ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1187/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 11 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: i) să dispună rezilierea contractului de prestări servicii medicale nr. x/04.08.2020 încheiat de B. S.R.L., în calitate de prestator, și A. S.R.L., în calitate de beneficiar; ii) să oblige pârâta la restituirea în parte a prestației A. S.R.L., respectiv la plata către A. S.R.L. a sumei de 148.230 RON. Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1263 alin. (5), art. 1270, art. 1523 alin. (2) lit. c), art. 1549 - 1553 C. civ., art. 1639-1647 C. civ., art. 148-151, art. 192, art. 194-195 C. proc. civ.

La primul termen de judecată, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, pe care a pus-o în discuție și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1891/2022 din 24 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 2 iunie 2022, sub același număr de dosar, iar prin sentința civilă nr. 1916 din 12 septembrie 2022, instanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Sector 2 București. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 95/2022 din 2 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 930 din 10.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a constatat că a intervenit rezilierea contractului de prestări servicii medicale nr. x/04.08.2020 începând cu data de 19.10.2020, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 148.230 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale neprestate, precum și suma de 11.419,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (7.350 RON onorariu de avocat + 4.069,06 RON taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și nefondată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 930/10.04.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. Totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.675 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2024, pârâta B. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și rejudecarea proce­sului în fond, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată ca neînte­meiată și nefondată; cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, constând în onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru (fond, apel și recurs).

În motivare, recurenta a susținut că, în speță, este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește rezilierea contractului.

Detaliind, recurenta a arătat că, așa cum rezultă și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în prezenta cauză a fost invo­cată excepția insuficientei timbrări raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, instanța de fond a respins excepția insuficientei timbrări, apreciind că ne aflăm în prezența unui capăt de cerere principal, respectiv reziliere con­tract și un capăt de cerere accesoriu (repunerea părților în situația anterioară).

În continuare, a învederat că, atât la termenul de judecată din 06.03.2023, cât și prin notele scrise depuse la do­sarul cauzei, a solicitat instanței de fond să constate că între părți a operat deja rezilierea contractului începând cu data de 01.10.2023 (astfel cum rezultă și din cuprinsul întrebării nr. 5 din interogatoriul propus de către intimată), motiv pentru care apreciază că nu este necesar ca instanța să se pronunțe asupra rezilierii contractului.

Susținând, așadar, că un contract nu poate fi reziliat de două ori, recurenta arată că a solicitat respin­gerea capătului de cerere ca nefondat și netemeinic.

Mai mult decât atât, învederează că, astfel cum rezultă și din cuprinsul cererii de chemare în judecată, re­clamanta a notificat pârâtei rezilierea contractului, nefiind necesar și acordul acesteia în acest sens.

În acest sens, arată că, potrivit art. 6 din contract, părțile au convenit că pot denunța unilateral contractul în baza unui preaviz de 30 de zile calendaristice, astfel încât, în accepțiunea recurentei, susținerile reclamantei din cuprinsul concluziilor scrise potrivit cărora "neexistând un pact comisoriu prevăzut în contract și nici dreptul la rezoluțiune unilaterală" sunt simple alegații, aflate în contradicție cu clauzele contractuale.

De asemenea, mai arată că, și în situația în care contractul nu ar fi fost reziliat de comun-acord de către părți, acesta a încetat prin ajungerea la termen, respectiv 100 de zile de data semnării acestuia (04.08.2020). În acest sens, arată că, între data semnării contractului și data introducerii cererii de chemare în judecată au trecut 274 zile, fiind depășită cu 174 de zile perioada contractuală.

Referitor la susținerile potrivit cărora dl. C. nu putea reprezenta societatea, recurenta învederează faptul că toate discuțiile și negocierile purtate între părți, inclusiv semnarea contractului de prestări servicii, au fost realizate de către dl. C., acesta fiind împuternicit și printr-o procură specială să reprezinte societatea.

În acest sens, menționează ceea ce a reținut Curtea de Apel, respectiv că "aceste răspunsuri nu erau trimise de către admi­nistratorul apelantei, deci de către reprezentantul său legal (...) pentru a se putea reține exis­tența unui acord între părți sub aspectul rezilierii contractului, ci de către C.".

Or, așa cum a susținut anterior, toate discuțiile și negocierile purtate între părți, precum și semnarea contractului, au fost realizate de către dl. C., iar nu de către administratorul societății.

Prin urmare, potrivit afirmațiilor recurentei, dacă semnătura d-lui. C. a fost valabilă în vederea semnării contractului, nu se poate susține că nu este valabilă și pentru încetarea contractului, iar, în situația în care intimata-reclamantă avea vreun dubiu cu privire la dreptul d-lui. C. de a reprezenta societatea B. S.R.L., ar fi trebuit să îi solicite aces­tuia dovada dreptului de a semna în numele societății încă de la semnarea contractului.

Totodată, recurenta solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit cererii introductive de in­stanță, intimata-reclamantă a solicitat instanței rezilierea contractului, iar nu să constate că ar fi intervenit rezilierea la o anumită dată.

Ținând cont de cele expuse, precum și de faptul că la data formulării cererii de chemare în judecată contractul de prestări servicii încetase ca urmare a rezilierii sau a ajungerii la termen, recurenta apreciază că se impunea respingerea capătului de cerere ca nefondat, iar nu con­statarea unei alte date ca fiind data de la care operează rezilierea.

De asemenea, a mai subliniat faptul că un contract reprezintă acordul de voințe al părților semnatare, iar dacă părțile au fost de acord ca respectivul contract să înceteze începând cu data de 01.10.2020, rezilierea produce efecte începând cu data stabilită de părți.

În ceea ce privește capătul accesoriu de cerere, recurenta arată că, așa cum a susținut și la termenul de judecată din 06.03.2023, prin plata și prin stabilirea unei singure taxe judiciare de timbru (fiind respinsă excepția insuficientei tim­brări invocate la termenul de judecată din data de 06.02.2023) s-a subliniat ideea că cere­rea de chemare în judecată are un capăt principal de cerere, constând în rezilierea contrac­tului, și un capăt accesoriu de cerere, reprezentând o repunere a părților în situația anteri­oară, or, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, atunci când cererea privind repu­nerea părților în situația anterioară nu este o cerere accesorie acțiunii în reziliere, aceasta se timbrează.

De asemenea, a învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., cererile acce­sorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere prin­cipal.

În opinia recurentei, a fost încălcat principiul disponibilității și în mod greșit admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind lăsată impresia că suntem în prezența unei acțiuni având ca obi­ect pretenții (ori având două capete de cerere principale, deși a fost timbrat doar unul), neavând relevanță dacă și când a operat rezilierea contractului.

De asemenea, recurenta a subliniat faptul că, prin sentința civilă nr. 95/2022 din 02.11.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, cu ocazia soluționării conflictului negativ de competență, Curtea a reținut că "în cauză se solicită rezilierea întregului contract de prestări servicii medicale, iar nu doar în privința prestației având ca obiect efec­tuarea unor 600 de testări, este neîndoielnic faptul că valoarea ce urmează a fi avută în ve­dere la stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei este valoarea întregului con­tract, iar nu doar valoarea părții din prestația pârâtei pretins neexecutată.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ. mai sus enunțate, în condițiile în care este fără de putință de tăgadă faptul că acest capăt de cerere are un caracter accesoriu, soluționarea acestuia depin­zând de dezlegarea dată primului capăt de cerere".

Totodată, mai arată că, în cuprinsul hotărârii atacate s-a reținut că "… repunerea părților în situația anterioară este accesorie intervenirii rezilierii contractului, fie ea extrajudiciară sau judiciară, și nu neapărat accesorie unui capăt de cerere", dar fără să se aibă în vedere faptul că, indiferent dacă era capăt de cerere accesoriu sau doar repunere în situația ante­rioară, intimata-reclamantă trebuia să achite taxa judiciară de timbru în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, fiind invocată excepția insuficientei timbrări și respinsă în mod greșit.

Prin urmare, având în vedere faptul că admiterea capătului principal de cerere constituie o primă ce­rință pentru admiterea capătului accesoriu de cerere, recurenta solicită admiterea recursului formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28 februarie 2024, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, conform art. 486 alin. (3) și art. 489 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat în cauză, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Însă, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Așadar, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol, însă, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că, exceptând sancțiunea nulității recursului pentru nemotivarea în termenul legal, prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puțin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concret, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul recursului trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și raportat la considerentele hotărârii atacate.

În speță, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, comparând susținerile și apărările formulate prin cererea de apel cu cele redate prin cererea de recurs, se constată că recurenta nu face altceva decât să reproducă susținerile formulate prin cererea de apel, făcând referire inclusiv la considerente reținute de prima instanță de fond (a se vedea ultimul paragraf de la pagina 5 a cererii de recurs).

Or, în condițiile în care instanța de apel a analizat susținerile și apărările formulate de autoarea prezentului demers judiciar, pentru a putea declanșa un veritabil control de legalitate, era necesar ca autoarea recursului să indice atât norma de drept pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat de către instanța de apel și să arate în ce mod Curtea de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția.

Așadar, atâta vreme cât recurenta nu indică norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat de către instanța de apel și nici nu arată în ce mod Curtea de Apel a nesocotit acea normă, făcând referire la considerentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, instanța de recurs nu se poate substitui recurentei în propriul demers judiciar.

Totodată, se reține că, deși singurele referiri la considerente proprii ale instanței de apel se regăsesc la paginile 4 (primele paragrafe) și 6 (ultimul paragraf), criticile formulate nu se circumscriu unor veritabile chestiuni de nelegalitate.

În concret, la pagina 4 din recurs, recurenta, evocând un anumit considerent al instanței de apel, pe care încearcă să îl combată, antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce țin de calitatea persoanei cu care s-au purtat negocierile și s-a semnat contractul, precum și corespondențele ulterioare, însă, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, întrucât tind la reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, atribut exclusiv al instanțelor devolutive.

Cât privește celălalt considerent din decizia recurată, la care recurenta a făcut referire la pagina 6 a recursului, în privința căruia susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, indiferent dacă era capăt de cerere accesoriu sau doar repunere în situația anterioară, intimata-reclamantă trebuia să achite taxa judiciară de timbru, conform art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât, în accepțiunea recurentei, admiterea capătului principal de cerere constituie o primă cerință pentru admiterea capătului accesoriu de cerere, instanța de recurs reține că aparenta critică formulată este străină de considerentele deciziei recurate, întrucât, așa cum a statuat instanța de prim control judiciar, susținerile privitoare la existența unei calificări a primului capăt de cerere ca fiind principal și a celui de-al doilea ca fiind accesoriu nu prezentau relevanță în cauză, dat fiind că, inclusiv în ipoteza în care nu ar fi fost necesară formularea unui capăt de cerere având ca obiect rezilierea contractului, această sancțiune tot exista, iar obligația apelantei de restituire a sumelor nu ar fi fost invalidată față de prevederile art. 1635 alin. (1) și ale art. 1554 C. civ.. De asemenea, instanța de prim control judiciar a mai arătat că eventuala respingere a unui capăt de cerere principal nu conduce în mod automat, în orice situație, la respingerea capătului de cerere accesoriu, ci în ipoteza în care s-ar aprecia că formularea capătului de cerere principal nu ar fi fost necesară (astfel cum invocă apelanta în prezenta cauză), atunci între cele două capete de cerere nu ar mai exista un raport de accesorialitate, cel de-al doilea capăt de cerere dobândind un caracter de sine stătător, intervenirea unei eventuale rezilieri extrajudiciare reprezentând doar o condiție pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară.

În concluzie, deși prin decizia recurată a fost menținută soluția primei instanțe de fond, în lipsa unor argumente și a unei motivări efective a criticilor formulate, care să vizeze însuși raționamentul pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, instanța de recurs nu poate proceda la un examen efectiv al deciziei recurate, substituindu-se recurentei în demersul său, așa-zisele critici formulate fiind străine de considerentele deciziei atacate.

Reținând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată prin întâmpinare, dar și în ședință publică, de intimata-reclamantă A. S.R.L., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x coroborate cu înscrisul aflat la fila x (împuternicirea avocațială) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3675 RON.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3675 RON, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3675 RON, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2024.