ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2834/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.11.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Decizia Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 10232/20.10.2017, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale și 1.098,66 RON daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului S.C. B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2337 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2337 din 18 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a dat hotărârea cu greșita interpretare a dispozițiilor de drept material, reținând ca fiind tardiv formulată cererea de plată formulată de către acesta.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul-reclamant că prima instanță nu a avut în vedere imposibilitatea obiectivă în care s-a aflat contestatorul de a efectua cererea de despăgubire către FGA în lipsa deciziei civile nr. 1964/02.06.2016 a Tribunalului București, care reprezintă titlul de creanță și care i-a fost comunicată la data de 07.07.2017, invocând cu privire la acest aspect nerespectarea termenului legal de redactare al acestei hotărâri judecătorești.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 a ASF, la cererea de plată trebuie anexate, în copie legalizată, înscrisurile actele/doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări, iar, în cazul imposibilității de prezentare a acestei forme, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe proprie răspundere, în sensul susținerii documentelor justificative.

Or, în opinia sa, prevederea legală privind declarația pe propria răspundere referitoare la motivele pentru care nu este în măsură să depună copia legalizată a înscrisului nu este aplicabil în speță, această declarație neputând fi făcută câtă vreme lipsea chiar documentul doveditor, făcând trimitere în acest sens și la procedura de soluționare a pretențiilor pecuniare întocmită de FGA, care prevede depunerea hotărârilor judecătorești, în original.

În fine, recurentul-reclamant critică reținerea primei instanțe în sensul că decizia nr. 1964/02.06.2016 este definitivă și poate fi pusă în aplicare de la momentul pronunțării, în opinia sa, executarea unei hotărâri neputându-se face în lipsa hotărârii judecătorești, care trebuie atașată cererii de executare, potrivit art. 664 alin. (4) C. proc. civ., cum este și cazul de față.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 10232/20.10.2017 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale și 1.098,66 RON daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului S.C. B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/20.09.2017, reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care B. S.A. a fost obligată prin sentința nr. 11428/11.06.2015 a Judecătoriei Sector 1 București, definitivă prin decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului București.

Prin decizia nr. 10232/20.10.2017, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de S.C. B. S.A.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului său de creanță, precum și la documentele doveditoare ale crențelor de asigurări ce tebuie anexate cererii de plată adresată FGA, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Înalta Curte constată că prin încheierea nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că de la data de 17.03.2017 începe să curgă termenul de 90 zile, pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Din examinarea criticilor formulate de reclamant și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte, împărtășind opinia primei instanțe, reține că problema de drept controversată în speță este aceea dacă dreptul de creanța s-a născut la data pronunțării deciziei civile (02.06.2016) sau la data comunicării deciziei civile, interpretarea dată de recurent dispozițiilor legale invocate fiind eronată.

Astfel, potrivit art. 634 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs, hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii, orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.

În urma coroborării acestor dispoziții legale rezultă că decizia civilă este definitivă și poate fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea acesteia.

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că ceea ce prezintă relevanță în cauză, în acest context, este data rămânerii definitive a hotărârii civile reprezentând titlul de creanță al reclamantului, iar cum sentința civilă nr. 11428/11.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a rămas definitivă la data de 02.06.2016 prin Decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului București, aceasta reprezintă data la care s-a născut dreptul de creanță al reclamantului, fiind anterioară datei la care a rămas definitivă încheierea prin care s-a deschis procedura falimentului societății de asigurare B..

Totodată, împrejurarea că decizia civilă nr. 1964/2016 a fost redactată și comunicată la o dată ulterioară nu prezintă relevanță din perspectiva nașterii dreptului de creanță, în condițiile în care soluția este definitivă de la data pronunțării (02.06.2016) și nu de la data comunicării acesteia (17.07.2017), astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că termenul până la care reclamanții ar fi trebuit să depună cererea de plata către FGA s-a împlinit la un interval de 90 de zile, calculate începând cu data de 17.03.2017, la care a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de B. S.A..

Având în vedere că reclamantul a depus la pârâtul FGA cererea de plată prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 a ASF la data de 13.09.2017 - data poștei - după expirarea termenului legal de 90 de zile - soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală.

În fine, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma 16/2015 a ASF cu privire la documentele ce trebuie anexate cererii de plată, precum și ale art. 664 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile care se atașează cererii de executare silită, invocate într-o interpretare proprie a reclamantului în memoriul de recurs nu pot fi reținute, soluția definitivă pronunțată într-o cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată putând fi dovedită cu certificatul referitor la soluțiile pronunțate de instanță, în care se va face mențiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod, arătându-se și data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă, certificat eliberat în condițiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările și completările ulterioare, textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declarația pe proprie răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererilor în cadrul legii.

Or, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților au ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 10232/20.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2337 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.