argumente inapte să explice raționamentul judiciar care a fundamentat adoptarea soluției exprimate în dispozitiv, precum și pe cea în care considerentele relevante, succesiv prezentate, creează confuzie asupra raționamentului propriu-zis al completului de judecată ori, în integralitate, nu au legătură cu chestiunea litigioasă examinată. În oricare dintre ipoteze, instituind acest motiv de casare, legiuitorul are în vedere o motivare deficitară, care afectează în substanță însuși raționamentul judiciar și nu lasă să se întrevadă modul în care, în realitate, judecătorul a gândit și examinat cauza prin raportare la chestiunile de fapt ori la instituțiile de drept incidente în mod specific.

Decizia recurată nu reflectă o situație de natura celor ce intră în spectrul ipotezei de casare și critica este nefondată.

Astfel, prin apelul propriu, pârâtul a invocat nemotivarea sentinței tribunalului și, totodată, a combătut statuările primei instanțe asupra condițiilor angajării răspunderii civile; a afirmat că nu s-a făcut dovada culpei sale în decesul pacientului, că prejudiciul nu a fost în mod corespunzător evaluat și a solicitat administrarea probei cu expertiză medico-legală.

Instanța de apel a încuviințat administrarea acestei probe, iar prin decizia recurată, analizând în mod detaliat probatoriul, a conchis că acesta dovedește că soțul reclamantei a suferit o infecție nosocomială, circumstanță în care operează prezumția de culpă instituită prin art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, care putea fi răsturnată doar prin dovedirea de către pârât a unei cauze străine a infecției - probă ce nu a fost făcută -; totodată, a observat că expertiza a exclus posibilitatea autoinfectării sau a unei cauze externe.

Relevând că răspunderea reglementată de art. 655 din Legea nr. 95/2006 este una obiectivă, a înlăturat susținerile pârâtului referitoare la stabilirea corectă a diagnosticului, la acordarea tratamentului de angajații săi și la nedovedirea de către reclamantă a culpei acestora în producerea prejudiciului.

Astfel sintetizat, raționamentul instanței de apel respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme răspunde motivelor de apel expuse de pârât, valorificând și probele nou administrate în calea de atac.

În consecință, Înalta Curte înlătură acest motiv de recurs.

Acest recurent a invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar una dintre critici impută instanței de apel greșita evaluare a probelor, în principal, a expertizei medico-legale, care nu dovedește că infecția a survenit în spital și nu exclude posibilitatea ca decesul să fie cauzat de o comorbiditate a pacientului.

Aceste critici vor fi înlăturate fără a fi analizate pe fond, instanța supremă reamintind că, raportat la natura nedevolutivă a recursului, controlul judiciar pe care el îl declanșează exclude deopotrivă cenzurarea situației de fapt stabilită prin hotărârea atacată și reevaluarea, în acest scop, a probelor, permițând doar verificarea legalității hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost deja conturată. Așadar, modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza lor, starea de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Celorlalte argumente expuse în recurs, prin care se susține că nu există o faptă ilicită - întrucât art. 644 din Legea nr. 95/2006 impune, drept condiție pentru angajarea răspunderii medicului sau a unității medicale, identificarea obligației profesionale încălcate de aceștia -, dar și că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre decesul pacientului și tratamentul acordat de personalul recurentului li se va răspunde prin considerente comune.

Preliminar, se impune notat că autorul recursului face trimitere la forma Legii nr. 95/2006 anterioară republicării sale în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 652/28.08.2015, deși aceasta din urmă este aplicabilă, în raport cu 05.02.2021, data decesului soțului reclamantei, C.; după republicare, însă, art. 644 a devenit art. 655 și prevede, prin alin. (1) lit. a) că „

Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție

”.

Curtea de apel a reținut că aceste dispoziții sunt incidente și că angajarea răspunderii obiective a pârâtului este justificată de faptul că decesul soțului reclamantei a survenit ca urmare a infectării cu virusul SARS CoV-2 în cursul internării în unitatea medicală și aceasta nu a dovedit o cauză externă ce nu a putut fi controlată.

Opus susținerii autorului căii de atac și convergent cu decizia recurată, Înalta Curte reține că existența faptei ilicite a fost în mod judicios reținută, răspunderea unității medicale potrivit Legii nr. 95/2006 fiind una obiectivă, întemeiată pe obligația de securitate reglementată de art. 166 alin. (2) din lege care, statuând că „Spitalul răspunde, în condițiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților”, reglementează o obligație de rezultat.

În aceste condiții, deși prin recursul pârâtului se afirmă contrariul, sarcina probei este răsturnată, iar angajarea răspunderii unității sanitare prin decizia recurată reflectă insuccesul procesual al acestuia de a dovedi existența unei cauze străine a infecției nosocomiale suferite de soțul reclamantei.

De asemenea, cum răspunderea unității medicale este una obiectivă și nu subiectivă, sunt irelevante susținerile din cuprinsul recursului pârâtului referitoare la tratamentul acordat de angajații spitalului, la nedovedirea modului de infectare cu SARS CoV-2 sau la împrejurarea că reclamanta nu ar fi demonstrat că prejudiciul invocat s-a produs prin acțiunea angajaților spitalului.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a anulat recursul declarat de reclamantă și, reținând că motivele de nelegalitate invocate de pârât nu atrag casarea hotărârii, a respins ca nefondat recursul declarat de acesta.