ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4883/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 19.04.2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății, a solicitat instanței obligarea Ministrului Sănătății la emiterea unui ordin prin care să se acorde reclamantei titlul de medic specialist protetician ca a doua specialitate, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009, cu obligarea Ministerului Sănătății la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 315 din 21 decembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, s-au respins, ca lipsite de obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrului Sănătății și excepția prescripției dreptului la acțiune, excepții invocate prin întâmpinare de către Ministrul Sănătății.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Sănătății prin întâmpinare și s-a admis acțiunea în contencios, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, prin Ministrul Sănătății și a fost obligat pârâtul să emită ordinul prin care să confirme titlul de medic specialist al reclamantei în protetică dentară, ca a doua specialitate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Sănătății, în calitate de recurent-pârât, criticând sentința atacată ca nelegală, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a apreciat că prevederile art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 trebuie interpretate tocmai în sensul libertății de stabilire, precum și a consolidării pieței interne și a promovării libertății de circulație a profesioniștilor, scop urmărit de Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale. Astfel, atâta vreme cât în procedura de recunoaștere autoritatea națională s-a asigurat în mod obiectiv că diploma străină atesta, în persoana titularului, cunoștințe și calificări, dacă nu identice, cel puțin echivalente celor atestate de diploma națională, factorul timp nu mai prezintă relevanța conferită de pârât, cu atât mai mult cu cât la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătății, contextul care a prilejuit apariția O.U.G. nr. 6/2012 subzistând în continuare.

Față de aceste rețineri ale instanței s-a susținut de către recurentul - pârât că instrumentul de motivare a O.U.G. nr. 6/2012 prevede că: "având în vedere că în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențialului, cu modificările și completările ulterioare, și ale Ordinului ministrului sănătății publice și al ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 1.141/1.386/2007 privind modul de efectuare a pregătirii prin rezidențiat în specialitățile prevăzute de Nomenclatorul specialităților medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, cu modificările și completările ulterioare, pot fi desemnate coordonatori de program și îndrumători/responsabili de formare prin rezidențiat într-o anumită specialitate numai cadrele didactice universitare care, după caz, sunt medici, medici dentiști sau farmaciști confirmați specialiști ori primari în specialitatea respectivă și că titlul de specialist se obține în urma efectuării pregătirii prin program de rezidențiat, care, în funcție de specialitate, are o durată de 3 până la 6 ani, iar gradul de primar se obține prin examen susținut la împlinirea vechimii de 5 ani ca specialist, ținând cont de faptul că demararea procesului de formare a specialiștilor într-o specialitate nou-înființată, la momentul introducerii acesteia în Nomenclatorul de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008, cu modificările și completările ulterioare, constituie o excepție, iar imposibilitatea desemnării formatorilor riscă să facă imposibilă atât organizarea și derularea programului respectiv de specializare, cât și organizarea examenelor de obținere a titlului de specialist și de obținere a gradului de primar în această specialitate".

Specialitățile menționate de O.U.G. nr. 6/2012, pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, în cuprinsul art. I (art. 15

1

, nou introdus) și art. II alin. (1) au fost înființate prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 953/2009 pentru modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătății publice nr. 1.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală.

La data apariției în M. Of. Partea I, a O.U.G. nr. 6/2012 - respectiv 28 martie 2012 - reclamanta dr. A., deși era încadrată cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la disciplina "protetică dentară", nu deținea niciun titlu de specialist din cele menționate în acest act normativ (chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală); pentru ca, ulterior, la data de 8 mai 2012 prin Ordinul ministrului sănătății nr. 459/2012, diploma de specialist DGP pentru "parodontologie" eliberată în Germania să îi fie recunoscută ca certificat de medic dentist specialist parodontologie eliberat de Ministerul Sănătății din România, pe baza calificativului "Admis" obținut la proba de aptitudini organizată la data de 25 aprilie 2012. Această probă de aptitudini a fost susținută de reclamantă pentru că aceasta nu îndeplinea condițiile pentru recunoașterea automată prevăzute de H.G. nr. 11282/2007.

Pentru ca cererea reclamantei să fie întemeiată aceasta trebuia să îndeplinească cumulativ condițiile de a fi cadru didactic titular la disciplinele corespondente specialităților medico-dentare nou-înființate menționate și să fie confirmată specialist sau primar în una dintre specialitățile chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

Această din urma condiție reclamanta nu o îndeplinea la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, respectiv nu era confirmată specialist sau primar în chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, reclamanta având titlu de medic specialist dar nu în una dintre aceste specialități.

Reclamanta trebuia să dețină titlu de specialist chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală la momentul apariției O.U.G. nr. 6/2012 pentru a beneficia de echivalare în specialitatea protetică dentară, titlul de specialist obținut în Germania fiind în specialitatea paradontologie.

La data apariției O.U.G. nr. 6/2012 pe teritoriul României nu existau specialiști în parodontologie, rezidenții confirmați în aceasta specialitate fiind la data respectiva în pregătire; astfel că ordonanța de urgență reglementează tocmai acest aspect, respectiv al titlului de specialist în endodonție, parodontologie sau protetică dentară pentru cadrele didactice care formau rezidenți în specialitățile respective, persoanele în cauză putând deține titlul de specialist în chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata - reclamantă a solicitat respingerea recursului, apreciindu-l ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul - intimat reiterează aspectele menționate în fața primei instanțe, conform cărora din punctul acestuia de vedere drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012 se aplică doar cadrelor didactice, medici dentiști confirmați specialiști sau primari în una dintre specialitățile chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, care la data intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență erau titulare pe funcții didactice la disciplinele corespunzătoare specialităților medico-dentare nou înființate.

În acest context, recurentul afirmă în mod eronat ca aceasta nu îndeplinește condiția anterior menționată (reglementată de art. II din O.U.G. nr. 6/2012, în condițiile în care la data intrării în vigoare a actului normativ, în ciuda faptului că era încadrată cu contract individual de munca pe durată nedeterminată la disciplina protetică dentară, nu deținea niciun titlu de specialist din specializările menționate la art. II din O.U.G. nr. 6/2012.

Chiar daca recurentul-pârât militează asupra faptului că intimata nu ar îndeplini condițiile pentru a putea beneficia de drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012, având în vedere că la momentul intrării în vigoare a actului normativ menționat nu deținea titlul de specialist în cele patru specialități enumerate la art. II, ignoră cu desăvârșire dispozițiile la care chiar acesta face referire, adică art. II din O.U.G. nr. 6/2012, precum și voința legiuitorului.

Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță (pag. 11, sentință), pentru soluționarea corectă a cauzei, se impune a fi efectuat un demers istorico-teleologic, deoarece doar în această manieră se poate determina intenția reală a legiuitorului.

În concret, testul supus analizei este art. II din O.U.G. nr. 6/2012, din a cărui lecturare se poate observa că acesta face referire și la specializarea "stomatologie generală", specializare care a fost recunoscută prin Nomenclatorul aprobat prin Ordinul nr. 923/2001, iar la lit. C) din Nomenclator se consacră aceasta specialitate și totodată, se enumeră, printre altele, parodontologia ca supraspecializare a acestei categorii. Cu alte cuvinte, astfel cum corect a reținut și prima instanță, "supraspecializarea în parodontologie presupunea prin ipoteză dobândirea în prealabil a calității de medic specialist în stomatologie generală".

Așadar, enumerarea celor patru specializări nu trebuie privită restrictiv ci, în întregul context care a prilejuit adoptarea actului normativ, rațiunea pentru care s-a adoptat O.U.G. nr. 6/2012 rezidă tocmai în faptul că a existat o lacună în legislația privind obținerea calității de medic specialist, în situații de excepție, ca și cea în care se înființează o nouă specializare, fără a exista specialiști în acea specializare (logic, deoarece până la acel moment nu exista respectiva specializare).

În acest sens sunt și constatările instanței de fond (pag. 12, sentință), pentru ca în nota de fundamentare a actului normativ (depusă la dosar), protetica dentara să se numere, în mod expres, printre specialitățile în care, în lipsa cadrului legal, nu s-au putut confirma ca fiind specialiști cadrele didactice care predau materiile corespondente acelor specializări.

Mai departe, în condițiile în care, încă din anul 2001 parodontologia a fost considerată ca fiind o supraspecializare a stomatologiei generale, aceasta avea calitatea solicitată de lege pentru a putea beneficia de drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012.

Prima instanță în mod corect a reținut că legiuitorul nu a urmărit sa excludă de la beneficiul legii cadrele didactice universitare, medici dentiști, supraspecializate, care solicită sa fie confirmați specialiști într-o altă specializare, nou înființată, ci dimpotrivă, prin elaborarea și adoptarea O.U.G. nr. 6/2012, unul din scopurile declarate ale legiuitorului a fost dezvoltarea și diversificarea domeniilor de specializare a medicilor impuse de progresele tehnico-științifice medicale.

Însuși recurentul afirmă prin cererea de recurs, faptul că la data apariției O.U.G. nr. 6/2012 pe teritoriul României nu existau specialiști în parodontologie, rezidenții din această specialitate fund la data respectivă în pregătire. Așadar, chiar dacă deja din anul 2001 s-a stabilit că parodontologia este o supraspecializare a stomatologiei generale, în mod evident legiuitorul nu avea posibilitatea enumerării acestei specializări între cele reglementate la art. II, în condițiile în care chiar prin recurs se afirmă că nu existau astfel de specialiști.

În aceste condiții, este absurd și totodată nelegal a se afirma că cei confirmați specialiști în stomatologie generală pot beneficia de O.U.G. nr. 6/2.012, iar persoanele supraspecializate sunt private de acest drept.

Cu privire la susținerea recurentului conform căreia nu a îndeplinit condiția solicitată de art. II, având în vedere că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 nu avea confirmata titlul de specialist (în România) în una dintre specializările prevăzute de lege, acest aspect nu prezintă relevanță, în condițiile în care deținea un asemenea titlu în Germania, fiind doar o chestiune de timp până când se recunoștea această diplomă și în România.

Așadar, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 deținea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE; iar dreptul de a fi confirmat în noua specialitate, în condițiile O.U.G. nr. 6/2012, nu poate depinde de durata procedurii de recunoaștere a diplomei de specialist obținut în Germania, în acest sens fiind și reținerile primei instanțe, prin referirea la dreptul de stabilire consacrat de art. 49 TFUE (0-234/97, De Bobadilla, punctele 30-34). Astfel în legătură cu dreptul de stabilire, CJUE a statuat că "se interzice statelor membre să instituie sau să mențină restricții nejustificate privind exercitarea acestei libertăți în domeniul asistenței sanitare".

Recurentul nu a adus critici cu privire la aplicabilitatea dreptului unional în direcția anterior arătată, deoarece singura critică adusă sentinței pronunțate, constă în reiterarea susținerilor din fața primei instanțe, conform cărora intimata nu era confirmată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 ca specialist în cele patru specializări enumerate la art. II din actul normativ. Cu alte cuvinte, recurentul se limitează la înțelesul semantic al noțiunii de stomatologie generală, ignorând faptul că parodontologia e o supraspecializare a acesteia, însă nu critică faptul că o diplomă acordată într-un alt stat membru nu ar putea justifica aplicabilitatea O.U.G. nr. 6/2012, în ipoteza în care ar fi acordată, pentru una din cele 4 specializări.

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 8 august 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2021, preschimbat ulterior prin încheierea din 10.01.2020 la data de 2 octombrie 2020.

III. Soluția instanței de recurs

Argumente de fapt și de drept relevante

Pârâtul Ministerul Sănătății prin întâmpinare a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, menționând că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul art. II din O.U.G. nr. 6/2012 pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențialului; și că, deci, cererea reclamantei era admisibilă la data intrării în vigoare a ordonanței, iar cum O.U.G. nr. 6/2012 a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României 28 martie 2012, cererea reclamantei formulată în anul 2018 nu mai poate fi primită, la data formulării cererii, cerința legală de la art. II din actul normativ, nu mai era îndeplinită, respectiv specialitatea Protetică Dentară nu mai este parte a "specialităților medico-dentare nou-înființate".

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministrul Sănătății a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului sănătății, acesta, invocând dispozițiile art. 2 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire și la art. 36 teza I C. proc. civ., consideră că din cererea de chemare în judecată nu reiese calitatea de pârât a Ministrului Sănătății, și, mai mult, în acord cu prevederile art. 46 din Legea Nr. 90/2001 rezultă că ministrul este reprezentatul autorității publice, iar calitatea de parte în proces aparține doar autorității publice, în speță Ministerul Sănătății, pârâtul solicită admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerea cererii față de mine.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, pârâtul a reluat motivele invocate în susținerea acestei excepții de către pârâtul Ministerul Sănătății, solicitând admiterea excepției și respingerea acțiunii în considerarea faptului că dreptul reclamantului la acțiune este prescris.

La data de 19.09.2018, reclamanta A. a depus precizare și note scrise prin care a clarificat cadrul procesual și a combătut afirmațiile pârâților, arătând că, dintr-o eroare materială în cadrul primului petit în loc de "obligarea Ministerului Sănătății" a rămas "obligarea Ministrului Sănătății".

Pentru a înlătura orice neclaritate, reclamanta a arătat că prin primul petit urmărește "obligarea Ministerului Sănătății prin Ministrul Sănătății la emiterea unui Ordin prin care acordă reclamantei titlul de medic specialist protetician ca a doua specialitate, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009".

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului Sănătății, reclamanta a susținut că ministrul sănătății are calitate procesuală în prezenta cauză, având în vedere tocmai dispozițiile O.G. nr. 8/2009, modificată prin O.U.G. nr. 6/2012; confirmarea titlului de medic dentist specialist se face prin ordin al ministrului Sănătății, conferindu-se astfel implicit calitate procesuală și pârâtei de rând I. Având în vedere aceste aspecte, reclamanta a adresat atât cererea prin care a solicitat recunoașterea titlului de medic specialist protetician către ministrul sănătății, cât și cerere de chemare în judecată formulată împotriva ministrului sănătății și împotriva Ministerului Sănătății, tocmai fiindcă legea prevede în mod expres identitatea persoanei care are calitatea de a analiza și a răspunde motivat cadrelor didactice solicitante.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți, a susținut că afirmațiile acestora sunt eronate, în primul rând deoarece nu se prevede prin niciun act normativ vreun termen în care cadrele didactice aveau posibilitatea formulării unei cereri de recunoaștere a titlului într-o anumită specialitate și, în al doilea rând, că specialitatea proteticii dentare nu reprezintă o specialitate nou înființată în sensul legii, în condițiile în care chiar prin actele normative menționate se face referire la specialitatea proteticii dentare ca fiind o specialitate nou înființată.

Totodată, atâta timp cât O.G. nr. 18/2009 este în vigoare, cadrele didactice care îndeplinesc condițiile solicitate prin aceasta, pot beneficia și în prezent de drepturile conferite de actul normativ, pârâtele neavând competența să limiteze sfera persoanelor care pot proceda în acest sens și nici să stabilească un "termen de decădere" din acest drept. Mai mult, niciunul dintre pârâții nu indică temeiul în baza căruia invoca excepția prescripției, termenul la care se raportează, limitându-se la a se referi în final la una dintre condițiile de fond ale unei astfel de cereri, și care nicidecum nu reprezintă momentul temporal de la care ar începe să curgă pretinsul termen de prescripție avut în vedere de pârâți.

I. Având a se pronunța cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., asupra excepțiilor procesuale invocate prin întâmpinare de către Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății, Curtea a constatat următoarele:

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministrul Sănătății, Curtea a reținut că la primul termen de judecată reclamanta a formulat o precizare, în condițiile art. 204 C. proc. civ., prin care a arătat în mod expres că urmărește obligarea Ministerului Sănătății prin Ministrul Sănătății la emiterea ordinului de acordare a celei de -a doua specializări.

Această precizare este în concordanță cu prevederile Legii nr. 90/2001 prin raportare la norma înscrisă la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 prin care au calitatea de autorități emitente ministerele, iar nu miniștrii, care au calitatea de conducători ai ministerelor și reprezentanți ai acestora, inclusiv în justiție.

Așa fiind, excepțiile fiind invocate de o entitate care nu are calitatea de parte în proces au fost respinse ca lipsite de obiect.

Cât privește excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Sănătății, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât pe de o parte, art. II din O.U.G. nr. 6/2012 nu a instituit un termen special de prescripție ci, stabilește domeniul de aplicare a textului art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului - introdus prin respectiva ordonanță de urgență - în cazul specialităților endodonție, parodontologie și protetică dentară.

Pe de altă parte, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu cenzurarea pretinsului refuz nejustificat al ministerului de resort de emitere a ordinului de confirmare ca specialist în cea de-a doua specialitate "protetică dentară", acțiunea fiind introdusă la data de 19 aprilie 2018, deci în interiorul termenului de 6 luni de la emiterea refuzului (5 aprilie 2018), în condițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 până în anul 2018 (momentul exprimării refuzului de soluționare a cererii) nu a intervenit prescripția dreptului "material" la acțiune, câtă vreme dreptul la o a doua specializare este un drept nepatrimonial, inseparabil de persoana fizică, iar principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale este consacrat expres de art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ.

II. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din adeverința eliberată de Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațeganu Cluj Napoca - în continuare UMF -, reclamanta A. este angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată în funcția de Șef de lucrări la Disciplina Protetică Dentară având următoarea vechime în muncă: în perioada 1.10.2007 - 1.10.2011 a ocupat prin concurs postul de preparator la respectiva disciplină, iar ulterior a ocupat prin concurs postul de Șef de lucrări deținut și în prezent.

Reclamanta a absolvit studiile universitare la Universitatea din Heidelberg în anul 2005 cu diplomă echivalată de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului ca Diplomă de Licență de medic dentist și a dobândit titlul de medic dentist specialist în parodontologie, acordat de B. la data de 17.09.2011, după o pregătire în domeniu de 4 ani (în acest sens Referatul Ministerului Sănătății cu nr. x/19.10.2011, f. x, respectiv diploma de specialist aflată la dosar, f. x).

La data de 23.02.2011 reclamanta a depus la Ministerul Sănătății o cerere prin care a solicitat echivalarea specialității în disciplina Parodontologie, specializare obținută la data de 15.11.2010, cu precizarea că a anexat cererii o confirmare a titlului de specialist în parodontologie care servea drept dovadă până la momentul eliberării diplomei .

La data de 7.05.2012 Ministerul Sănătății a emis Ordinul nr. 459 prin care diploma de specialist DGP pentru Parodontologie eliberată de B. la data de 17. 09.2011 s-a recunoscut ca Certificat de Medic dentist Specialist Parodontologie eliberat de Ministerul Sănătății pe baza calificativului "admis" obținut la proba de aptitudini organizată în data de 25.04.2012 .

La data de 27.04.2012 UMF-ul a comunicat Ministerului Sănătății lista cu cadrele didactice care au solicitat să beneficieze de confirmarea ca specialist/primar în una din specialitățile endodonție, parodontologie sau protetică dentară, conform O.U.G. nr. 6/2012; de menționat că printre solicitanți se regăsea și reclamanta la nr. curent 21 .

De menționat că la data de 7.05.2012 s-a mai trimis o listă suplimentară cu cadre didactice solicitante ca răspuns la adresa Ministerului Sănătății cu nr. VIII.18955/10.12.2012 în baza aceleași O.U.G. nr. 6/2012 .

Ministerul Sănătății se apără în esență invocând prevederile art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012 prin raportare la art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 susținând că deși reclamanta era încadrată la disciplina "protetică dentară" la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență (28 martie 2012) nu deținea nici un titlu de specialist din cele enumerate în acest act normativ, respectiv: chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

De asemenea, ministerul se apără invocând o adresă a Colegiului Medicilor Dentiști din România în care se apreciază că art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 este o normă de excepție care trebuie interpretată restrictiv, aceasta vizând expres specialitățile nou-înființate, cum ar fi cazul "pedodonției", inclusă în Nomenclatorul de specialități medicale prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 905/2017 și nu poate fi aplicată pentru alte specialități incluse în Nomenclator în anul 2009, cum ar fi cazul proteticii dentare.

Curtea a apreciat că în se impunea efectuarea unui demers istorico-teleologic pentru a decela adevărata voință a legiuitorului, o simplă interpretare textuală a normele incidente în cauză nefiind suficientă pentru justa soluționare a pricinii. În acest sens, la prima vedere, poziția ministerului este corectă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanțiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012.

Specialitățile endodonție, parodontologie și protetică dentară au fost înființate prin Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 953/2009 pentru modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății Publice nr. l.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală (în continuare nomenclatorul).

Inițial, Ordinul 1.509/2008, publicat în M. Of. nr. 648 din 11.09.2009, prevedea în domeniul medicinii dentare doar două specialități, respectiv 1) chirurgie dento-alveolară; 2) ortodonție și ortopedie dento-facială, ambele cu o durată de pregătire de 3 ani dar, pe de altă parte, art. II face vorbire și de o a treia categorie, respectiv de specializarea "stomatologie generală", care însă nu se mai regăsește în Ordinul 1.509/2008.

Ultimul "Nomenclator" care recunoaște această specializare este cel aprobat prin Ordinul nr. 923/2001 (act administrativ ce a intrat în vigoare la data de 13.02.2002 și care a fost abrogat de art. 11 din Ordinul nr. 197/2004 la data de 9 martie 2004); dar, în adevăr, la lit. C) din Nomenclator (anexă la actul administrativ respectiv) se consacră ca specializare "stomatologia generală" (cu o durată de pregătire de 3 ani) și ─ aspect esențial în economia cauzei ─ se enumeră, printre altele, parodontologia ca supraspecializare aferentei acestei categorii.

De aici rezultă că în concepția ministerului, încă din anul 2001, supraspecializarea în parodontologie presupunea prin ipoteză dobândirea în prealabil a calității de medic specialist în "stomatologie generală", astfel că, Curtea a apreciat că reclamanta fiind deja supraspecializată, era îndeplinită și condiția referitoare la prima sa specializare.

În adevăr, enumerarea celor trei specializări nu trebuie privită restrictiv, ci în întregul context care a prilejuit adoptarea actului normativ și în baza argumentului logico-juridic a fortiori, rațiunile care au fost avute în vedere la edictarea normei încorporate la art. II din O.U.G. nr. 6/2012 regăsindu-se cu și mai multă tărie în speță.

În acest sens, este relevant și motivul adoptării O.U.G. nr. 6/2012 așa cum se conturează în nota de fundamentare a actului normativ, existentă și la dosar .

Făcând un rezumat al notei de fundamentare, prima instanță a arătat că, în situația în care singura modalitate prevăzută de lege (e vorba de cadrul normativ anterior adoptării O.U.G. nr. 6/2012) pentru obținerea titlului de specialist ar fi parcurgerea rezidențiatului în specialitatea respectivă, fără a se acorda posibilitatea cadrelor didactice care deja predau materii care au legătură cu respectiva specialitate să obțină titlul de specialist într-o altă modalitate, ar avea consecința ca nici o nouă specialitate să nu poată fi înființată, în condițiile în care nu ar exista profesori care să fie numiți coordonatori de program sau îndrumători/responsabili de formare prin rezidențiat în respectiva specialitate.

Curtea reține, pe de o parte, că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 - 28 martie 2012 - reclamanta avea calitatea de cadru didactic în specialitatea "protetică dentară" din cadrul UMF Cluj Napoca, fiind în situația specială avută în vedere de legiuitorul delegat pentru care s-a impus adoptarea actului normativ; și, pe de altă parte, așa cum rezultă din Diploma de Specialist eliberată de B., reclamanta a obținut printr-o perfecționare multianuală cunoștințe teoretice și practice aprofundate în domeniul de diagnosticare și terapie a bolilor parodontale, lucru confirmat de către Comisia de Examinare a Societății Germane de Parodontologie.

Așa fiind, această specializare a reclamantei poate fi echivalată cel puțin cu specializarea "stomatologie generală" (cu o durată de pregătire de 3 ani, în condițiile în care reclamanta a avut o pregătire în specialitatea obținută în Germania de 4 ani); în adevăr, așa cum rezultă din Criteriile pentru numirea ca Specialist în Parodontologie al B., specializarea are o durată de cel puțin 3 ani și cuprinde, printre altele, biologia parodonțiului și a țesuturilor orale, etiologia leziunilor datorate plăcii bacteriene, măsuri parodontale chirurgicale, cunoștințe despre diferite tipuri de implanturi și cunoștințe ale metodelor specifice.

Mai mult, reclamanta a obținut în anul 2009 diploma de doctor în medicină dentară, eliberată de Universitatea Ruprecht-Karls din Heidelberg Germania, cu mențiunea că doctoratul a fost susținut în implantologie .

În adevăr, așa cum s-a arătat în precedent, în anul 2001, în Nomenclatorul de la acea epocă, parodontologia putea fi o supraspecializare aferentei categoriei "stomatologie generală"; și, prin urmare, într-o interpretare istorico-teleologică a art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012, conjugată cu utilizarea argumentului a fortiori, rezultă că reclamanta avea calitatea cerută de legiuitor, respectiv de medic dentist specialist căruia îi erau aplicabile dispozițiile art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009, astfel încât să fie confirmată în una din noile specialități recunoscute de Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 953/2009, cea de protetică dentară.

Așadar, este îndeplinită condiția prevăzută de art. II alin. (1) privitoare la calitatea persoanelor (ratione personae): medic specialist în una dintre specialitățile chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

Din nota de fundamentare, ce conturează împrejurările social-juridice care au stat la baza elaborării și a adoptării actului normativ, așa numita occasio legis, rezultă că legiuitorul nu a urmărit să excludă de la beneficul legii cadrele didactice universitare, medici dentiști, supraspecializate, care solicită să fie confirmați ca medic specialist într-o altă specializare, nou înființată.

Dimpotrivă, prin elaborarea și adoptarea O.U.G. nr. 6/2012 unul din scopurile declarate ale legiuitorului delegat a fost dezvoltarea și diversificarea domeniilor de specializare a medicilor impuse de progresele tehnic-științifice medicale.

Or, acest deziderat al legiuitorului delegat se verifică și în speță în sensul în care reclamanta avea diplomă de medic dentist în specialitatea parodontologie (e adevărat considerată specialitate nouă dar care prin ipoteză presupunea competențe de bază de "stomatologie generală") și a solicitat confirmarea într-o altă specializarea, nou înființată.

Cât privește apărarea pârâtului că, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, reclamantei nu i se recunoscuse Diploma de Specialist eliberată de B., Curtea a apreciat-o ca fiind irelevantă în lumina împrejurărilor speciale ale cauzei.

Se impune observația că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 reclamanta deținea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE, acesta fiind emis în septembrie 2011.

Pe de altă parte, din documentația aferentă Ordinului nr. 459/7.05.2012 prin care s-a recunoscut respectiva diplomă rezultă că cererea de recunoaștere a fost depusă de reclamantă în 23.02.2011, iar pe baza calificativului "admis" obținut la proba de aptitudini organizată în data de 25.04.2012 s-a emis respectivul act administrativ de recunoaștere anterior individualizat.

Or, la momentele la care UMF Cluj Napoca a trimis Ministerului Sănătății lista cu solicitările cadrelor didactice (27.04.2012, respectiv 9.05.2012) reclamanta fusese declarată admisă la proba de aptitudini, respectiv fusese emis ordinul de recunoaștere a diplomei obținute în Germania. Prin urmare, la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătății, (spre exemplu, lista suplimentară a fost înregistrată la data de 14.05.2012), acesta avea toate datele la dispoziție (având competența de a emite atât ordinul de recunoaștere a diplomei, cât și ordinul de confirmare în noua specialitate) pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanțiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012, și pentru a emite ordinul de confirmare în favoarea reclamantei.

Mai mult, Curtea remarcă că dreptul de a fi confirmat în noua specialitate, în condițiile O.U.G. nr. 6/2012, nu poate depinde de durata procedurii de recunoaștere a diplomei de specialist obținută în Germania, chiar art. 47 din H.G nr. 1282/2007 privind recunoașterea diplomelor eliberate de un stat membru al Uniunii Europene prevăzând termene stricte în acest sens.

Pe de altă parte, ordinul de recunoaștere conferă forță executorie procedurii de recunoaștere a diplomei însă Curtea apreciază că odată recunoscută diploma efectele juridice produse de aceasta se consolidează.

În fine, pentru a li se da în mod efectiv efect util, dispozițiile art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanțiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012, trebuie interpretate și în lumina dreptului european.

În adevăr, ori de câte ori resortisantul unui stat membru a obținut o calificare într-un alt stat membru și s-a întors pentru a practica în statul de origine nu mai este vorba de o "situație pur internă" și se va aplica dreptul de stabilire consacrat de art. 49 TFUE (C-234/97, De Bobadilla, punctele 30-34).

Astfel, în legătură cu dreptul de stabilire, CJUE a statuat că se interzice statelor membre să instituie sau să mențină restricții nejustificate privind exercitarea acestei libertăți în domeniul asistenței sanitare (a se vedea în acest sens punctul 29 din Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C-169/07).

De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 49 TFUE se opune oricărei măsuri naționale care, chiar și atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetățenie sau de naționalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții unionali a libertății de stabilire garantate de tratat (a se vedea, pentru fostul art. 43 CE, printre altele, Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Țările de Jos, C-299/02, Rec., p. I-9761, punctul 15, și Hotărârea din 21 aprilie 2005, Comisia/Grecia, C-140/03, Rec., p. I-3177, punctul 27).

În adevăr, orice normă națională susceptibilă să stânjenească sau sa facă mai facă mai puțin atrăgătoare exercitarea libertății "fundamentale" de stabilire poate încălca tratatul, afară numai dacă este justificată de o cerință imperativă și se aplică într-un mod proporțional și nediscriminatoriu.

Curtea a apreciat că art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 trebuie interpretat tocmai în sensul libertății de stabilire, precum și a consolidării pieței interne și a promovării libertății de circulație a profesioniștilor, scop urmărit de altfel și de Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

În această privință, este necesar să se amintească faptul că o restricție privind libertatea de stabilire, care se aplică fără discriminare pe motiv de cetățenie sau de naționalitate, poate fi justificată de motive imperative de interes general, cu condiția ca aceasta să poată garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 34).

După cum a statuat în mod constant CJUE, protecția sănătății publice se numără printre motivele imperative de interes general care pot să justifice, în temeiul articolului 52 alin. (1) TFUE (ex - articolul 46 alin. (1) CE), restricții privind libertatea de stabilire (a se vedea Hotărârea Hartlauer, citată anterior, punctul 46).

În speță, s-a reținut că dispozițiile referitoare la recunoașterea titlurilor oficiale de calificare de medic dentist cuprinse în H.G. nr. 1282/2007, prin care au fost transpuse prevederile din Directiva 2005/36/CE, au urmărit un obiectiv care intră în mod neechivoc sub incidența derogării de mai sus, anume menținerea unui serviciu medical de calitate.

Însă, în speță nu se verifică condiția ca această restricție (recunoașterea în mod formal a diplomei obținute într-un alt stat membru prin act administrativ) să fie proporțională, în realitate depășind ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

În adevăr, așa cum s-a arătat în precedent, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, reclamanta deținea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE, în conformitate cu prevederile art. 35 din Directiva 2005/36/CE, ceea ce însemna că reclamanta deja dobândise în Germania printr-o perfecționare multianuală cunoștințe teoretice și practice aprofundate în domeniul de diagnosticare și terapie a bolilor parodontale.

Or, aceste cunoștințe aprofundate au fost confirmate și în procedura de recunoaștere la aproximativ o lună și jumătate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012.

În adevăr, câtă vreme în procedura de recunoaștere autoritatea națională s-a asigurat în mod obiectiv că diploma străină atestă, în persoana titularului său, cunoștințe și calificări, dacă nu identice, cel puțin echivalente celor atestate de diploma națională (în acest sens mutatis mutandis C - 222/86, punctul 13), factorul "timp" nu mai prezintă relevanța conferită de pârât, cu atât mai mult cu cât la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătății contextul care a prilejuit apariția O.U.G. nr. 6/2012 subzista în continuare.

Factorul "timp" nu poate fi invocat și din perspectiva duratei procedurii de recunoaștere finalizată cu emiterea actului normativ, care poate avea în funcția de complexitate o durată mai mare sau mai mică, ceea ce poate introduce un criteriu aleatoriu și totodată discriminatoriu.

Curtea a înlăturat și argumentul Ministerului Sănătății dedus din adresa Colegiului Medicilor Dentiști din România, pentru că reclamanta se regăsea în anul 2012 în situația descrisă în nota de fundamentare, fiind cadru didactic universitar în specialitatea protetică dentară, specialitate considerată nouă de O.U.G. nr. 6/2012.

Pe de altă parte, încă din anul 2012 UMF-ul a comunicat Ministerului Sănătății lista cu cadrele didactice, printre care se regăsea și reclamanta, care au solicitat să beneficieze de confirmarea ca specialist/primar în una din specialitățile endodonție, parodontologie sau protetică dentară.

Nici până în prezent reclamanta nu a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea protetică dentară deși ocupă postul de șef de lucrări la disciplina "Protetică Dentară", existând în continuare o vătămare a dreptului nepatrimonial al reclamantei la recunoașterea dublei specializări.

Dimpotrivă, Ministerul Sănătății a refuzat explicit în 2018 cererea reclamantei de confirmare ca specialist în cea de-a doua specialitate, Curtea apreciind acest refuz ca unul nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la lit. n) din același act normativ, fiind emis cu exces de putere prin încălcarea dreptului reclamantei la a doua specializare, cu consecințe negative și în prezent în planul carierei academice.

În acest sens, Curtea a remarcat poziția conducerii UMF și a Facultății de Medicină Dentară care au susținut demersul reclamantei în considerarea aprecierii deosebite a activității didactice a acesteia, precum și a prodigioasei activități științifice și de cercetare, recunoscută prin numeroase premii naționale și internaționale primite.

După cum rezultă din cuprinsul considerentelor recursului formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, motivul de casare invocat - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - este circumscris, în esență, împrejurării că reclamanta, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 (M.Of. nr. 207/28.03.2012), nu deținea vreuna dintre specialitățile avute în vedere de textul legal al art. II alin. (1) din actul normativ precitat, respectiv, chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

În raport de starea de fapt, necontestată de vreuna dintre părțile litigante, Înalta Curte reține, însă, că aceste argumente sunt neîntemeiate, pentru cele ce urmează.

1

din O.U.G. nr. 18/2009, introdus prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 6/2012, este de observat că legiuitorul a impus pentru confirmarea ca specialist/primar într-o specialitate medicală, medico-dentară sau farmaceutică nou-înființată, îndeplinirea, cumulativă, a două condiții:

a) persoana în cauză, cadru didactic universitar titular în instituțiile de învățământ superior cu profil medical, medico-dentar și farmaceutic uman, la data înființării noii specialități să fie încadrată la discipline corespondente acesteia sau la discipline care includ domeniul de formare al noii specialități și, b) să fie confirmată, prin ordin al ministrului sănătății, specialist sau primar într-o altă specialitate.

În cazul particular reglementat de art. II din O.U.G. nr. 6/2012, relativ la specialitățile endodonție, parodontologie și protetică dentară, prevederile art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 devin incidente în cazul cadrelor didactice, medici dentiști confirmați specialiști sau primari în una dintre specialitățile chirurgie dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sunt titulare pe funcții didactice la disciplinele corespondente specialităților medico-dentare nou-înființate menționate, în cadrul facultăților de medicină dentară (subl. ns.).

În primul rând este de remarcat includerea stomatologiei generale, alături de chirurgia dento-alveolară, ortodonție și ortopedie dento-facială, drept specialități apte să conducă la confirmarea noilor specialități - endodonție, parodontologie și protetică dentară.

În al doilea rând, inconsecvența legiuitorului, în a stabili calitatea parodontologiei fie supraspecializare - încă din anul 2001, fie specialitate medicală în 2009 este nerelevantă în cauză. Astfel, inițial s-a indicat parodontologia ca supraspecializare a stomatologiei generale, prin Ordinul nr. 923/2001 (Anexa I lit. C) - Specialități stomatologice) și, ulterior, prin acte normative succesive acestuia, s-a renunțat la indicarea supraspecializărilor (Ordinele nr. 197/2004, nr. 1138/2004, nr. 1142/2007 și nr. 1509/2008), pentru ca prin Ordinul nr. 953/2009, paradontologia să fie prevăzută ca specialitate de sine stătătoare, alături de endodonție și protetică dentară.

Nu poate fi, așadar, nesocotită manifestarea de voință a reclamantei, în condițiile în care la data de 15.11.2010 a obținut specialitatea parodontologie, și a solicitat valorificarea sa, prin echivalare în România, la 23.02.2011, pentru ca prin Ordinul nr. 459/7.05.2012 să îi fie recunoscută această calitate.

Or, din această perspectivă, este de remarcat că prevederile art. 48 din H.G. nr. 1282/2007 instituie termene exprese, imperative, în care recurentul pârât avea obligația soluționării cererii de recunoaștere:,,(1) În termen de o lună de la primirea cererii de recunoaștere a calificării și de autorizare a exercitării profesiei, Ministerul Sănătății Publice confirmă primirea și, după caz, înștiințează solicitantul cu privire la documentele necesare completării dosarului. (2) Procedura de examinare a cererilor de recunoaștere a calificării și de autorizare a exercitării profesiei se finalizează în termen de 3 luni de la depunerea dosarului complet de către solicitant. Termenul poate fi extins cu o lună în cazurile prevăzute la art. 40-44.". Sub acest aspect, nu se poate opune reclamantei conduita culpabilă a recurentului pârât, pentru ca aceasta să fie privată de dreptul conferit de prevederile art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012. În al treilea rând, după cum a reținut și instanța de fond, art. 15

1

din O.G. nr. 18/2009 nu poate fi interpretat în sensul restrângerii sau a limitării libertății de stabilire, în considerarea dispozițiilor Directivei 2005/36/CE, transpusă în dreptul intern prin H.G. nr. 1282/2007. Aceasta întrucât, singura condiționare permisă de directivă este aceea a posesiei, pentru solicitant a unui titlu de calificare ca medic dentist, potrivit art. 35 alin. (3): "Statele membre condiționează eliberarea unui titlu de calificare ca medic dentist specialist de posesia unuia dintre titlurile de calificare ca medic dentist cu formare de bază prevăzute în anexa V punctul 5.3.2."; ipoteza legală fiind realizată în cazul reclamantei.

Și, în fine, relativ la împrejurarea că reclamanta nu ar fi îndeplinit la data intrării în vigoare a prevederilor art. II din O.U.G. nr. 6/2012 - 28.03.2012 - cerința confirmarării, prin ordin al ministrului sănătății, ca specialist sau primar într-o altă specialitate, sunt de remarcat următoarele considerente:

Includerea reclamantei în lista comunicată de U.M.F. Cluj-Napoca recurentului pârât la data de 27.04.2012 și emiterea ulterioară a Ordinului nr. 459/7.05.2012 sunt aspecte nerelevante în cauză, în condițiile în care la cea din urmă dată, O.U.G. nr. 6/2012 era în activitate (de altfel, nici la data soluționării cauzei în recurs acest act