ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2025

HOTĂRÂRE

05.02.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București – Secția a II-a Civilă la 22.12.2022, sub nr. x/299/2022, reclamanta S.C. A S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata obligației principale în cuantum de 1.381,41 lei, reprezentând debit principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., art. 92 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, Ordinul nr. 64/2014, Ordinul nr. 121/2015, Ordinul nr. 235/2020, Ordinul nr. 88/2015.

Pârâtul, deși i-au fost comunicate formularul de cerere și înscrisurile anexate, respectiv formularul de răspuns, nu a depus formularul de răspuns completat și nici vreun alt înscris până la închiderea dezbaterilor.

La termenul de judecată din 30.05.2024, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 13.06.2024.

Prin sentința civilă nr. 4617/13.06.2024, Judecătoria Sectorului 1 București – Secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

În considerentele hotărârii de declinare a competenței instanța a reținut că, în cauză, cererea este formulată de un profesionist împotriva unui consumator, astfel că putea fi introdusă numai la instanța de la domiciliul consumatorului, nefiind aplicabile normele de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ci cele reglementate de art. 121 C. proc. civ., care prevăd în mod imperativ un regim derogatoriu de la dreptul comun în privința stabilirii competenței instanței în litigiile din materia protecției consumatorilor, fiind o normă de ordine publică, a cărei înlăturare putea avea loc doar în condițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., respectiv după nașterea dreptului la despăgubire, aspect asupra căruia părțile nu au convenit.

În consecință, reținând că pârâtul are domiciliul în municipiul Brașov, localitate ce se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei Brașov, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

Învestită prin declinare, această instanță, la termenul de judecată din 14.01.2025, a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a reținut-o spre soluționare.

Prin sentința civilă nr. 309/14.01.2025, Judecătoria Brașov – Secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București; totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

În motivare, instanța de conflict, verificând temeiul legal al necompetenței reținute de instanța de trimitere, a subliniat că nu erau aplicabile prevederile art. 121 C. proc. civ. care reglementează un caz de competență teritorială exclusivă.

În acest sens, a învederat că relația profesionist-consumator, premisa obligatorie a aplicării textului de lege evocat, poate decurge doar dintr-un contract încheiat între un profesionist și o persoană fizică și care ar justifica o poziție dominantă a profesionistului, la momentul încheierii contractului, în detrimentul consumatorului. Or, în cauză, premisa este tocmai lipsa unui astfel de contract.

În consecință, raportat la persoana pârâtului și obiectul cauzei, a învederat că, în speță, competența nu este una exclusivă, ci de ordine privată, reclamantul putând introduce cererea de chemare în judecată fie la instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, în temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Evocând dispozițiile art. 116 C. proc. civ., a arătat că alegerea de competență a fost deja realizată de reclamantă, prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, în a cărei circumscripție teritorială s-a săvârșit fapta.

A concluzionat că o eventuală necompetență teritorială a instanței putea fi invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în termen legal, însă, în cauză, excepția a fost invocată din oficiu de instanță, cu încălcarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, prin prorogarea legală de competență, instanța competentă teritorial este Judecătoria Sectorului 1 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 21.01.2025, sub numărul x/299/2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Brașov – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A S.A. a solicitat, pe calea procedurii aplicabile cererilor de valoare redusă, obligarea pârâtului A la plata sumei de 1.381,41 lei, reprezentând debit principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Raportat la prevederile art. 1.028 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria, competența teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiași text de lege.

Înalta Curte observă că instanțele și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, cea de-a doua instanță reținând pe de o parte că, în cauză, nu este aplicabil art. 121 C. proc. civ. întrucât lipsește premisa existenței unui contract încheiat între un profesionist și un consumator, iar pe de altă parte, că instanța inițial învestită nu putea invoca din oficiu necompetența teritorială, întrucât este una de ordine privată.

Sub un prim aspect, contrar aprecierii instanței inițial învestite și în acord cu cele afirmate de instanța de conflict, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ. ce instituie o competență teritorială exclusivă în materia protecției drepturilor consumatorilor, câtă vreme părțile litigante nu se regăsesc în relația profesionist-consumator izvorâtă dintr-un raport contractual în cadrul căruia consumatorul să beneficieze de o protecție suplimentară în considerarea calității sale de parte vulnerabilă în raporturile cu profesionistul. Dimpotrivă, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut, în motivarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, că fapta ilicită săvârșită de pârât constă în consumul de energie electrică în absența unui contract de furnizare valabil încheiat/prin intervenția neautorizată asupra grupului de măsură/rețelei de distribuție, astfel încât energia consumată nu era facturată și achitată în acord cu clauzele vreunui contract încheiat.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte notează că necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în ipoteza în care sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetență este de ordine privată.

Dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc competența teritorială de drept comun în favoarea instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Însă, fiind vorba despre un litigiu referitor la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), dispozițiile art. 126 C. proc. civ. permit părților să aleagă o instanță competentă teritorial să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente. În astfel de ipoteze, competența instanțelor este de ordine privată tocmai pentru că părțile au facultatea de a deroga de la normele de competență și a stabili ele însele care anume instanță, din perspectivă teritorială, să le soluționeze conflictul, chiar dacă părțile nu uzează în mod efectiv și concret de această prerogativă pe care legea le-o oferă. Așa se explică și rațiunea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care nu permit instanței să invoce din oficiu excepția de necompetență de ordine privată, ci doar pârâtului chemat în judecată, eventuala pasivitate a acestei părți fiind echivalată cu acord tacit asupra instanței aleasă de reclamant pentru soluționarea litigiului dintre ei.

Cât privește momentul procesual până la care partea îndreptățită poate invoca încălcarea competenței teritoriale relative, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”.

Așadar, potrivit textului legal evocat, în situația în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, devenind, prin conduita părților, competentă să soluționeze litigiul.

Din actele dosarului se constată că pârâtul nu a invocat excepția relativă de necompetență teritorială, context în care, față de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., nici Judecătoria Sectorului 1 București nu o putea invoca.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, prin neinvocarea excepției de ordine privată de către pârât, instanța inițial învestită a devenit competentă absolut, prin voința și conduita procesuală a părților, cu excluderea competenței oricărei alte instanțe.

Prin urmare, se constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de către Judecătoria Sectorului 1 București s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta alegerea instanței competente de către reclamantă revenea exclusiv pârâtului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.