ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 836/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20.09.2017 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, în baza dispozițiilor art. 58 (1) Tezele 1 și 2, art. 1349 (1) și (2), art. 1357 alin. 1 și (2), art. 1381 alin. 1-(3), art. 1382, art. 1385 alin. 1-(4), 1386(l)-(4) din noul C. civ., art. 166 (1) și (2), art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a modificată ulterior și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, cu referire la art. 654 (2) lit. a), Teză III din aceeași lege: 1.obligarea pârâtei la plata sumei de minimum 45.000 RON, cu titlu de prejudiciu material suferit de reclamantă prin cheltuielile pentru înmormântarea soțului său B., decedat la data de 02.02.2017, în urma contractării unei infecții cu pioceanic (pseudomonas aeruginosa) în timpul spitalizării la Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, cheltuieli legate de: procurarea celor necesare înmormântării, înmormântarea propriu zisă, precum și de pomenirile ocazionate de înmormântare și de după aceasta, potrivit obiceiului locului, cheltuieli evaluate la 40.000 RON; cheltuieli legate de deplasarea defunctului și a reclamantei la pârât și de la pârât la domiciliul C. din comuna Palanca, județul Bacău; cheltuielile legate de medicamente și de îngrijirile medicale de la pârât; diminuarea nivelului de viață al reclamantei prin diminuarea corespunzătoare a veniturilor familiei prin încetarea plății pensiei defunctului; 2.obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 euro, echivalentul a 3.410.100 RON, cu titlul de daune morale pentru șocul și suferințele psihice cauzate prin pierderea vieții de către soțul său B. în urma infectării pe timpul internării la pârâtă cu bacilul pioceanic (Pseudomonas aeruginosa); 3.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 24 aprilie 2019 reclamanta A., față de faptul că instanța a dispus scutirea reclamantei de la plata sumei de 14.500 RON prin încheierea civilă din data de 12.10.2017 din totalul sumei de 39.661 RON, a solicitat continuarea acțiunii pentru cuantumul de despăgubiri aferentei taxei judiciare de timbru scutite, care reprezintă 38,829% din suma inițială totală solicitată de 45.000 RON daune materiale și 3.414.100 RON daune morale, obiectul pentru primul capăt de cerere privind daunele materiale reducându-se la 17.473,05 RON, iar pentru capătul de cerere privind daunele morale reducându-se la 1.324.107 RON. Pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, a formulat întâmpinare, dar și cerere de chemare în garanție a societății de asigurare-D. S.A., pentru ca în situația în care se va reține că acțiunea reclamantei este întemeiată, iar instanța de judecată va dispune obligarea sa la achitarea pretențiilor solicitate, aceasta să se subroge în toate obligațiile la care va fi obligat în urma soluționării prezentei cauze.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1556/PI/26.11.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 220/26.11.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamanta A., formulând următoarele critici: - Instanța de apel nu a răspuns motivului de apel privind modalitatea de rezolvare a cererii de ajutor public judiciar, respectiv scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar pentru suma de 14.500 RON, iar nu pentru suma de 39.661 RON, astfel cum s-a solicitat de către reclamantă (încheierea din 12.10.2017 a Tribunalului Timiș), modalitate pe care reclamanta a apreciat-o ca fiind nelegală și încălcând dreptul de acces la instanță. Acest motiv de apel a fost respins în lipsa unei motivări care să răspundă argumentelor reclamantei. Mai mult, instanța de apel a încălcat drepturile recurentei și în faza apelului, respingând, în mod eronat, ca tardivă, cererea de reexaminare a taxei de timbru (încheierea din 16.06.2020), deși aceasta era formulată în termen legal; - În ce privește motivele II și III de apel, privind faptul că în motivarea hotărârii de primă instanță nu se regăsesc aspecte deduse judecății prin intermediul apărărilor formulate în scris de către reclamantă în cadrul răspunsului la întâmpinare-pct. A-P și a notelor scrise, instanța de apel le-a ignorat, cu motivarea că, față de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, invocând practică CEDO în acest sens (cauza Bock și Palade contra României), care însă privea cu totul alte situații de fapt. În cauză nu este vorba de o excepție respinsă definitiv de prima instanță, ci de trecerea sub tăcere a argumentelor conținute în răspunsul la întâmpinare și ignorarea probelor existente la dosar; - Referitor la considerentul preluat din motivarea primei instanțe în sensul că starea de vulnerabilitate a pacientului constituie cauză externă ce nu se află sub controlul pârâtei, afirmația este arbitrară și nedovedită, la data internării victima nu era infectată cu pseudomonas aeruginosa, pârâta nu neagă infectarea cu acest agent infecțios, care a constituit și cauza decesului, iar starea de vulnerabilitate nu era cauzatoare de moarte prin ea însăși; - Instanța de apel a deturnat și golit de sens art. 6 CEDO și art. 425 C. proc. civ., art. 655 din Legea nr. 95/2006, cu încălcarea principiului actus interpretandus potius ut valeat quam ut pereat. Prin extinderea arbitrară a noțiunii de cauză externă din Legea nr. 95/2006 peste noțiunea de vulnerabilitate medicală pe care legiuitorul nu o folosește, instanța aduce atingere dreptului la îngrijiri medicale, care nu poate fi negat unor persoane pe motiv că sunt mai vulnerabile decât altele, ceea ce implică și o atingere adusă dreptului la viață.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06.10.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 02.02.2022, dată la care judecata a fost amânată pentru termenul din 30.03.2022. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Apărările formulate în cauză La data de 03.03.2021 (data poștei), în termen legal, intimata-chemată în garanție D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât situațiile deduse judecății nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că solicitarea de admitere a cererilor de ajutor public judiciar este inadmisibilă în calea de atac a apelului sau a recursului, instanța de apel s-a pronunțat pe baza probelor administrate, asupra tuturor chestiunilor cu care a fost învestită, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii pârâtului-intimat în temeiul dispozițiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006. Hotărârea recurată este motivată conform legii, iar în cadrul motivării judecătorul nu este ținut să răspundă fiecărui argument invocat de parte. În tratarea pacientului B. au fost luate toate măsurile de depistare și înlăturare a infecțiilor nosocomiale, fiind depuse toate diligențele în acest sens, iar cauza decesului acestuia a fost starea sa precară de sănătate, infecția nosocomială fiind doar ultima etapă dintr-un șir lung de complicații care au dus pacientul într-o stare critică. Calitatea de soți a medicilor care au întocmit raportul de primă expertiză medico-legală, respectiv suplimentul la acea expertiză nu poate fi primită ca motiv de incompatibilitate susținut pentru prima oară în apel, în condițiile în care reclamanta cunoștea acest aspect încă de la momentul întocmirii raportului de expertiză. La data de 12.03.2021, în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea D. S.A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. La data de 10.03.2021, în termen legal, intimatul-pârât Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrare, raportat la faptul că prin memoriul de recurs sunt reluate apărări dezvoltate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, asupra cărora instanțele devolutive deja s-au pronunțat. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat și arată că primul petit din memoriul de recurs este inadmisibil, întrucât soluția dată în cererea de reexaminare este irevocabilă. Motivarea hotărârii este conformă legii, nu reprezintă o problemă de volum, ci de conținut, în concordanță cu actele și probele din dosar. Referitor la starea de sănătate a pacientului, arată că acesta a suferit 14 internări, în 6 unități medicale diferite, 4 intervenții pe cord, având o stare de sănătate care a condus la complicații severe. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1349 C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale, nu există faptă ilicită, nu există raport de cauzalitate, nu există vinovăție. Nici reclamanta, nici raportul de expertiză nu au relevat ce norme ar fi fost încălcate de către unitatea spitalicească în domeniul combaterii infecțiilor. Expertiza medico-legală și suplimentul la aceasta arată identitatea de nume a celor doi medici care le-au întocmit, iar acest aspect trebuia contestat în condițiile legii. Solicită respingerea recursului și judecata în lipsă. La data de 17.03.2021, în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea instanței de apel este nemotivată și nelegală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra motivului de apel prin care a pretins că prima instanță, nelegal, a respins, în parte, cererea de ajutor public judiciar, menținând în sarcina sa obligația la plata unui procent de 63,44 % din taxa de timbru aferentă pretențiilor deduse judecății, fapt care îi încalcă dreptul de acces la o instanță prevăzut la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critică subsumată dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, asupra cererii de ajutor public judiciar instanța se pronunță prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, iar împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, care se soluționează de un alt complet, instanța pronunțându-se prin încheiere definitivă. Rezultă că încheierile prin care se soluționează solicitările de ajutor public sunt supuse controlului instanței învestite cu judecata cererii de reexaminare și că încheierea pronunțată asupra reexaminării, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului, apel sau recurs. Or, în speță, prin încheierea de ședință din 12.10.2017, prima instanță a admis cererea de ajutor public judiciar și a dispus scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în valoare de 14.500 RON (valoare maximă, potrivit art. 7 din ordonanța de urgență), soluție menținută prin încheierea de ședință din 22.11.2017, prin care s-a respins cererea de reexaminare. Partea reclamantă a mai formulat o cerere de ajutor public judiciar, respinsă de prima instanță prin încheierea de ședință din 22.02.2018, soluție menținută prin încheierea din 4.04.2018, prin respingerea cererii de reexaminare. În atare condiții, instanța de apel a statuat corect că nu poate primi și examina motivul de apel prin care partea reclamantă a criticat soluțiile pronunțate de prima instanță menționate, întrucât, potrivit legii, partea nu are deschisă calea de atac a apelului împotriva încheierii de reexaminare. Tot astfel, la judecata în apel a cauzei, partea reclamantă a formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru în sumă de 7250 RON, cerere respinsă, ca tardivă, în temeiul art. 39 alin. (1) O.U.G. nr. 80/2013, prin încheierea de ședință din 16.06.2020 care este, de asemenea definitivă. Or, pentru considerentele arătate, nici împotriva acestei încheieri partea reclamantă nu are deschis exercițiul căii de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate prin recurs nu pot fi examinate. Nu poate fi primită nici critica prin care partea reclamantă pretinde că prin menținerea în sarcina sa a obligației la plata taxelor judiciare de timbru pentru partea din pretenții pentru care nu i-a fost admisă cererea de ajutor public judiciar încalcă dreptul de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a se putea reține o astfel de încălcare, taxa de timbru, prin cuantum menținut la plată, trebuie să se constituie într-un impediment de natură să afecteze însăși esența dreptului dedus judecății. Or, în speță, rezultă că valoarea mare a taxei de timbru este determinată de cea a despăgubirilor pretinse prin cererea de chemare în judecată, 40.000 RON, daune materiale și 750.000 euro (echivalentul a 3.410.100 RON), daune morale și că încuviințarea cererii de ajutor public judiciar în limitele permise de lege a permis instanțelor de judecată examinarea în fond a dreptului la despăgubire în substanța sa, care nu se confundă cu întinderea compensației. Pe de altă parte, rezultă că nemulțumirea părții reclamante este determinată de faptul că legiuitorul, prin dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, a plafonat ajutorul public judiciar în limita sumei maxime echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de ajutor public, respectiv, de faptul că instanțele de fond nu au înlăturat de la aplicare această normă de drept în considerarea cauzei obligației de despăgubire (infecția nosocomială). Or, plafonarea de către legiuitor a valorii ajutorului public judiciar a urmărit asigurarea unor standarde minime pentru ca sistemul judiciar să fie considerat ca asigurând un acces efectiv la justiție tuturor cetățenilor în același tip de cauze (patrimoniale), caz în care instanței de judecată nu îi este permisă înlăturarea de la aplicare a normei de drept menționate, cum eronat pretinde partea reclamantă a se proceda în propria-i cauză. - este fondată critica prin care partea reclamantă susține că instanța de apel a înlăturat, prin considerente de ordin general, motivul de apel prin care a invocat că hotărârea primei instanțe nu este motivată, în considerarea faptului că nu cuprinde o analiză explicită și a argumentelor și apărărilor pe care le-a formulat pe parcursul judecății, prin răspunsul la întâmpinare, respectiv, prin concluziile orale și scrise, ci doar a acelora formulate de partea pârâtă, critică subsumată dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că motivul II și III din cererea de apel vizează aspecte legate de nemotivarea hotărârii judecătorești, partea susținând că instanța de fond nu a răspuns în considerentele hotărârii judecătorești celor arătate de către aceasta prin răspunsul la întâmpinare lit. A)-P) și prin concluziile scrise. Instanța de apel reține caracterul neîntemeiat al motivelor de apel menționate, fără a arăta care sunt aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în conținutul motivelor de apel, justificat, pe de o parte, de faptul că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impun examinarea tuturor argumentelor invocate de părți și, pe de altă parte, de faptul că prima instanță a stabilit starea de fapt în baza probelor administrate și a aplicat în mod legal și temeinic dispozițiile legale invocate, arătând care sunt argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a cererii reclamantei apelante. Motivarea hotărârii, într-adevăr, cum corect s-a reținut, nu implică un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părți, însă trebuie să le furnizeze dovada că apărările pe care le-au invocat au fost văzute și analizate, adică trebuie să conțină motive suficiente care să evidențieze, atât aspectele esențiale de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția, cât și argumentele pentru care apărările formulate de părți au fost primite, după caz, înlăturate. Ca atare, în contextul examinării motivului de apel bazat pe nemotivare, instanța de apel avea a răspunde punctual criticilor pe care le-a identificat în cuprinsul memoriului de apel, trimiterea la pct. II și III din cererea de apel nefiind suficientă în contextul unei expuneri detaliate și confuze de către parte a nemulțumirilor și, totodată, a indica considerentele sentinței primei instanțe care aprecia că răspund respectivelor critici. Or, rezumându-se să enunțe reguli cu valoare de principiu aplicabile în materia motivării hotărârilor judecătorești și să formuleze în termeni generali concluzia potrivit căreia prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat corect normele de drept, hotărârea instanței de apel, pe de o parte, nu oferă părții dovada examinării temeinice a motivelor de apel și, pe de altă parte, pune instanța de recurs în imposibilitate să exercite controlul judiciar cu privire la aceste aspecte ale pricinii. Examinarea precisă se impunea pentru a fi deslușită critica prin care partea susține că în sentința primei instanțe sunt reproduse doar opiniile și concluziile pârâtei și concluziile expertizelor medico-legale, care însă răspund unor probleme de responsabilitate personală a medicilor, chestiune care nu a făcut obiectul învestirii instanței, aceasta neînțelegând să cheme în judecată medicii ori să pretindă săvârșirea unor acte de malpraxis. - este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 332 C. proc. civ. (relative la recuzarea experților), a evaluat atât raportul de expertiză medico-legală nr. x/18.03.2019, cât și suplimentul la raport, deși acesta din urmă a fost elaborat de soțul expertului care a întocmit raportul de primă expertiză. Așa cum susține partea reclamantă și cum, de altminteri, a reținut și instanța de apel, calitatea de soț poate constitui, în condițiile art. 332 C. proc. civ., motiv de recuzare a expertului care a întocmit suplimentul la raportul de expertiză, care prevăd că recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul există la această dată, iar în celelalte cazuri, termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare. Or, instanța de apel a constatat că partea reclamantă nu a formulat cerere de recuzare a expertului care a dobândit, pe parcursul procedurii, calitatea de soț al primului expert, apreciind că se plasa în afara termenului legal de recuzare la momentul la care a cunoscut această situație de fapt. Acest argument, astfel cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată, nu deschide părții dreptul de a invoca motivul de recuzare pentru prima oară prin apelul exercitat împotriva hotărârii date asupra fondului, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căii de atac, care permite părților completarea probatoriilor și instanței de judecată reevaluarea acestora. Ca atare, critica de nelegalitate formulată prin recurs în același scop, al înlăturării din cadrul probatoriilor a suplimentului la raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanță, pentru motiv de incompatibilitate a expertului, se dovedește a fi nefondată. - este fondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel, printr-o interpretare nelegală, a lipsit de efecte juridice norma de drept prevăzută la art. 655 din Legea nr. 95/2006, atunci când a statuat că starea de vulnerabilitate a pacientului B., consecința afecțiunii cardiace de care suferea, reprezintă o cauză externă a infecției nosocomiale, care exonerează partea pârâtă de răspunderea pentru prejudiciile cauzate, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Raportul juridic intervenit între pacient și medic/unitatea sanitară are în conținutul său drepturile și obligațiile prevăzute prin legile speciale din domeniul sănătății, printre care dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă clasă, prevăzut la art. 2 din Legea nr. 46/2003 (a drepturilor pacientului) și corelativ, obligația unității medicale de a asigura pacientului condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, prevăzută la art. 166 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Dispozițiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prevăd următoarele: Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție. Infecțiile nosocomiale sunt afecțiuni sistemice ori localizate care rezultă dintr-o reacție la un agent infecțios, care se produc, de regulă, în interiorul unităților medicale și se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat, fiind în legătură cu deficiențe de igienă, sterilizare, manevre medicale etc. Prin norma juridică specială menționată, legiuitorul a reglementat răspunderea civilă delictuală obiectivă a unităților sanitare pentru prejudicii cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății pacienților prin infecții nosocomiale în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, consecință a nerespectării de către acestea a obligațiilor legale de securitate (obligații de mijloace) pe care le au față de pacienți. Răspunderea civilă delictuală obiectivă se angajează fără a fi necesare statuări cu privire la vinovăția dovedită sau prezumată a unității sanitare (persoană responsabilă), întrucât este fundamentată pe obligația de garanție care are ca suport riscul activităților de prevenție, diagnostic sau tratament și care, la rândul lor, au asociat riscul infecțiilor nosocomiale. Riscul infecțiilor nosocomiale nu se confundă cu riscurile potențiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv riscul decesului, aduse la cunoștința pacientului de unitatea sanitară/medic, în executarea obligației de informare, prevăzută la art. 6 din Legea nr. 46/2003. De altminteri, reglementarea prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 s-a impus în considerarea faptului că, spre deosebire de riscurile potențiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv a acelora generate de neefectuarea tratamentului și nerespectarea recomandărilor medicale, pe care pacientul și le asumă în urma informării, riscul privind infecțiile nosocomiale, asociat fiind activităților și procedurilor medicale, este și rămâne în sarcina unității sanitare, nu poate fi asumat și nici transferat pacientului. Norma de drept menționată prevede și situația de excepție în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin infecții nosocomiale este înlăturată, anume când se probează că infecția are o cauză externă unității sanitare, adică o sursă din exteriorul unității, care nu a putut fi controlată/depistată în cadrul activităților de supraveghere, prevenire și limitare a infecțiilor asociate asistenței medicale prevăzute de legiuitor în sarcina sa. Pentru a se putea reține situația de excepție, se impune identificarea sursei externe a infecției nosocomiale și a persoanelor responsabile, precum și modalitatea în care factorii declanșatori ai infecției nosocomiale au pătruns din exterior în interiorul unității medicale, aspect cu privire la care îi incumbă sarcina probei. Cu ocazia examinării situației de excepție prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, devin relevante și normele dreptului comun prin care sunt reglementate cauzele exoneratoare de răspundere, anume normele de drept prevăzute la art. 1351 și urm. C. civ. Din cele menționate, rezultă că starea de sănătate fizică ori psihică a pacientului și afecțiunile medicale ale acestuia nu prezintă relevanță din perspectiva analizei impuse de angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin infecții nosocomiale și nu pot fi subsumate noțiunii de cauză externă în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006. Afecțiunile medicale ale pacientului pot fi relevante doar în situația în care, la momentul solicitării investigațiilor medicale ori internării, acesta, pacientul, este el însuși purtătorul agentului patogen infecțios, agent care nu a fost cunoscut, nici depistat în cadrul activităților impuse de legiuitor pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale și, deci, nu a putut fi controlat de unitatea sanitară pentru a împiedica declanșarea infecției și producerea rezultatului păgubitor. În acest scop, al evitării introducerii de agenți patogeni infecțioși în interiorul unităților sanitare, pacienții sunt examinați la momentul prezentării și internării în unitatea sanitară, moment după care afecțiunile medicale ale acestora intră sub puterea și controlul unității sanitare. În speță, în evaluarea situației de fapt, instanțele de fond au statuat asupra existenței unei legături de cauzalitate între decesul pacientului B. și infecția nosocomială cu bacilul pioceanic (pseudomonas aeruginosa) care a fost contactată de acesta pe perioada internării în unitatea spitalicească pârâtă, Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, anume în perioada 19.12.2016 -20.01.2017. S-a reținut că actele medicale relevă că în data de 23.12.2016 asupra pacientului s-a intervenit chirurgical și că, postoperatoriu, acesta a prezentat episoade febrile, care au determinat recoltarea de hemoculturi repetate, culturi de aspirat bronșic și culturi de plagă care au dezvoltat pe mediile de cultură colonii de Klebsiella pneumoniae și Pseudomonas aeruginosa, pacientului fiindu-i administrat tratament antibiotic. Pacientul B. a decedat în data de 02.02.2017 în Spitalul Județean de Urgență Miercurea Ciuc, unde a fost internat imediat după externarea din unitatea pârâtă, anume în perioada 20.01.2017-02.02.2017, cu diagnosticul de Pneumonie cu Pseudomonas, IOT+VM, protezare aortică recentă (metalică), dehiscență de proteză aortică, cardiomiopatie valvulară, cardiostimulator permanent pt. BAV,l gr. III, protezare aortică cu multiple reintervenții chirurgicale. Instanțele de fond au mai reținut că în perioada 30.07.2014-02.02.2017, pacientul a fost internat de 14 ori, în 5 unități sanitare diferite, suferind patru intervenții chirurgicale, decesul survenind ca urmare a unei lungi suferințe cardiace, cu punct de plecare o stenoză aortică degenerativă, care a necesitat intervenție chirurgicală în urma căreia au rezultat complicații infecțioase multiple și compromiterea funcției cardiace, care în timp a dus la o depresie imunologică severă ce a permis contractarea și dezvoltarea unor germeni agresivi (printre care și Pseudomonas aeruginosa), care au condus la bronhopneumonie și șoc septic. În considerarea acestor aspecte de fapt, instanța de apel a validat concluzia primei instanțe potrivit căreia starea de sănătate a pacientului și istoricul medical anterior internării au favorizat grefarea agentului biologic agresiv și, deopotrivă, că aceasta, starea de sănătate precară, reprezintă cauza externă exoneratoare de răspundere care nu a putut fi controlată de către instituția sanitară pârâtă. În susținerea concluziei menționate, instanța de apel a reținut că infecția nosocomială a fost doar ultima etapă dintr-un lung șir de complicații care au dus pacientul într-o stare critică, în care riscul de deces era iminent. Or, vulnerabilitățile organismului pacientului determinate de complicațiile bolii cardiace (printre care și cele infecțioase) nu pot constitui, în același timp, și cauză favorizantă, care a facilitat grefarea bacilului pioceanic responsabil pentru infecția nosocomială (aspect care presupune o sursă externă a infecției), și cauză determinantă (adică, însăși sursa infecției), cum, contradictoriu, a reținut instanța de apel. În plus, astfel cum s-a arătat, în absența unei legături între afecțiunile medicale ale pacientului (care au determinat depresia imunologică severă a sistemului său imunitar) și agentul patologic care a declanșat infecția nosocomială prejudiciabilă, starea de sănătate a pacientului nu poate constitui o cauză externă a infecției, în înțelesul art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta fiind, la momentul infectării, chiar în responsabilitatea unității medicale în care era internat. Nici faptul că probatoriile evidențiază împrejurarea potrivit căreia au fost luate măsuri de depistare și tratare a infecțiilor nosocomiale prin multiple culturi efectuate și administrarea de antibiotice, fiind depuse toate diligențele pentru investigarea situației pacientului nu justifică exonerarea unității sanitare de răspundere pentru infectarea acestuia cu bacilul pioceanic, întrucât, astfel cum s-a arătat, obligațiile legale de securitate sunt obligații de rezultat și nu de diligență, iar nerespectarea acestora atrage după sine angajarea răspunderii civile obiective pentru prejudiciile cauzate pacienților. În considerarea celor menționate, rezultă că instanța de apel, prin interpretarea greșită a noțiunii de cauză externă prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, a subsumat acesteia vulnerabilitățile pacientului B. determinate de depresia imunologică severă a sistemului său imunitar, consecință a afecțiunilor medicale preexistente internării în unitatea sanitară pârâtă, statuând, astfel, că nu poate fi angajată, răspunderea pentru prejudicii cauzate prin infecții nosocomiale pretinsă de partea reclamantă, fapt ce atrage incidența motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Consecință a interpretării și aplicării greșite a normei de drept menționate, se constată că instanța de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului pretențiilor de despăgubire deduse judecății de partea reclamantă. Așa fiind, Înalta Curte urmează, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a admite recursul declarat de partea reclamantă și a casa, în limitele statuate prin prezenta decizie, hotărârea instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere va examina și se va pronunța asupra pretențiilor deduse judecății cu luarea în considerare a obiectului și limitelor judecății, astfel cum au fost configurate de partea reclamantă prin cererea de chemare în judecată, prin care a pretins angajarea răspunderii părții pârâte, unitate spitalicească, pentru prejudiciul produs prin infectarea nosocomială a pacientului B. pe perioada cât s-a aflat sub controlul și supravegherea sa, 19.12.2016-20.01.2017, pretenție întemeiată pe dispozițiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, chestiune care nu pune în discuție răspunderea pentru deciziile medicului legate de pacient. În stabilirea raportului de cauzalitate, instanța de trimitere va identifica și va evalua distinct, pe de o parte, împrejurările cauzale ale decesului pacientului aflate în legătură cu afecțiunile medicale cardiace grave de care acesta suferea, și, pe de altă parte, condiția care a favorizat și a grăbit decesul pacientului, infecția nosocomială contactată pe parcursul spitalizării, condiție care, fiind în interdependență cu împrejurările cauzale, dobândesc prin interacțiune cu acestea, caracter cauzal. În privința infecției nosocomiale, cu privire la care instanțele de fond au statuat că înscrie în lanțul cauzal al decesului pacientului, omițând însă a evalua ponderea acesteia în ceea ce privește rezultatul păgubitor, instanța de trimitere va avea în vedere că răspunderea unității sanitare pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat este o răspundere obiectivă, ce nu poate fi înlăturată, cât timp partea pârâtă nu a pretins și nici dovedit existența unei cauze externe, în înțelesul lămurit dat acestei noțiuni din cuprinsul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prin prezenta decizie. În acest sens, instanța va observa și norma de drept comun prevăzută la art. 1355 alin. (3) C. civ., potrivit căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. În fine, în rejudecare instanța de trimitere va avea în vedere și alte critici invocate de partea reclamantă care circumscriu limitelor casării, care vor fi analizate sub formă de apărări, urmând ca prin hotărârea pronunțată să arate motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția, precum și argumentele pentru care a primit sau, după caz, a înlăturat apărările părților ori probatoriile administrate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,