ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2835/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Decizia Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 6000/22.05.2017, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 25.612,38 RON daune materiale, reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că motivarea primei instanțe conține elemente străine de prezenta cauză, cu trimitere la menționarea într-unul dintre paragrafele din considerentele hotărârii a societății de asigurare C. S.A., în loc de B. S.A., aspect care conduce la concluzia că este o motivare standardizată preluată din alte dosare, astfel încât motivarea nu este raportată la aspectele de fapt și de drept proprii prezentei cauze, cu titlu de exemplu, instanța de fond nu a motivat faptul că nu a ținut cont de cuprinsul adresei nr. x/09.11.2017 emisă de APIA, prin care aceasta confirmă că a împuternicit-o pe reclamantă să o reprezinte și să întreprindă măsurile necesare pentru recuperarea integrală a cheltuielilor ocazionate de reparația vehiculelor în cazul dosarelor de daună instrumentate de B., având în acest sens calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, a apreciat că, în mod greșit, judecătorul fondului nu a analizat și nu făcut nicio mențiune în sentință cu privire la proveniența creanței pretinse de reclamantă de la B., în opinia sa suma de 25612,38 RON reprezentând o creanță de asigurare astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, societatea reclamantă având calitatea de creditor de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. b) din aceeași lege.

Enunțând prevederile art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut că legiuitorul, prin adoptarea acestei legi a avut drept scop principal asigurarea plății creditorilor ce dețineau o creanță care, la bază a izvorât dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, acesta neasigurând plata creditorilor ce detin alte creante care au izvorât din contracte curente.

În fine, a criticat recurenta-reclamantă reținerea instanței de fond în sensul că decizia contestată este motivată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute, reiterând, în esență aspectele expuse prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatului, reluând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/10.11.2016, reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care are dreptul conform contractului de asigurare și al sentinței civile nr. 13374/27.07.2016 a Judecătoriei Sector 1 București, prin care instanța, în procedura ordonanței de plată, a admis cererea formulata de petenta-creditoare A. S.R.L., obligând debitoarea B. S.A. la plata sumei de 22.612,38 RON, reprezentând contravaloare servicii, precum și la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 6000/22.105.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților s-a respins cererea de plată, constatând că a fost formulată de o persoană ce nu este creditor de asigurare, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat anularea acestei decizii, fiind respinsă prin sentința recurată.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la motivarea generală a sentinței ori la faptul că motivarea ar conține elemente străine de prezenta cauză, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că excepțiile invocate de pârâtul Tribunalul București sunt neîntemeiate, iar acțiunea reclamanților este întemeiată.

Astfel, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

De asemenea, nu poate fi reținută nici susținerea recurentei în sensul că prin menționarea societății de asigurare C. S.A., în loc de B. S.A., într-unul din paragrafele din considerentele sentinței recurate, motivarea conține elemente străine de natura cauzei în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond nu a analizat și nu a făcut nicio mențiune în sentință cu privire la provenința creanței pretinse de aceasta de la B., respectiv că aceasta este o creanță de Asigurare astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum și faptul că a reținut în mod greșit că reclamanta nu este creditor de asigurare conform de art. 4 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reține că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta și-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorul B. S.A. și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deține creanța litigioasă prin preluarea acesteia de la Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură, în temeiul Convenției de prestări servicii și de reparații auto încheiată la data de 27.04.2015, Înalta Curte reține că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului de a solicita plata creanței, respectiv în condițiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sau în condițiile altor acte normative, de la debitoarea B..

Reclamanta a susținut că instanța de fond nu a analizat/menționat izvorul creanței în litigiu, critică a cărei temeinicie nu poate fi reținută, în mod corect constatându-se prin sentința recurată că reclamanta deține o creanță, care nu poate fi valorificată în condițiile Legii nr. 213/2015, calea deschisă acesteia fiind cea prevăzută de Legea insolvenței nr. 85/2014, reclamanta deținând contra asigurătorului B. S.A. un titlu ce îi constată creanța.

Astfel, raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenții nu reprezintă doar o modalitate de decontare, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naște dreptul unității reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparațiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie și produce efecte între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite și-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparațiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unității reparatoare, în condițiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanță al unității, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unității reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei și a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Mai observă Înalta Curte că deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, instanța de control judiciar apreciază că este corectă aserțiunea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (și, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte apreciază a fi nefondată și critica privitoare la interpretarea restrictivă, de către instanța de fond, a prevederilor anterior menționate, constatând că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități. Așadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanța de fond a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite.

Subsumat acestei critici, reclamanta a susținut că, prin neluarea în seamă a unor operațiuni juridice precum subrogația personală ori cesiunea de creanță, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015 și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenței asigurătorului. Instanța de control judiciar reține că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanța de asigurare pe care o deține, dar această situație nu este întâlnită în speța de față, unde cesiunea a privit o creanță născută în temeiul unei convenții de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, prin achitarea contravalorii pieselor auto și a manoperei de service auto la care asigurătorul B. S.A. era obligată, aceasta s-a subrogat în dreptul persoanelor asigurate/persoanelor păgubite, argument pe care Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Conform celor arătate anterior, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei APIA, în calitate de unitate reparatoare, iar nu de creditor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei astfel de creanțe nu are de dreptul de a-și satisface această creanță din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În fine, Înalta Curte nu poate reține nici critica formulată de recurentă în sensul că prima instanță a reținut greșit că decizia nr. 6000/25.05.2017 este motivată, constatând că decizia cuprinde în considerente expunerea succintă a situației de fapt și dispozițiile legale incidente (art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.