Decizia nr. 172/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 20 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, în baza dispozițiilor art. 58 alin. (1) tezele 1 și 2, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 alin. (1) și (2), art. 1381 alin. (1)-(3), art. 1382, art. 1385 alin. (1)-(4), art. 1386 alin. (1)-(4) C. civ., art. 166 alin. (1) și (2), art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a modificată ulterior și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, cu referire la art. 654 alin. (2) lit. a) teza a III-a din aceeași lege: 1.obligarea pârâtei la plata sumei de minimum 45.000 RON, cu titlu de prejudiciu material suferit de reclamantă prin cheltuielile pentru înmormântarea soțului său, B., decedat la 2 februarie 2017, în urma contractării unei infecții cu pioceanic (pseudomonas aeruginosa) în timpul spitalizării la Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, cheltuieli legate de procurarea celor necesare înmormântării, de înmormântarea propriu-zisă, precum și de pomenirile ocazionate de înmormântare și de după aceasta, potrivit obiceiului locului, cheltuieli evaluate la 40.000 RON; cheltuieli legate de deplasarea defunctului și a reclamantei la pârât și de la pârât la domiciliul soților Ponciș, din comuna Palanca, județul Bacău; cheltuielile legate de medicamente și de îngrijirile medicale de la pârât; diminuarea nivelului de viață al reclamantei, prin diminuarea corespunzătoare a veniturilor familiei prin încetarea plății pensiei defunctului; 2.obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 euro, echivalentă a sumei de 3.410.100 RON, cu titlul de daune morale pentru șocul și suferințele psihice cauzate prin pierderea vieții de către soțul său, B., în urma infectării pe timpul internării la pârâtă cu bacilul pioceanic (Pseudomonas aeruginosa); 3.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La 24 aprilie 2019, reclamanta A., față de faptul că instanța a dispus scutirea sa de la plata sumei de 14.500 RON, prin încheierea din camera de consiliu din 12 octombrie 2017, din totalul sumei de 39.661 RON, a solicitat continuarea acțiunii pentru cuantumul de despăgubiri aferentei taxei judiciare de timbru scutite, care reprezintă 38,829% din suma inițială totală solicitată, de 45.000 RON daune materiale și 3.414.100 RON daune morale, obiectul pentru primul capăt de cerere privind daunele materiale reducându-se la 17.473,05 RON, iar pentru capătul de cerere privind daunele morale reducându-se la 1.324.107 RON. Pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a societății de asigurare-reasigurare C., pentru ca, în situația în care se va reține că acțiunea reclamantei este întemeiată, iar instanța de judecată va dispune obligarea sa la achitarea pretențiilor solicitate, aceasta să se subroge în toate obligațiile la care va fi obligat în urma soluționării prezentei cauze.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1556/PI din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, în contradictoriu cu chemata în garanție C.

Hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 220 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1556/PI din 26 noiembrie 2019 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia nr. 836 din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în majoritate, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 220 din 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 246 din 29 septembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1556/PI din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara și C.. A schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara. L-a obligat pe pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara la plata către reclamantă a sumei de 2.026,36 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins, în rest, pretențiile reclamantei. A constatat încetat procesul față de chemata în garanție C.. L-a obligat pe intimatul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara la restituirea către stat a sumei de 21.750 RON, cu titlu de ajutor public judiciar. L-a obligat pe intimatul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.067,5 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Recursul Împotriva deciziei nr. 246 din 29 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale civile delictuale, potrivit art. 655 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 1357 și următ. C. civ., aplicabile în cauză. A menționat că fapta ilicită presupune o încălcare a obligațiilor legale aferente Ordinului nr. 1101/2016 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și limitare a infecțiilor asociate asistenței medicale în unitățile sanitare. Recurentul a arătat că a implementat și că respectă normele legale în vigoare referitoare la prevenirea și combaterea infecțiilor nosocomiale, răspunzând, conform art. 166 din Legea nr. 95/2006 numai dacă nu ar respecta normele legale aprobate prin OMS nr. 1101/2016. Potrivit art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, răspunderea se antrenează împotriva unității sanitare pentru infecțiile nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește existența unei cauze externe ce nu a putut fi controlată de instituție. A afirmat că, în speță, nu s-a arătat ce normă legală (atribuție în combaterea infecțiilor - OMS 1101/2016) a încălcat recurentul. Prin legislația specifică infecțiilor asociate asistenței medicale se stabilesc atribuții exprese și proprii întregului personal din unitățile sanitare, în nume propriu, pentru care se răspunde individual. Nu orice comportament atrage în mod automat răspunderea entității medicale ca persoană juridică, ci doar încălcarea acelor atribuții expres prevăzute. Analizând această cauză externă exoneratoare de răspundere potrivit art. 655 din Legea nr. 95/2006, recurentul a susținut că, din actele medicale depuse la dosar (înscrisuri care au stat la baza efectuării expertizei tehnice de specialitate medico-legale) rezultă că istoricul medical al pacientului, anterior internării, precum și starea sa de sănătate la momentul internării au favorizat grefarea unui agent biologic agresiv (pseudomonas aeruginosa). Cauza externă exoneratoare de răspundere care nu a putut fi controlată de recurent, ca și instituție spitalicească, a fost starea de sănătate a pacientului, constând în lungi suferințe cardiace, un organism slăbit, cu depresie imunologică severă și tratament antibiotic îndelungat, infecția nosocomială fiind ultima etapă dintr-un lung șir de complicații care au dus pacientul într-o stare critică, în care riscul de deces era iminent, deces care ulterior s-a și produs. Recurentul a învederat că, din cuprinsul suplimentului la prima expertiză medico-legală efectuat de Institutul de Medicină Legală Timișoara rezultă că, față de pacientul B. au fost luate măsuri de depistare și tratare a infecțiilor nosocomiale, prin multiple culturi efectuate și prin administrarea de antibiotice, fiind depuse toate diligențele pentru investigarea situației sale. A solicitat să se aibă în vedere că, la externare, pacientul era tratat, iar de la data de 13.01.2017 era afebril, având indicatori de lipsă a infecției, analizele arătând clar și indubitabil că a fost corect tratat și că era vindecat, conform cu biletul de externare din IBCV Timișoara. Recurentul a precizat că o infecție nu cauzează decesul dacă a fost tratată corect, însă pacientul B. avea un istoric medical marcat de perioade lungi de spitalizare, intervenții multiple pe cord deschis, completate cu diagnostice repetate de endocardită infecțioasă, inclusiv probleme pulmonare. Astfel, cauza externă este îndeplinită, prin faptul că pacientul avea un sistem imunitar deprimat, în contextul istoricului medical anterior, iar diagnosticul de deces a fost de "șoc septic cu plecare pulmonar", iar nu explicit o anume infecție nosocomială. A arătat că intervenția realizată în unitatea sanitară a fost efectuată pentru a corecta urmările succesive, regretabile, ale operațiilor anterioare, riscul intervenției fiind asumat de familie, iar pacientul tratat corespunzător. Ca atare, recurentul a considerat că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina sa. Cu privire la prejudiciu, recurentul a menționat că acesta nu i se poate imputa, în raport de inexistența faptei ilicite. Dar, dacă instanța va da curs solicitării intimatei-reclamante, a cerut diminuarea prejudiciului, cuantumul acordat prin hotărârea recurată fiind considerat excesiv, fiind necesar să se evite o îmbogățire fără justă cauză. A arătat că, în mod nejustificat, a considerat instanța de apel că prejudiciul moral a fost cu atât mai mare cu cât intimata-reclamantă a primit asigurări concrete că viața soțului său este în afara oricărui pericol, considerându-se că operația a fost un succes și că vindecarea era favorabilă, câtă vreme fondul medical al pacientului era precar, după patru operații. Recurentul a susținut că aceste aspecte, reținute de curte, nu au fost dovedite, întrucât, prin declarația medicului curant și inclusiv prin cererea formulată de intimata-reclamantă, s-a probat că aceasta a fost informată despre posibilitatea decesului. Faptul că operația a fost reușită și că pacientul a fost transferat către o altă instituție medicală nu poate conduce la ideea că nu exista posibilitatea survenirii decesului, prin raportare la istoricul medical. Împrejurarea că, ulterior operației, acesta a contractat virusul nosocomial, care ulterior, ca și cauză secundară, nu principală, a condus la decesul său, nu îi poate fi imputată recurentului. Acesta a susținut că suma acordată cu titlu de prejudiciu este prea mare față de specificul cauzei, defunctul având 65 de ani, în ultimii doi ani de viață fiind spitalizat de 14 ori, în 6 unități sanitare diferite, cu un istoric medical complet și dificil. În contextul medical arătat și având în vedere riscurile ultimei operații suferite, recurentul a afirmat că exista posibilitatea unui deces postoperator. Cu privire la legătura de cauzalitate între decesul soțului intimatei-reclamante și infecția nosocomială, recurentul a învederat că aceasta nu există, față de înscrisurile depuse la dosar și de concluziile raportului de expertiză medico-legală. A susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că, prin sentința nr. 1556/2019, Tribunalul Timiș a reținut că există o legătură de cauzalitate între infecția nosocomială contractată de către defunct în perioada internării la Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara și moartea acestuia, aspecte considerate ca nefiind contestate de recurent și având autoritate de lucru judecat. Însă, prin sentință, nu s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs de recurent, ci s-a specificat, la modul general, că infecția nosocomială, pe fondul medical existent, a condus la deces. Recurentul nu a contestat direct aceste considerente, cât timp acțiunea principală a fost respinsă pentru motivul neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, deci, implicit, a legăturii de cauzalitate. A susținut că nu se poate dovedi raportul de cauzalitate direct și unic între internarea în Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara și decesul survenit, întrucât pacientul, la externare, a fost transferat către spitalul din Miercurea Ciuc, existând un dubiu cu privire la locul infectării. Cât privește culpa, recurentul a reiterat că, la externare, pacientul era tratat, iar de la 13 ianuarie 2017, acesta era afebril, având indicatori lipsă a infecției, situația analizelor efectuate și depusă la dosar atestând că pacientul a fost corect tratat și că era vindecat, conform biletului de externare. A făcut referire la concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, prin care nu s-a dovedit culpa sa, stabilindu-se că instituțiile spitalicești nu pot fi medii sterile.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 19 octombrie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara împotriva deciziei nr. 246 din 29 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar analizei motivelor de recurs se impune precizarea că, în actuala etapă procesuală, controlul judiciar de legalitate este ținut de dezlegările instanței de casare din primul ciclu procesual referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și de indicațiile date în ceea ce privește limitele rejudecării apelului. Din această perspectivă, aserțiunile recurentului care contrazic cele statuate cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual nu mai pot constitui obiect al evaluării în prezenta cale de atac. Prin criticile formulate în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, recurentul critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea 95/2006, potrivit cărora unitatea sanitară răspunde pentru infecțiile nocosomiale cu excepția cazului în care se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de instituție. Apreciază că în litigiul dedus judecății există o cauză externă exoneratoare de răspundere, astfel cum rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosar, în sensul că istoricul medical și starea de sănătate a pacientului au favorizat infecția nocosomială, aceasta fiind doar ultima etapă dintr-un șir de complicații care au dus pacientul într-o stare critică, în care riscul de deces era iminent. Critica este nefondată. Ceea ce contestă recurentul este împrejurarea că infectarea cu agentul biologic agresiv s-a grefat pe afecțiunile anterioare ale pacientului, astfel că nu reprezintă cauza directă a decesului, motiv pentru care nici nu se poate reține conduita ilicită a recurentului. Or, această chestiune, esențială pentru declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale în cauză, a fost dezlegată, cu autoritate de lucru judecat, în ciclul procesual anterior, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 386 din 13 aprilie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit în mod definitiv că "starea de sănătate fizică și psihică și afecțiunile medicale ale pacientului nu prezintă relevanță din perspectiva analizei impuse de angajarea pentru prejudiciile cauzate prin infecții nocosomiale și nu pot fi subsumate noțiunii de cauză externă în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006". Câtă vreme instanța de control judiciar a statuat că ceea ce a invocat instituția medicală ca fiind cauze externe exoneratoare de răspundere, respectiv afecțiunile medicale preexistente ale pacientului, nu se subsumează noțiunii de cauză externă, susținerea recurentei, din actualul ciclu procesual, potrivit căreia răspunderea sa este înlăturată de starea fizică preexistentă a pacientului, cu consecința nereținerii unei fapte ilicite în sarcina sa, nu poate fi reapreciată, pentru a primi o altă semnificație juridică. De asemenea, în îndrumările date instanței de rejudecare, s-a statuat de către prima instanță de recurs că infecția nosocomială contactată pe parcursul spitalizării este condiția care a favorizat și a grăbit decesul pacientului, iar răspunderea unității sanitare pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat este o răspundere obiectivă, ce nu poate fi înlăturată, cât timp partea pârâtă nu a pretins și nici dovedit existența unei alte cauze externe, în înțelesul lămurit dat acestei noțiuni din cuprinsul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prin respectiva decizie. În plus, instanța de control judiciar din ciclul procesual anterior a stabilit, pe de o parte, că vulnerabilitățile pacientului determinate de complicațiile unor boli preexistente sau faptul că s-au luat măsuri de depistare și tratare a infecțiilor nu justifică exonerarea unității sanitare de răspundere, dat fiind că aceasta nu a dovedit că pacientul s-a infectat în altă parte, iar, pe de altă parte, că obligațiile legale de securitate sanitară sunt obligații de rezultat și nu de diligență, nerespectarea lor atragând răspunderea civilă obiectivă pentru prejudiciile cauzate pacienților. Raportat la aceste dezlegări cu caracter definitiv, în mod corect instanța de apel a considerat că, în primul ciclu procesual, s-au tranșat anumite chestiuni litigioase obligatorii în virtutea art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și anume caracterul obiectiv al răspunderii civile delictuale a unității sanitare, ceea ce exclude orice analiză a culpei proprii a acesteia, precum și faptul că starea de sănătate a pacientului nu poate constitui o cauză externă a infecției, în înțelesul art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta fiind, la momentul infectării, chiar în responsabilitatea unității medicale în care era internat. De asemenea, a apreciat corect că existența unei legături de cauzalitate între decesul pacientului B. și infecția nosocomială cu bacilul pioceanic (pseudomonas aeruginosa) care a fost contactată de acesta pe perioada internării în unitatea spitalicească pârâtă, a fost reținută de prima instanță (statuare intrată în puterea lucrului judecat, de vreme ce aceste considerente nu au fost atacate cu apel de către intimatul-pârât), aspect reluat și în considerentele deciziei de casare. În consecință, în limitele rejudecării astfel stabilite, instanța de apel a procedat la individualizarea și cuantificarea prejudiciului. În aceste condiții, nu mai pot fi reținute și analizate în recursul pendinte criticile recurentului referitoare la înlăturarea răspunderii sale obiective prin existența unei cauze externe indicată ca fiind starea de sănătate a pacientului anterioară internării. Apărările unității pârâte ignoră împrejurarea că, potrivit dispozițiilor speciale, derogatorii de la dreptul comun, ale art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea sănătății nr. 95/2006, în ceea ce privește existența faptei ilicite, sarcina probei referitoare la existența unei cauze externe ce nu a putut fi controlată de către instituție, revine acesteia. Întrucât legea instituie în sarcina unității spitalicești prezumția de răspundere pentru faptul că nu a luat măsurile necesare pentru prevenirea infectării pacienților cu infecții nosocomiale și că pacientul s-a infectat în unitatea respectivă, aceasta trebuie să dovedească faptul că nu este sursa infectării, ceea ce nu a făcut, astfel cum s-a reținut în primul ciclu procesual. Deși recurenta critică și greșita reținere a unei legături de cauzalitate între decesul pacientului și internarea în unitatea sanitară în condițiile în care acesta a fost transferat către un alt spital și există un dubiu cu privire la locul în care s-a contactat virusul, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de recurs a statuat și asupra acestei circumstanțe, menționând că instanțele de fond au stabilit corect că infecția nocosomială se înscrie în lanțul cauzal al decesului, însă, în ceea ce privește ponderea acesteia, urmează a se ține cont că răspunderea pârâtei este obiectivă și nu poate fi înlăturată câtă vreme aceasta nu a dovedit că, în lanțul cauzal, există o altă cauză externă, care să înlăture prezumția instituită de art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 96/2006 în sensul că infecția nocosomială a fost contactată în unitatea sanitară pârâtă. Prin urmare, cum în primul ciclu procesual s-a statuat și asupra îndeplinirii acestei condiții a răspunderii civile delictuale, existența ei nu mai poate fi reevaluată în prezent. Mai susține recurentul că nu există nici prejudiciu care să îi poată fi imputat în lipsa faptei ilicite iar, în situația în care se constată că ar exista, solicită diminuarea lui. Instanța de apel a analizat îndeplinirea acestei condiții a răspunderii civile delictuale, reținând că prejudiciul produs rezultă din însăși consecința infecției, și anume decesul pacientului, soț al reclamantei. Cum în cazul decesului unei persoane, prejudiciul personal nepatrimonial rezultat din durerea provocată de pierderea unui membru al familiei este prezumat de art. 1391 alin. (2) C. civ., odată stabilită existența unei fapte ilicite, ceea ce se analizează este, exclusiv, întinderea acestuia, prin prisma criteriilor de evaluare astfel cum au fost consacrate prin jurisprudența constantă a Înaltei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru stabilirea, în echitate, a unei sume compensatorii. În ceea ce privește solicitarea de reducere a cuantumului despăgubirilor astfel cum au fost determinate de instanța devolutivă, aceasta constituie un aspect de netemeinicie a hotărârii, și nu de legalitate, ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât presupune reaprecierea situației de fapt din prisma probelor administrate în cauză. Ca atare, excedează controlului de legalitate cuantificarea prejudiciului în măsura în care instanțele devolutive s-au raportat la situația de fapt dedusă judecății, analizând circumstanțele factuale prin prisma unor criterii de evaluare a căror aplicare nu a fost contestată în cauză. Prin urmare, criticile recurentei nu pot fi validate, întrucât în mod corect au fost individualizate, în apel, elementele răspunderii civile delictuale, în aplicarea dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 coroborate cu cele ale art. 1357 și urm. C. civ., prin raportare la cele dezlegate în primul ciclu procesual. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 9.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.