Decizia nr. 1982/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acțiune în despăgubiri. Infecție nosocomială

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – Secția I civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Spitalul B. și C., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 220.000 lei, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe dispozițiile art.1357 și urm. Cod civil, coroborate cu cele ale art.1373 din același act normativ. La 6 iunie 2017, pârâtul C. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC D. SA – Sucursala Arad. Prin întâmpinare, a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat a deciziei penale nr.389 din 31 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în dosarul nr. x/55/2016. Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul B. a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei penale nr.389 din 31 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în dosarul nr. x/55/2016, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prematurității formulării acțiunii și excepția inadmisibilității acesteia. La aceeași dată, pârâtul Spitalul B. a formulat cerere de chemare în garanție a SC D. SA, invocând, în drept, incidența art.72 și 73 Cod procedură civilă. Prin încheierea din 19.10.2017, Tribunalul Arad a respins, ca inadmisibilă, în principiu cererea de chemare în garanție a SC D. S.A. formulată de pârâtul Spitalul B., fără cheltuieli de judecată. De asemenea a admis în principiu cererea de chemare în garanție a S.C. D. S.A. – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C. A admis, cu privire la despăgubirile morale decurgând din conduita pârâtului C. soldată cu lezarea sănătății reclamantei A., excepția autorității de lucru judecat a deciziei penale nr.389/A/21.03.2017, pronunțată în dosar nr. x/55/2016 al Curții de Apel Timișoara – Secția penală, formulată de pârâți și în consecință, a respins în totalitate acțiunea civilă formulată împotriva pârâtului C. și a respins în parte acțiunea civilă formulată împotriva pârâtului Spitalul B. Cu privire la despăgubirile morale decurgând din infecția nosocomială, a respins excepția autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești sus menționate, formulată de pârâtul Spitalul B. A respins în fond cererea de chemare în garanție a SC D. S.A. – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C. și a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul C. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Spitalul B. și a respins excepția prematurității acțiunii sub aspectul neparcurgerii procedurii de malpraxis, invocată de pârâtul Spitalul B. și a unit cu fondul excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa dovezii cazului de malpraxis, invocată de pârâtul Spitalul B.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința nr.276 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Arad – Secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, formulată de pârâtul Spitalul B. și a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Spitalul B., având ca obiect pretenții, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.000 lei reprezentând despăgubiri morale; a respins restul pretențiilor.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr.178 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă a admis apelul formulat de apelantele SC D. SA și SC D. SA – Sucursala Arad, în contradictoriu cu intimații C., A. și Spitalul B. împotriva încheierii din 19 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad – Secția I civilă. A schimbat în parte încheierea apelată și a respins cererea de chemare în garanție a SC D. SA – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A menținut în rest încheierea apelată. A respins cererile de apel formulate de apelanții A., Spitalul B., SC D. SA și SC D. SA – Sucursala Arad împotriva sentinței nr.276/2018, pronunțate de Tribunalul Arad – Secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă a declarat recurs pârâtul Spitalul B., la 13 decembrie 2019. Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 178/2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara-Secția I civilă, în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr. 276/2018 pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, și respingerii acțiunii formulate de reclamanta A., apreciind că sunt incidente dispozițiile art.488 alin. 1 punctul 8 Cod procedură civilă. Apreciază recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 655 din Legea 95/2006 republicată. Se susține că răspunderea Spitalului B., în calitate de furnizor de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament intervine în condițiile dreptului comun, specific răspunderii civile delictuale, respectiv cele stabilite prin art. 1349 și următoarele din Codul civil. Se susține că instanța de apel nu a evaluat corect probele, reținând greșit că recurentul poate răspunde civil, întrucât sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, iar soluțiile pronunțate de instanțele de fond și apel sunt greșite, cât timp proba caracteristică de specialitate și definitorie în acest tip de litigii, administrată în cauză, respectiv expertiza medico-legală, nu a demonstrat că infecția a fost contactată în spital. De asemenea se arată că prin sentință nu s-a demonstrat cu certitudine că există o legătură de cauzalitate între problemele de sănătate ale reclamantei și tratamentul acordat de angajații spitalului, nu rezultă modalitatea de infectare cu streptococ aureus, în sensul unei culpe a spitalului, iar în ceea ce privește fapta ilicită, reclamanta nu a demonstrat că prin acțiunea angajaților spitalului s-a produs prejudiciul invocat deși proba culpei revine pacientului, iar răspunderea medicului sau a unității sanitare poate fi angajată numai în cazul efectuării unei greșeli. În acest sens se arată că expertiza efectuată nu exclude nici posibilitatea unei autoinfectări, iar singura dovadă pe care se bazează acțiunea constă în faptul că pacienta a fost internată în secția ortopedie și prezenta o infecție asociată asistenței medicale deși în raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara nr.2682/2017/19.06.2018, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de la nivelul Institutului National de Medicină Legală „Mina Minovoci” se precizează că, „în urma accidentului de circulație din data de 02.11.2015 a fost respectat protocolul terapeutic de la Spitalul B.(inclusiv investigațiile clinice, paraclinice și de laborator)” astfel, în speță, nu a fost stabilit un raport de cauzalitate între tratamentul aplicat în spital și cauza care a generat starea de sănătate a reclamantei, aceasta fiind externată „vindecată”. Se susține de recurent că instanța de judecată în mod greșit a reținut în sarcina acestuia o culpă, întrucât s-a stabilit un diagnostic corect, s-a efectuat corect intervenția chirurgicală și i-a fost aplicat reclamantei tratamentul medicamentos corect, iar din înscrisurile depuse în probațiune (bilete de ieșire din spital), personalul secției ortopedie a informat-o pe reclamantă despre tratamentul aplicat și despre îngrijirea și tratamentul pe care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie. Referitor la aprecierea instanței potrivit căreia sarcina probei de a dovedi că infecția nu a fost contactată în spital, revenea recurentului, acesta susține că, raportat la concluziile expertizei efectuate în cauză, această obligație îi revenea reclamantei, iar privitor la concluzia că nu s-a probat o cauză externă a apariției infecției, acesta a precizat că, în prezent, din cauza lipsei unor norme legislative imperative, se află în imposibilitatea de a preleva de pe pielea/membranele/ mucoasele pacientului, probe de natură să releve prezența bacteriilor la momentul preluării/internării acestuia în spital. În cadrul cererii de recurs se mai arată că instanța nu a ținut cont, la pronunțarea soluției, de faptul că perioada de incubație este doar în situația în care infecția a fost preluată de la o altă persoană și există posibilitatea unei autoinfectări sau a unei alte cauze externe (probleme medicale preexistente), dar și că instanța a reținut în sentință și unele aspecte utile din raportul de expertiză medico-legală, pe care, însă, nu le-a luat în considerare la soluționarea cauzei, limitându-se să țină cont doar de susținerile reclamantei. Se apreciază că instanța de apel a preluat aspectele reținute de instanța de fond, aspecte care sunt neîntemeiate, pentru lipsa culpei medicale și pentru lipsa raportului de cauzalitate între tratamentul aplicat, prejudiciu și rezultat, un număr mare de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului fiind necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții: o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate între conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăția personalului medical și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică. Or, potrivit art.653 alin.1 lit.b din Legea nr.95/2006, prin malpraxis se înțelege eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, iar potrivit dispozițiilor Ordinului MSP nr.916 din 27.07.2006, infecția nosocomiala (IN) este infecția contactată în unități sanitare cu paturi, care se referă la orice boala infecțioasă ce poate fi recunoscută clinic și/sau microbiologic, și pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul spitalizării, ceea ce reclamanta nu a dovedit. Referitor la daunele solicitate de reclamantă, recurentul apreciază că acestea sunt nedovedite, art.1391 Cod civil fiind cel care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, iar pentru constatarea acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social etc.. Potrivit art.1349, 1357, 1358 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul și existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită, dar prin probele administrate nu s-a făcut dovada, conform art.249 Cod procedură civilă, că invaliditatea și pierderea capacității de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecția nosocomială, în această privință existând pluralitate de cauze, constând în complexitatea fracturii și în afecțiunile preexistente, în raportul de expertiză nefăcându-se o estimare a evoluției stării reclamantului în lipsa infecției nosocomiale. Ca atare recurentul a solicitat admiterea recursului și, pe fond respingerea acțiunii reclamantei.

Apărările formulate La 23 ianuarie 2020, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2010, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 5 februarie 2020, intimata-pârâtă SC D. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului. La 10 februarie 2020, respectiv la 4 martie 2020, intimata-pârâtă SC D. SA a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimata-reclamantă și de intimatul-pârât C., solicitând respingerea excepției nulității recursului declarat de recurentul Spitalul B., invocată de reclamanta A. Aceleași concluzii au fost formulate și de recurent prin răspunsul la întâmpinare depus la 13 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Recursul declarat de pârâtul Spitalul B. împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara – Secția I civilă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul procedură civilă, potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Sub un prim aspect recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 655 din Legea 95/2006 republicată, potrivit cărora „Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecință a infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție.” În susținerea acestui motiv de recurs nu se arată însă în concret în ce modalitate instanța anterioară a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale sus amintite ci se susține că instanța de apel nu a evaluat corect probele, iar proba caracteristică de specialitate și definitorie în acest tip de litigii, administrată în cauză, respectiv expertiza medico-legală, nu a demonstrat că infecția a fost contactată în spital. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 Cod procedură civilă. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Acestea au stabilit că la data de 2 noiembrie 2015 numitul C. a produs din culpă un accident de circulație în urma căruia reclamanta A., a suferit vătămări corporale, respectiv o fractură multiplă la piciorul stâng. Această împrejurare a fost deja analizată în cadrul dosarului nr. y/55/2016 al Judecătoriei Arad, care prin sentința penală nr. 2543/2016 a dispus condamnarea inculpatului C. la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și a dosarului nr. x/55/2016 al Judecătoriei Arad, care prin sentința penală nr. 123/2017, definitivă prin decizia penală nr. 389/A/2017 a Curții de Apel Timișoara, a obligat partea civilmente responsabilă S.C. D. S.A. în calitate de asigurător al șoferului vinovat de accident să plătească părții civile A. suma de 15.713,43 lei cu titlu de daune materiale și suma de 80.000 lei cu titlu de daune morale. În cadrul acestei ultime hotărâri s-a reținut, în esență, că autorul accidentului de circulație și implicit asigurătorul său de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu răspund pentru faptul că ulterior faptei acestuia, soldată cu fractura tibiei părții civile, aceasta a contactat stafilococul Aureus și nici pentru zilele de îngrijiri medicale necesare eliminării acestei bacterii și tratării urmărilor contractării acestei bacterii. Aceste statuări au fost valorificate în soluționarea prezentei cauze prin dezlegările date în cuprinsul încheierii de ședință din 19 octombrie 2017, urmare cărora tribunalul a soluționat pricina strict sub aspectul pretențiilor/cadrului procesual în legătură cu infectarea reclamantei, cu mențiunea că la respingerea în parte a acțiunii civile formulate împotriva pârâtului Spitalul B., prin hotărârea judecătorească sus-menționată, s-a avut în vedere că invocata solidaritate între pârâți decurge și din fapte prejudiciabile ce intră sub autoritatea lucrului judecat, în măsura în care pretențiile au legătură cu lanțul cauzal pretins neîntrerupt între accidentul rutier și infecția nosocomială. Pentru a se ajunge la concluzia că infecția plăgii chirurgicale suferită de reclamantă intră sub incidența dispozițiilor art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unității sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, s-a reținut că pe parcursul internării la unitatea spitalicească pârâtă, reclamanta a suferit o infecție nosocomială în înțelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare emis de ministrul sănătății publice (în vigoare la data apariției, relevării și evoluției/tratării infecției). Instanțele anterioare au avut în vedere, în contra a ceea ce susține recurentul, atât raportul de primă expertiză medico-legală cât și raportul de nouă expertiză medico-legală efectuată de către I.M.L. Timișoara care concluzionează că nu există certitudinea unei infecții nosocomiale, aceasta putând fi contactată în urma accidentului rutier, având în vedere și bolile preexistente, hipotiroidism, insuficiență venoasă cronică periferică, obezitate, existând posibilitatea infectării anterior primei internări și că există posibilitatea unei cauze externe neevidențiate după internare. Astfel, instanța de apel a reținut că raportul de noua expertiză medico legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara nr. 2682/2017/19.06.2018, raport avizat de Comisia superioară medico legală de la nivelul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovoci” București, nu îl exonerează pe pârât de răspunderea întemeiată pe art.655 alin.1 lit.a din Legea nr.95/2006, întrucât, conform acestor dispoziții legale recurentul pârât trebuia să dovedească o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție. Curtea de Apel, interpretând probele administrate în cauză în integralitatea lor, a stabilit că, cu certitudine, reclamanta a suferit o infecție nosocomială, această concluzie fiind în concordanță cu adresa nr. 1038/29.11.2018 a Serviciului de prevenire a infecțiilor asociate asistenței medicale din cadrul Spitalului B., din care rezultă că pacienta A., internată în secția de Ortopedie a suferit o intervenție de plagă în care germenul izolat a fost Staphylococcus aureus pentru ambele recoltări din data de 30.11.2015 și 21.12.2015. Mai mult infecția de plagă a fost raportată ca și infecție nosocomială de către medicul curant, iar apoi a fost introdusă în registrul de raportare a infecțiilor nosocomiale către Direcția de Sănătate Publică Arad așa cum rezultă din fișa cazului de infecție nosocomială și situației infecțiilor nosocomiale (IN) din secțiile SCJUA pe luna ianuarie 2016. În condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile art. 655 din Legea 95/2006 republicată, impun angajarea răspunderii civile a unităților sanitare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecință a infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție, în mod corect a reținut curtea de apel că sarcina probei este răsturnată. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că, fiind făcută dovada de către reclamantă că a suferit o infecție nosocomială, pârâtul spital trebuia să dovedească existența unei cauze străine a infecției pentru a fi exonerat de răspundere, ceea ce nu a reușit. În acest sens, instanțele anterioare au reținut cu privire la situația ulterioară internării în unitatea sanitară, că la momentul internării nu a fost semnalată prezența pe corpul reclamantei a unor leziuni (plăgi deschise) de natură a ocaziona presupunerea unei infectări cu stafilococul în perioada de timp scursă de la momentul accidentului și până la internarea în spital, iar examinările și analizele medicale la care a fost supusă la internare nu au relevat prezența/manifestările stafilococului auriu. De asemenea, ulterior operației la care a fost supusă din data de 5 noiembrie 2015, reclamanta a rămas în continuare internată în aceeași unitate spitalicească, dar în data de 17 noiembrie 2017 înscrisurile medicale consemnează prezența unei dehiscențe de cca 8 cm la polul superior al plăgii chirurgicale, cu secreții seroase abundente care persistă în zilele următoare, iar la 30 noiembrie 2015, după recoltarea de probe și efectuarea antibiogramei, se relevă prezența stafilococului auriu și se urmează protocolul medical incluzând administrarea de antibiotice. S-a apreciat, în mod corect, că prezintă relevanță faptul că reclamanta a fost externată din spital ulterior apariției infecției, în data de 31 decembrie 2015, având starea la externare „ameliorat”, urmând reinternări și tratamente specifice pentru tratarea acesteia, astfel încât fiind făcută dovada apariției infecției în timpul internării în unitatea spitalicească pârâtă, stătea în sarcina acesteia a face dovada că aceasta a avut o cauză externă. Invocarea lipsei unor norme legislative imperative, care să îi ofere posibilitatea de a preleva de pe pielea/membranele/mucoasele pacientului probe de natură să releve prezența bacteriilor la momentul preluării/internării acestuia în spital sau a faptului că există și posibilitatea unei autoinfectări sau a unei alte cauze externe respectiv probleme medicale preexistente, apar ca fiind lipsite de relevanță, în condițiile în care carențele legislative nu pot constitui obiect al controlului judiciar ca motiv de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 488 Cod procedură civilă, iar o situație de fapt care să ateste o împrejurarea susținută de recurent nu a fost dovedită. Trebuie precizat că angajarea răspunderii pârâtului în condițiile art. 655 din Legea 95/2006 este o răspundere obiectivă și nu subiectivă, neputând fi primite susținerile din cuprinsul cererii de recurs referitoare la modalitatea corectă de stabilire a diagnosticului, de acordare a tratamentului de angajații spitalului, cu respectarea protocolului terapeutic, efectuarea corectă a intervenției chirurgicale, aplicarea tratamentului medicamentos corespunzător, informarea reclamantei despre tratamentul aplicat și despre îngrijirea și tratamentul pe care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie sau că reclamanta nu ar fi demonstrat că prin acțiunea angajaților spitalului s-a produs prejudiciul invocat. În aceste condiții, în mod corect s-a stabilit de către instanța anteriorară că infecția plăgii chirurgicale suferită de reclamantă intră sub incidența dispozițiilor art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unității sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, deoarece pe parcursul internării la unitatea spitalicească pârâtă, reclamanta a suferit o infecție nosocomială în înțelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare emis de ministrul sănătății publice. Trebuie precizat că, în contra a ceea ce susține recurentul, în speță nu au fost reținute dispozițiile art.653 alin.1 lit.b din Legea nr.95/2006 referitoare la malpraxis, termen definit ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, ci dispozițiile Ordinului MSP nr.916 din 27.07.2006, referitoare la infecția nosocomiala (IN) care se definește ca fiind infecția contactată în unități sanitare cu paturi, care se referă la orice boala infecțioasă ce poate fi recunoscută clinic și/sau microbiologic, și pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul spitalizării, dispoziții incidente în cauză în condițiile în care reclamanta a dovedit că s-a aflat în această situație. Recurentul a susținut că răspunderea Spitalului B., în calitate de furnizor de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament intervine în condițiile dreptului comun, specific răspunderii civile delictuale, respectiv cele stabilite prin art.1349, 1357, 1358 Cod civil. Trimiterea legii speciale la prevederile dreptului comun, consecutivă instituirii mecanismului de răspundere potrivit căruia, așa cum s-a arătat anterior, pacientul nu este ținut să probeze culpa unității sanitare, semnifică ideea reparației integrale conform art. 1385 Cod civil, cu trimitere la dispozițiile art. 1391 alin. 1 Cod civil care circumstanțiază repararea prejudiciului nepatrimonial, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, astfel încât nu se poate aprecia că au fost încălcate aceste dispoziții, prin prisma întrunirii condițiilor necesare angajării răspunderii civile a pârâtului. Referitor la daunele solicitate de reclamantă, recurentul a apreciat că nu a fost făcută dovada, conform art.249 Cod procedură civilă, că invaliditatea și pierderea capacității de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecția nosocomială, în această privință existând pluralitate de cauze, constând în complexitatea fracturii și în afecțiunile preexistente, în raportul de expertiză nefăcându-se o estimare a evoluției stării reclamantului în lipsa infecției nosocomiale. Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 276 din 20.12.2018 pronunțată de Tribunalul Arad a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Spitalul B., având ca obiect pretenții, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.000 lei reprezentând despăgubiri morale și a respins restul pretențiilor de despăgubiri, această soluție fiind păstrată de instanța de apel. Ca atare, în speță nu se pune în discuție acordarea unor despăgubiri materiale pentru a se verifica dacă invaliditatea și pierderea capacității de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecția nosocomială, ci, așa cum în mod corect a reținut Curtea de apel, s-a ținut cont de importanța valorii lezate, dar și de gravitatea și intensitatea durerilor psihice suferite de reclamantă, de suferința reclamantei, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite, suma acordată corespunzând principiului echității și proporționalității, fiind de natură a acoperi în mod adecvat și integral prejudiciul de ordin nepatrimonial suferit de reclamantă ca urmare a contractării infecției nosocomiale. Fiind expuse criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate și nefiind invocat un motiv de nelegalitate al deciziei atacate sub acest aspect, încadrabil în dispozițiile art. 488 Cod procedură civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 497 și art. 496 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de pârâtul Spitalul B. împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara – Secția I civilă a fost respins, ca nefondat. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C.pr.civ., recurentul, ca parte căzută în pretenții în calea de atac a recursului, a fost obligat la plata către intimata - reclamantă a sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată reduse conform art.451 alin.2 C.pr.civ. Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că potrivit art. 451 alin. 2 C.pr.civ., „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”. Articolul sus arătat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea să firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluție este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, respectiv recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile, nu și a celor care sunt rezultatul unui exercițiu abuziv al dreptului la apărare. În aplicarea textului art. 451 alin. 2 C.pr.civ., nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei. Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de intimată cu apărătorul său este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 1500 lei, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță.