ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5705/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 8596 din 17.08.2017, solicitând anularea acesteia, în ceea ce privește respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestației periodice aferente perioadei 28.08.2011-19.09.2016 și a sumei de 75.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 509 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București:

- a respins capătul principal de cerere, ca neîntemeiat;

- a admis capătul subsidiar al cererii formulate de reclamanta A. prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garanare a Asiguraților;

- a admis cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată;

- a anulat decizia nr. 8569 din 17.08.2017, în ceea ce privește respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestației periodice aferentă perioadei 28.08.2011-19.09.2016 și a sumei de 75.000 RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor menționate în titlul executoriu (prestația periodică aferentă perioadei 28.08.2011-19.09.2016 și a sumei de 75.000 RON).

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că sentința pronunțată de prima instanță cuprinde motive contradictorii.

Instanța de fond, argumentând soluția de respingere a apărărilor formulate de reclamantă cu privire la tardivitatea cererii de plată, a reținut că data nașterii dreptului de creanță este data de 29.12.2015, și nu data de 01.07.2016, data comunicării hotărârii, fiind un drept de creanță născut anterior deschiderii procedurii falimentului față de asigurătorul C. și că reclamanta avea posibilitatea de a atașa înscrisurile doveditoare (hotărârea judecătorească) și ulterior depunerii cererii de plată, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 reglementând această situație, petenta având posibilitatea de a formula o declarație pe proprie răspundere în acest sens.

Cu toate acestea, instanța de fond a admis cererea de repunere în termen reținând, pe de o parte, că reclamantul nu a avut un titlu executoriu în materialitatea lui (hotărârea penală definitivă), iar pe de altă parte, invocând alte două motive, că hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. nu i-a fost comunicată reclamantei și că durata termenului de depunere a cererii de plată este relativ scurtă.

În mod evident, arată recurentul-pârât, considerentele din sentință în care s-a reținut că cererea de plată a fost formulată tardiv sunt contradictorii față de cele prin care a fost admisă cererea de repunere în termen.

Concluzionând, recurentul-pârât susține că instanța a reținut în mod corect că, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cererea de plată trebuia formulată și depusă cel mai târziu la data de 28.07.2016, față de împrejurarea că sentința penală nr. 555 din 03.12.2015 a rămas definitivă la data de 29.12.2015, potrivit calculului impus de dispozițiile art. 410 alin. (1) C. proc. pen.. Însă, în mod greșit și în totală contradicție cu propria motivare referitoare la posibilitatea dată de lege privind depunerea cererii de plată și în lipsa originalelor documentelor justificative la momentul formulării cererii de plată, instanța a reținut că cererea de repunere în termen este întemeiată, întrucât reclamantei nu i-a fost comunicată hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului, iar termenul de depunere a cererilor de plată este prea scurt, precum și pentru că reclamanta nu a avut posibilitatea depunerii titlului executoriu în materialitatea lui. Or, pe lângă faptul că motivele sunt contradictorii, recurentul-pârât arată că acestea nu pot fi primite, întrucât:

- titlul executoriu, în materialitatea lui, i-a fost comunicat reclamantei înlăuntrul termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de lege, și anume la data de 01.07.2016, ultima zi de depunere a cererilor de plată fiind 28.07.2016;

- după data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 555/2015 și până la obținerea hotărârii penale redactate, instanțele de judecată eliberează certificat de grefă, înscris ce putea fi atașat cererii de plată dacă aceasta ar fi fost formulată înainte de redactarea hotărârii penale.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (respectiv, a dispozițiilor art. 187 C. proc. civ., art. 426 C. proc. civ., precum și art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015).

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 187 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege dând posibilitatea părții care a pierdut un termen procedural să îndeplinească actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a formulat cererea de plată la data de 19.09.2016, în condițiile în care hotărârea penală i-a fost comunicată la data de 01.07.2016, iar ultima zi de depunere a cererilor de plată era 28.07.2016, ignorând, așadar, termenul de 15 zile reglementat.

Totodată, consideră recurentul că niciunul dintre cele trei motive invocate de instanța de fond nu pot reprezenta motive temeinic justificate, conform accepțiunii dată de dispozițiile art. 187 alin. (1) C. proc. civ., întrucât:

- petenta nu era ținută în depunerea cererii de plată de redactarea hotărârii penale rămasă definitivă prin neapelare:

- nu există temei legal pentru ca hotărârea de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului să fie comunicată reclamantei, aceasta nefiind parte în dosarul de faliment; în plus, aceste hotărâri se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, procedură care asigură forma de publicitate pentru persoanele interesate;

- instanța de judecată nu poate aprecia un termen de decădere ca având o "durată relativ scurtă", acesta fiind un termen imperativ, obligatoriu, reglementat de legea specială, a cărui încălcare atrage decăderea din dreptul pretins.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

Prin rezoluția din 7 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 4 noiembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a susținut o pretinsă contradictorialitate între considerentele din sentință prin care instanța a reținut că cererea de plată a fost tardiv formulată și cele prin care a admis cererea de repunere în termen.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că instanța fondului a reținut în mod corect că termenul limită până la care se putea formula și depune cererea de plată este 28.07.2016, însă, în mod greșit a reținut că cererea de repunere în termen este întemeiată, în raport de existența unor motive temeinic justificate, astfel cum au fost acestea identificate de către judecător în considerentele sentinței atacate.

Or, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține indicarea unor motive contradictorii de către instanță în cuprinsul sentinței atacate, întrucât, în realitate, nemulțumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță a analizat greșit condițiile repunerii în termenul de formulare a cererii de plată, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalității sentinței civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 187 C. proc. civ., art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 8596/17.08.2017, în ceea ce privește respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestației periodice aferente perioadei 28.08.2011 - 19.09.2016 și a sumei de 75.000 RON.

Prin decizia contestată nr. 8596/17.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal B. și reprezentant convențional, avocat D., cu motivarea că această cerere a fost formulată și depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile, de depunere a cererilor de plată la Fond, termen de decădere expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Instanța de fond, soluționând cauza, a respins capătul principal de cerere ca neîntemeiat, a admis capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, a admis cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, a anulat decizia nr. 8569/17.08.2017, în ceea ce privește respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestației periodice în discuție și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor menționate în titlul executoriu.

În soluționarea favorabilă a cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, instanța de fond a reținut că sentința penală nr. 555/03.12.2015 a fost redactată și comunicată cu depășirea termenului de 90 de zile, astfel că reclamanta nu a avut un titlu executoriu în materialitatea sa încât să ceară plata despăgubirilor, precum și că hotărârea prin care s-a dispus în mod definitiv deschiderea procedurii de faliment (a asigurătorului C.) nu i-a fost comunicată reclamantei. Prima instanță a conchis că aceste două împrejurări, coroborate cu durata relativ scurtă a termenului pentru depunerea cererii de plată, se integrează în cuprinsul noțiunii de "motive temeinic justificate" prevăzute de art. 187 alin. (1) C. proc. civ.

Prin recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 187 alin. (1) C. proc. civ., cele trei motive invocate de instanța de fond neputând reprezenta motive temeinic justificate, și, prin urmare, a apreciat greșit de când începe să curgă termenul de decădere de 90 de zile, expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Înalta Curte reține că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a Societății de E. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.02.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, și a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Însă, în raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv la data de 29.12.2015, prin neapelarea sentinței penale nr. 555/03.12.2015, pronunțată de Judecătoria Neamț în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte reține că, în cauză, ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut anterior deschiderii procedurii de faliment.

În situația în care dreptul de creanță al intimatei-reclamante s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, termenul de 90 de zile în care aceasta avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului (28.04.2016) și s-a împlinit la 28.07.2016. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a depus cererea de plată la data de 19.09.2016, cu mult peste termenul maxim de 90 de zile stabilit de legiuitor.

Prin urmare, nu pot fi reținute ca temeinice și legale motivele prezentate de judecătorul fondului prin sentința recurată în sensul că era necesar ca reclamanta să fie în posesia unui titlu executoriu în materialitatea sa pentru a putea să ceară plata despăgubirilor, argumentele exprimate de prima instanță fiind contrare atât dispozițiilor exprese ale art. 522 alin. (1) C. proc. pen., care arată în mod lămuritor care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale, cât și art. 553 alin. (1) același Cod, care prevede că decizia penală este definitivă și poate fi pusă în executare la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa.

Pe de altă parte, cererea de plată adresată FGA nu era condiționată de prezentarea hotărârii judecătorești în materialitatea sa, fiind suficientă depunerea unui certificat de grefă sau a copiei dispozitivului, această posibilitate fiind prevăzută chiar de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, în cuprinsul căruia se arată că:

"(...) În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative".

Și totuși, chiar în ipoteza în care era necesară depunerea sentinței penale în materialitatea sa, instanța de control judiciar reține că aceasta a fost comunicată intimatei-reclamante la data de 01.07.2016, în raport de care, depunerea cererii de plată la 19.09.2016 a avut loc, de asemenea, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condițiile împlinirii acestuia la 28.07.2016.

Nici motivul referitor la necomunicarea către reclamantă a hotărârii civile prin care s-a deschis procedura falimentului, invocat de prima instanță în argumentarea soluției de admitere a cererii de repunere pe rol, nu poate fi reținut ca fiind un caz temeinic justificat, în sensul art. 186 C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen.

Aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014 (art. 43), notificarea creditorilor se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, ca și hotărârea de deschidere a procedurii falimentului. Așadar, formalitățile de publicitate fiind îndeplinite în modalitatea precizată, hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. nu trebuia să îi fie comunicată intimatei-reclamante, cum greșit a reținut prima instanță.

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform legii speciale.

În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Conform celor deja arătate în prezentele considerente, Înalta Curte constată că împrejurările reținute de prima instanță nu reprezintă "motive temeinic justificate" de natură să întemeieze cererea de repunere în termen, astfel că această cerere a fost admisă cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea cererii de anulare a acestei decizii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit întemeiat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul F.G.A., va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 509 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2020.