Decizia nr. 2627/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 808/2016 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 9 martie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic de Urgență București "Floreasca" și B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului persoană juridică la plata sumei de 500.000 euro și a pârâtului persoană fizică la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul adus prin culpa medicală constând în intervenții chirurgicale defectuoase realizate de pârâtul B. în cadrul spitalului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. (1), art. 1357 și urm. C. civ. La termenul din 10 decembrie 2019, reclamantul a renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâtul B.. Prin sentința civilă nr. 808 din 23 iunie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, apreciind că reclamantul a invocat un caz de malpraxis, așa cum e reglementat de art. 653 din Legea nr. 95/2006, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 16.12.2016, sub nr. x/2016*. Prin sentința civilă nr. 643 din 7 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic de Urgență Floreasca și B., în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Tribunalul București, a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului Curții de Apel București, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 48 F din 20 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost stabilită competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă, reținându-se că poziția reclamantului este neechivocă, în sensul că înțelege să formuleze o acțiune în răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și 1357 și următoarele C. civ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 498 din 1 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul Spitalul Clinic de Urgență București la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Spitalul Clinic de Urgență București.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1807A din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Spitalul Clinic de Urgență București împotriva sentinței civile nr. 498/01.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1807A din 28 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic de Urgență București. Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea primului motiv de recurs, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 677 din Legea nr. 95/2006 și ale art. 2528 alin. (1) C. proc. civ., susținând că, raportat la aceste dispoziții legale, introducerea cererii de chemare în judecată la 9 martie 2016 s-a făcut cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani. În acest sens, a menționat că presupusul act de malpraxis invocat de reclamant în sarcina pârâtului este infectarea cu Staphilococcus aureus la data primei intervenții chirurgicale suferite, iar, prin raportare datele intervențiilor chirurgicale suferite din 11 iulie 2007, 25 iulie 2007, respectiv 20 noiembrie 2008, rezultă că reclamantul cunoștea încă din anul 2008 atât existența faptelor de malpraxis imputate, respectiv intervențiile chirurgicale și existența infecțiilor nosocomiale, cât și care sunt medicii care au efectuat aceste acte medicale și unitățile sanitare în care au fost efectuate. Mai mult, a arătat că reclamantul a formulat la 20 iunie 2013 o plângere penală pentru vătămare corporală, fără a se constitui parte civilă în dosarul penal, menționând că, și la data formulării plângerii penale, dreptul la acțiune era deja prescris, întrucât plângerea penală a fost depusă la aproximativ 5 ani de la data faptei sau faptelor de malpraxis imputate. Prin cea de-a doua critică formulată, subsumată acestui motiv de casare, recurentul a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006, care stipulează o cauză exoneratoare de răspundere pentru spital, în cazul în care se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de instituție. A menționat că, în cazul concret dedus judecății, este incidentă această cauza exoneratoare, întrucât situația invocată de către reclamant nu se datorează încălcării vreunor norme sau vreunei culpe a spitalului sau a personalului medical, aspect care rezultă din expertiza medico-legală. Totodată, a precizat că, și în situația ipotetică în care pacientul ar fi dezvoltat infecții pe durata internării, este necesară îndeplinirea concomitentă a unei palete criteriologice medicale elocvente, de natură a susține culpa și imputabilitatea instituțională, fiind necesar a se face distincția între infecția oportunistă și infecția endogenă. Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat că infecția microbiană invocată de reclamant nu a fost generată de mediul spitalicesc și nu a fost rezultatul vreunei culpe imputabile Spitalului Clinic de Urgență București, în sensul incriminat de către reclamant. Prin cea de-a treia critică dezvoltată, subsumată tot ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 27 alin. (2) și (3) din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală. În acest sens, a învederat că, în condițiile în care Comisia superioară de medicină legală a considerat că anumite aspecte medicale nu puteau fi clarificate fără cooptarea unui medic cu specialitatea ortopedie-traumatologie, și a făcut o recomandare în acest sens, ignorarea acestei recomandări de către instanța de apel încălcă prevederile legale mai sus menționate. Prin ultimul motiv de recurs, subsumat tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c), coroborat cu art. 482 din C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, recurentul a menționat că a formulat apel atât împotriva sentinței civile nr. 498 din 1 aprilie 2021 a primei instanțe, cât și împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021. Cu toate acestea, instanța de apel s-a pronunțat doar asupra apelului declarat împotriva sentinței, iar această omisiune nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii atacate.

Procedura derulată la Înalta Curte de Casație și Justiție Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 19 septembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 21 noiembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate invocate, se reține că primul motiv de recurs, subsumat tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) coroborate cu art. 482 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel s-a pronunțat numai asupra apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, nu și asupra apelului declarat împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021. Prealabil, se reține că încheierea din 28 ianuarie 2021, invocată de recurent, este încheierea de închidere a dezbaterilor, care face parte integrantă din hotărârea finală. Această încheiere nu are caracterul unei încheieri autonome, ci constituie un act procedural subsecvent dezbaterilor contradictorii, integrându-se procesului de deliberare. Totodată, este de menționat că încheierea prin care se închid dezbaterile nu este, în principiu, susceptibilă de apel separat, fiind o măsură pregătitoare a deliberării și pronunțării, fără caracter decizional autonom asupra fondului ori asupra unei excepții de fond sau de procedură. În speță, susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra apelului referitor la încheierea de închidere a dezbaterilor este infirmată de lectura integrală a considerentelor deciziei recurate, din care rezultă că instanța a analizat solicitarea părții cu privire la efectuarea unui supliment la raportul de expertiză și, motivat, a respins această cerere. Astfel, instanța de apel a reținut că, în raport cu natura întrebărilor formulate de pârât spre a fi adresate Comisiei superioare, solicitarea nu viza, în realitate, completarea expertizei deja efectuate, ci echivala cu o cerere de efectuare a unei noi expertize medico-legale. În consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru admiterea unei asemenea cereri, întrucât pârâtul nu a invocat existența unor date medicale noi, iar Comisia Superioară avizase deja raportul de expertiză medico-legală complementar, fără a identifica contradicții între concluziile acestuia și cele ale expertizei inițiale din anul 2013. Drept urmare, a constatat că motivul de apel este nefondat. Faptul că instanța de apel nu a menționat distinct în dispozitivul deciziei respingerea apelului cu privire la încheierea din 20 octombrie 2021 nu echivalează cu omisiunea de a se pronunța, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci reflectă tocmai caracterul integrant și inseparabil al încheierii în structura hotărârii finale, întrucât criticile formulate împotriva încheierii au fost analizate în cadrul examinării legalității și temeiniciei hotărârii însăși, fără a impune instanței obligația de a se pronunța separat, printr-o soluție autonomă menționată în dispozitiv. Chiar și în ipoteza - pur teoretică - în care s-ar reține o omisiune a instanței de apel de a se pronunța, în mod expres, asupra unei asemenea susțineri, recurentul nu justifică existența vreunei vătămări procesuale concrete, astfel cum impun dispozițiile art. 174 și 175 C. proc. civ., în măsura în care, din motivarea hotărârii, reiese că susținerile și solicitările părții au fost, în mod real, examinate. Or, o eventuală neregularitate de natură formală nu poate atrage anularea hotărârii în absența unei vătămări concrete, directe și efective, astfel cum impune principiul reparării doar a actelor de procedură cauzatoare de prejudicii. Nefondate sunt și criticile prin care s-a invocat aplicarea greșită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ale art. 677 din Legea nr. 95/2006 și cele ale art. 2528 C. civ., în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune. În acest sens, recurentul a susținut că dreptul la acțiune al reclamantului este prescris raportat la oricare dintre datele de 11 iulie 2007, 25 iulie 2007 și 20 noiembrie 2008, datele intervențiilor chirurgicale, acesta cunoscând, încă de la externarea din 2008, existența actelor de malpraxis imputate, respectiv intervențiile chirurgicale și infecția contactă. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl constituie obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgență București la despăgubiri materiale pentru suferințele fizice și psihice suferite de reclamant, rezultate din contactarea infecției cu Staphilococcus aureus în contextul unei intervenții chirurgicale realizate în anul 2007 la Spitalul Clinic de Urgență București, secția Ortopedie. Situația de fapt, reținută de instanțele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că, la 5 iulie 2007, în urma unui accident de muncă, reclamantul a fost internat la Spitalul Clinic de Urgență București, secția Ortopedie. A suferit prima intervenție chirurgicală la 11 iulie 2007, iar în perioada următoare a fost diagnosticat cu infecție cu Staphylococcus aureus (confirmată bacteriologic la 25 și 30 iulie 2007), ulterior suferind multiple alte intervenții chirurgicale, prezentând, în timp, artroză și scurtarea membrului inferior drept cu 9,5 cm - consecințe ale acelei infecții postoperatorii. În drept, termenul general de prescripție este, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, cu precizarea, potrivit art. 8 alin. (1) din același act normativ, că acesta începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana care răspunde de ea. Aceeași reglementare se regăsește, în esență, în dispozițiile art. 2528 C. civ., care prevede că prescripția dreptului la acțiune pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de el. De asemenea, art. 677 din Legea nr. 95/2006 instituie același termen de 3 ani pentru acțiunile vizând malpraxisul medical, fără a deroga de la regula momentului cunoașterii prejudiciului. Pentru o aplicare corectă a dispozițiilor legale privind prescripția, este fundamental ca momentul declanșator al termenului să fie stabilit nu în funcție de perceperea unei simple suferințe fizice inițiale, ci de data la care prejudiciul s-a conturat ca fiind cert în întindere, grav în consecințe și ireversibil în evoluție, astfel încât persoana vătămată să aibă posibilitatea efectivă de a valorifica dreptul subiectiv lezat. Or, în speță, este esențial faptul că, deși infecția cu Staphylococcus aureus a fost diagnosticată în anul 2007, prejudiciul real și ireversibil - în dimensiunile sale certe - nu s-a produs și nu a putut fi cunoscut decât mult ulterior, pe măsură ce s-au manifestat complicațiile clinice și au fost formulate concluzii medicale ferme asupra caracterului ireversibil și grav al afectării corporale. Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut că abia în anul 2015, printr-un raport de expertiză medico-legală întocmit în cursul cercetării penale, s-a constatat existența unei osteomielite cronice, asociată cu osteoliză, osteoartrită de șold, reacții periostale importante, mobilitate limitată a genunchiului și șoldului drept, precum și scurtarea semnificativă a membrului inferior drept - toate aceste consecințe fiind permanente. În temeiul acestor constatări medicale a fost reținută existența unei infirmități cu caracter permanent, asociată unui prejudiciu estetic de o gravitate considerabilă. Drept urmare, consecința infectării cu Staphilococcus aureus s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu cu manifestări progresive în timp, care a dobândit caracterul juridic al certitudinii abia în anul 2015, odată cu stabilirea unei legături cauzale complete și nemijlocite între infecția nozocomială și infirmitatea permanentă instalată ulterior. Ca atare, nu se poate susține că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluția bolii, reacția pacientului la tratament și nevoile sale materiale nu puteau fi cuantificate la acel moment. De asemenea, prejudiciul moral invocat în cauză nu s-a conturat în întregime în anul 2008, contrar alegațiilor recurentului, ci s-a amplificat progresiv, odată cu degradarea stării de sănătate, cu multiplicarea intervențiilor medicale, cu reducerea mobilității și cu accentuarea suferinței psihice asociate infirmității. Prin urmare, în lipsa cunoașterii caracterului definitiv și ireversibil al prejudiciului anterior anului 2015, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că termenul de prescripție nu a început să curgă anterior acestei date, fiind, în mod legal, soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Având în vedere considerentele expuse anterior, din care rezultă că termenul de prescripție nu a început să curgă înainte de anul 2015, Înalta Curte apreciază că este superfluu să mai procedeze la examinarea susținerilor recurentului referitoare la presupusa prescriere a dreptului la acțiune la data formulării plângerii penale, anul 2013, și la neconstituirea reclamantului ca parte civilă în procesul penal. Lipsită de fundament este și critica potrivit căreia hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recurentul învederând existența unei cauze exoneratoare de răspundere pentru unitatea spitalicească, întrucât situația invocată de reclamant nu se datorează încălcării vreunei norme sau vreunei culpe a spitalului sau a personalului medical. În analiza acestei critici, Înalta Curte reține că raportul juridic intervenit între pacient și medic/unitatea sanitară are, în conținutul său, drepturile și obligațiile prevăzute prin legile speciale din domeniul sănătății, printre care dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă clasă, prevăzut la art. 2 din Legea nr. 46/2003 (a drepturilor pacientului) și corelativ, obligația unității medicale de a asigura pacientului condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, prevăzută la art. 166 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Dispozițiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prevăd că unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție. Infecțiile nosocomiale sunt afecțiuni sistemice ori localizate care rezultă dintr-o reacție la un agent infecțios, care se produc, de regulă, în interiorul unităților medicale și se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat, fiind în legătură cu deficiențe de igienă, sterilizare, manevre medicale etc. Prin norma juridică specială menționată, legiuitorul a reglementat răspunderea civilă delictuală obiectivă a unităților sanitare pentru prejudicii cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății pacienților prin infecții nosocomiale în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, consecință a nerespectării de către acestea a obligațiilor legale de securitate (obligații de mijloace) pe care le au față de pacienți. Răspunderea civilă delictuală obiectivă se angajează fără a fi necesare statuări cu privire la vinovăția dovedită sau prezumată a unității sanitare (persoană responsabilă), întrucât este fundamentată pe obligația de garanție care are ca suport riscul activităților de prevenție, diagnostic sau tratament și care, la rândul lor, au asociat riscul infecțiilor nosocomiale. De altminteri, reglementarea prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 s-a impus în considerarea faptului că, spre deosebire de riscurile potențiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv a acelora generate de neefectuarea tratamentului și nerespectarea recomandărilor medicale, pe care pacientul și le asumă în urma informării, riscul privind infecțiile nosocomiale, asociat fiind activităților și procedurilor medicale, este și rămâne în sarcina unității sanitare, nu poate fi asumat și nici transferat pacientului. Norma de drept menționată prevede și situația de excepție în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin infecții nosocomiale este înlăturată, anume când se probează că infecția are o cauză externă unității sanitare, adică o sursă din exteriorul unității, care nu a putut fi controlată/depistată în cadrul activităților de supraveghere, prevenire și limitare a infecțiilor asociate asistenței medicale prevăzute de legiuitor în sarcina sa. Pentru a se putea reține situația de excepție, se impune identificarea sursei externe a infecției nosocomiale și a persoanelor responsabile, precum și modalitatea în care factorii declanșatori ai infecției nosocomiale au pătruns din exterior în interiorul unității medicale, aspect cu privire la care îi incumbă sarcina probei. Cu ocazia examinării situației de excepție prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, devin relevante și normele dreptului comun prin care sunt reglementate cauzele exoneratoare de răspundere, anume normele de drept prevăzute la art. 1351 și urm. C. civ. Se reține că, în scopul evitării introducerii de agenți patogeni infecțioși în interiorul unităților sanitare, pacienții sunt examinați la momentul prezentării și internării în unitatea sanitară, moment după care afecțiunile medicale ale acestora intră sub puterea și controlul unității sanitare. În speță, în evaluarea situației de fapt, instanțele de fond au statuat asupra existenței unei legături de cauzalitate între starea de sănătate a reclamantului și infecția nosocomială care a fost contactat de acesta pe perioada internării în unitatea spitalicească pârâtă. S-a reținut că, în urma analizei microbiologice din 25 iulie 2007 și a examenului bacteriologic din 30 iulie 2007, s-a descoperit infecția cu Staphilococcus aureus, aceasta fiind cauza esențială care a condus la osteomielită și la scurtarea membrului drept inferior al reclamantului. Totodată, în urma administrării probatoriului, instanțele de fond au stabilit pârâtul nu a dovedit existența vreunei cauze externe ce nu a putut fi controlată de către instituție, pentru a fi incidentă o exonerare de răspundere în temeiul dispozițiilor art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. S-a reținut cauzalitatea acestei infecții ca fiind legată de igiena defectuoasă a mâinilor personalului sanitar, de utilizarea de catetere, sonde, instrumentar insuficient sterilizat, insuficienta dezinfectare a podelelor, chiuvetelor sau așternuturilor. Cum toate acestea sunt în legătură cu activitatea unității sanitare de prevenție, diagnostic sau tratament reglementată de art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, independent de alte proceduri sau protocoale de intervenție sau tratament, în mod corect s-a stabilit de către instanțele de fond că infecția plăgii chirurgicale suferită de reclamant intră sub incidența dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unității sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament. Cu referire la ultimul motiv de recurs formulat, deși aparent aceasta este încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura din analiză, pentru considerentele ce succed. Prin criticile formulate, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 27 alin. (2) și (3) din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală. Potrivit dispozițiilor invocate, în cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. Alin. (3) prevede că, în cazul în care se constată deficiențe în redactare sau abateri privind metodologia întocmirii unor acte medico-legale, Comisia superioară medico-legală poate dispune refacerea parțială sau totală a acestora. Deși raportate formal la textul de lege invocat, criticile formulate nu privesc ipotezele avute în vedere de legiuitor. Nu este invocată o situație de neavizare a concluziilor actelor medico-legale, și nici nu este reclamată o dispoziție a Comisiei privind refacerea totală ori parțială a acestora - condiții care, în mod obiectiv, nu sunt incidente în cauză. În realitate, critica formulată de recurent are în vedere faptul că instanța de apel nu ar fi dat eficiență unei recomandări formulate de Comisia superioară medico-legală în sensul efectuării unui supliment la raportul de expertiză, cu participarea unui medic specialist în ortopedie-traumatologie. În acest context, trebuie subliniat că instanțele de fond dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea și necesitatea administrării probelor, fie că acestea au fost propuse de părți, fie că sunt dispuse din oficiu, în exercitarea rolului activ. Astfel, instanța nu este ținută să admită orice probă propusă, ci are obligația de a aprecia, în concret și în funcție de circumstanțele cauzei, relevanța, pertinența și utilitatea fiecărui mijloc probator în raport cu soluționarea litigiului. Această apreciere se realizează în concret și în raport cu întregul material probator existent la dosar. În cazul dedus judecății, recurentul nu a indicat vreun motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege care ar fi incident în raport de modul în care instanța de apel a interpretat dispozițiile Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală. Acesta întrucât, cele două ipoteze invocate de recurent nu au corespondent în speța concretă, nefiind vorba nici de un refuz din partea Comisiei de a aviza actele medicale și nici de existența vreunei dispoziții din partea Comisiei de refacere totală sau parțială a raportului de expertiză. În speță, Comisia a avizat toate actele medicale, făcând o simplă recomandare în sensul efectuării unui supliment cu cooptarea unui medic cu specialitatea ortopedie-traumatologie. Astfel, recurentul nu a invocat vreo încălcare a normelor imperative referitoare la obligativitatea respectării recomandărilor Comisiei, în ipoteza avizării actelor medicale, ci a formulat, în mod general, o nemulțumire față de pretinsa ignorare de către instanța de apel a unei asemenea recomandări. Critica recurentului vizează, în realitate, aspecte de oportunitate în administrarea probelor și de evaluare a utilității acestora, aspecte care țin exclusiv de aprecierea instanțelor de fond, și care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, care este limitată la verificarea legalității hotărârii recurate, în raport cu normele de drept aplicabile. Prin urmare, în lipsa unei încălcări clare și efective a dispozițiilor legale incidente, critica potrivit căreia instanța de apel a ignorat recomandarea Comisiei de suplimentare a raportului de expertiză nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi înlăturată din analiză. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.