ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 10390/31.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul obligării pârâtului la plata către numitul A., pe lângă sumele menționate în decizie, si a prestației lunare de 800 RON începând cu data de 19.01.2017 întrucât din actele medicale rezultă în continuare diminuarea capacității sale de muncă; obligarea Fondului la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea solicitată, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1558 din 30 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR.

A anulat parțial decizia nr. 10390/31.10.2017, în ceea ce privește neaprobarea la plată a unei prestații lunare în valoare de 800 de RON.

A obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata prestației lunare menționate, începând cu data de 19.01.2017, la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate, respingerea contestației, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

Soluția instanței de fond este greșită și vine în contradicție cu prevederile art. 4 lit. b) si e si art. 6 din H.G. nr. 56/2012, respectiv cu prevederile actului normativ care stabilește in cauza de fata ce se înțelege prin capacitate de munca in privința intimatului care este angajat MAI.

Astfel, acest act normativ stabilește la art. 4 lit. b) ca prin capacitatea de munca se înțelege "aptitudinea persoanelor prevăzute la art. 2 din hotărâre față de îndeplinirea serviciului militar/în poliție/în administrația națională a penitenciarelor și reprezintă raportul între posibilitățile anatomo-funcționale individuale și solicitarea profesionala specific."

Totodată la art. 4 lit. e) este definită incapacitatea adaptativă - respectiv "noțiune ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural și social, fiind generată de tulburări morfologice și funcționale diverse și exprimată procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normal."

In funcție de aceste definiții, in cadrul art. 6 este stabilita incapacitatea de munca, si respectiv încadrarea intr-un grad e invaliditate in funcție de diagnosticul funcțional.

Prin urmare actul normativ aplicabil in cauza de fata - in raport de calitatea de militar a intimatului - stabilește atât conținutul noțiunii de capacitate de munca, cat si criteriile și normele de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă și încadrarea în grade de invaliditate pentru angajații vizați de acest act normativ. Potrivit aceluiași act normativ, capacitatea de munca în cazul acestor persoane se stabilește de comisiile de expertiză medico-militară de pe lângă spitalele din sistemul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională .

In acest sens, recurentul susține ca s-a raportat la înscrisurile depuse de intimat in susținerea pretențiilor sale, in mod special la Decizia medicala A6S9/7 din 31.08.201, potrivit cu care intimatul are o deficient funcționala si incapacitate adaptiva ușoara, in procent de 25% si NU menționează nimic fata de pierderea capacității de munca.

Pentru a putea constata daca deficienta funcționala si incapacitatea adaptiva ușoara, in procent de 25% înseamnă o pierdere a capacității de munca- in lipsa unei mențiuni in acest sens pe actul medical prezentata in susținerea pretențiilor- trebuie observate prevederile art. 6 din același act normativ, care stabilesc faptul ca prin incapacitate adaptativă ușoară(20-49%) diagnosticul este deficiență ușoara- iar semnificația este "afectează nesemnificativ activitățile cotidiene și profesionale; pot apărea contraindicații privind activitatea profesională/recomandări privind schimbarea locului de muncă; capacitatea de muncă este păstrată".

In concluzie, actul normativ stabilește că în caz de deficiență ușoara, capacitatea de munca este păstrata, pentru ca în cazul deficienței medii/accentuate/grave capacitatea de munca este pierduta, în tot sau în parte, Fondul nefăcând altceva decât sa aplice norma legala la pretențiile intimatului, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015.

Nici in privința obligării la plata dobânzii legale la suma stabilita "pana la data plații efective" soluția instanței de fond nu este una legală, având in vedere ca prin aceasta dispoziție se încalcă prevedrile art. 2~alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ale art. 11 din același act normativ, precum si prevederile art. 21 din Norma 16/2015.

Legea 213/2015 se aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, având in vedere faptul ca FGA este constituit si funcționează ca schema de garantare în domeniul asigurărilor ce are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând plata creanțelor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător pentru creditorii de asigurări care urmează procedura administrativa de plata prevăzuta de acesta lege, in acest sens fiind dispozițiile art. 2 alin. (3) din lege, citam:"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăți."

Totodată, art. 21 din Norma 16/2015, prevede că:" Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizațiilor către creditorii de asigurări ai asigurătorilor aflați în faliment, în limitele plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de prezenta normă."

FGA nefiind un asigurător, nesubstituindu-se asigurătorului in raportul juridic de asigurare - obligațiile sale fiind obligații proprii, noi, ex legem si nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor - ca instituție de drept public nu poate fi supusa aceluiași regim cu cel aplicabil unui asigurător, care,eventual, ar avea atât obligația reparării integrale a prejudiciului cat si eventuale penalități sau dobânzi asumate contractual sau datorate delictual, astfel ca obligarea sa la plata dobânzii legale nu are niciun suport legal si vine in contradicție cu dispozițiile Legii 213/2015 care stabilesc expres titlul cu care Fondul poate face plați, respectiv poate fi obligat sa o facă.

In ce privește dobânda penalizatoare, art. 1 din Ordonanța prevede: "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Prin urmare textul impune existenta unei "convenții" pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenție neexistând în cauză .

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 22.11.2015, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului B., care, pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de carosabil și a consumului de alcool, l-a vătămat pe reclamantul A., lucrător de poliție în cadrul MAI și a provocat decesul colegului său aflat pe locul din dreapta al autospecialei de poliție, C..

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/05.06.2017, contestatorul A. a solicitat plata sumei de 300.000 de RON daune morale; 2957,58 RON daune materiale; 17.000 de RON, reprezentând prestație periodica stabilita in suma globala, pentru perioada cuprinsa intre data producerii faptei (22.11.2015) si data pronunțării sentinței penale nr. 130/2017 din data de 19.01.2017, pronunțata de Judecătoria Galați (22.11.2015 - 19.01.2017); 2000 RON cheltuieli de judecata in fond; 48000 RON cheltuieli de judecata in apel, precum si suma de 800 RON prestație lunara, începând cu data de 19.01.2017, data pronunțării sentinței penale si pana la recuperarea totala a capacității de munca, conform sentinței penale si pana la recuperarea totala a capacității de munca, conform raportului de expertiza medicala nr. 68909/2072/06.12.2016/726/08.12.2016 emis de Institutul de Expertiza Medicala si Recuperare a Capacității de Munca.

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 10390/31.10.2017.

Curtea de apel a admis cererea reclamantului și a anulat parțial Decizia nr. 10390/31.10.2017, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata prestației lunare de 800 de RON, începând cu data de 19.01.2017, la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile 4 lit. b) si e si art. 6 din Anexa la H.G. nr. 56/2012, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 lit. b) din H.G. nr. 56/2012, la care face referire și recurentul, prin capacitatea de munca se înțelege "aptitudinea persoanelor prevăzute la art. 2 din hotărâre față de îndeplinirea serviciului militar/în poliție/în administrația naționala a penitenciarelor și reprezintă raportul între posibilitățile anatomo-funcționale individuale și solicitarea profesională specific".

Incapacitatea adaptativă este definită de art. 4 lit. e) ca fiind "noțiune ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural și social, fiind generată de tulburări morfologice și funcționale diverse și exprimată procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normal".

Prevederile art. 6 stabilesc incapacitatea de munca, si respectiv încadrarea intr-un grad de invaliditate in funcție de diagnosticul funcțional:

"-fără deficiență funcțională (incapacitatea adaptativă 0-19%) - exprimă limitele largi ale normalului;

- deficiență ușoară (incapacitatea adaptativă 20-49%) - afectează nesemnificativ activitățile cotidiene și profesionale; pot apărea contraindicații privind activitatea profesională/recomandări privind schimbarea locului de muncă; capacitatea de muncă este păstrată;

- deficiență medie (incapacitatea adaptativă 50-69%) - limitează capacitatea adaptativă la mediul profesional în privința programului sau a locului de muncă; capacitatea de muncă este redusă cu cel puțin jumătate față de standard;

- deficiență accentuată (incapacitatea adaptativă 70-89%) - împiedică desfășurarea unei activități profesionale în sistemul organizat de muncă; capacitatea de muncă este pierdută în totalitate;

- deficiență gravă (incapacitatea adaptativă 90-100%) - pierde, pe lângă capacitatea de muncă, și pe cea de autoservire".

Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual redat, Înalta Curte constată că în acord cu prima instanță că împrejurarea că reclamantul are o deficientă funcțională și incapacitate adaptivă ușoară, în procent de 25%, situație ce se încadrează la "deficienta ușoara", nu înseamnă că poate fi încadrat la o "afectare nesemnificativa a activității cotidiene si profesionale, cu păstrarea capacității de munca", întrucât în schema prevăzută de legiuitor este precizat faptul că incapacitatea cuprinsă între 20%-49% se încadrează la categoria deficiență ușoară ce are aptitudinile AL și IPALR în dreptul cărora este precizat "Apt limitat în timp de pace și război/Apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în poliție/Apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în sistemul administrației penitenciare/Inapt pentru serviciul militar în timp de pace, apt limitat la război/Inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliție în timp de pace, apt limitat la război/Inapt pentru îndeplinirea serviciului în sistemul administrației penitenciare, apt limitat la război"

Contrar susținerilor recurentului-pârât, prin Decizia medicală nr. A689/7 din 31.08.2017, emisă de Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Militar de Urgență "Dr. D." Galați, s-a stabilit că reclamantul-intimat este apt limitat pentru îndeplinirea serviciului de poliție.

Totodată, Înalta Curte constată că prin criticile formulate, recurentul-pârât încearcă să repună în discuție aspecte stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunțată de Judecătoria Galați, definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați.

Prin sentința penală nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunțată de Judecătoria Galați, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, s-a stabilit că intimatul/reclamant A. are o incapacitate adaptativă de 30%.

Deși sentința penală nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunțată de Judecătoria Galați, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, totuși aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză.

Or, câtă vreme prin hotărârile judecătorești menționate s-a stabilit că incapacitatea adaptativă a reclamantului este de 30% (adică în aceeași marjă de 20-49% prevăzută de H.G. nr. 56/2012), sunt nefondate susținerile recurentului-pârât potrivit cărora capacitatea de munca a reclamantului este păstrată, pe motiv că doar în cazul deficienței medii/accentuate/grave capacitatea de munca este pierduta, în tot sau în parte.

De asemenea, având în vedere că despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului referitoare la faptul FGA nefiind un asigurător, nesubstituindu-se asigurătorului in raportul juridic de asigurare, nu poate fi supus aceluiași regim cu cel aplicabil unui asigurător, care,eventual, ar avea atât obligația reparării integrale a prejudiciului cat si eventuale penalități sau dobânzi asumate contractual.

În acest sens, se reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că în cauză sunt aplicabile considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, potrivit cărora plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1558 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.