ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1265/2020

Ședința publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 4095/13.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei contestate și, pe fond, admiterea cererii de plată nr. x/01.02.2016 formulată ca urmare a declanșării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2635 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2635 din 27 iunie 2017,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare, respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de prevederile Legii nr. 213/2015.

A arătat recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, iar prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării de răspundere civilă persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare, astfel încât atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, respectiv contractul de asigurare de răspundere civila delictuală încheiat de societatea în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicită, iar plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului prin raportare la un singur contract de asigurare, plafonul de 450.000 RON fiind incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul în faliment.

De asemenea, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015, dreptul de despăgubire este un drept născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, orice altă concluzie ar nega însăși calitatea societății de a obține orice despăgubire prin subrogare în drepturile persoanei îndreptățită să primească despăgubirea pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii riscului asigurat prin contractul de asigurare de răspundere civila delictuală, calitate recunoscută societății noastre de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

De altfel, modul în care Fondul de Garantare a Asiguraților a înțeles să interpreteze dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu a fost unul consecvent, atât timp cât a plecat de la ipoteza recunoașterii calității societății de persoană îndreptățită la protecție ca urmare a falimentului societății debitoare pentru sumele plătite celor prejudiciați prin faptele ilicite, asigurații casco, dar numai în limita plafonului, în condițiile în care recunoaște dreptul persoanelor prejudiciate direct, persoane care, dacă s-ar fi adresat FGA, ar fi beneficiat de plata despăgubirii, evident în limita plafonului maxim instituit de lege.

Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă se subsumează, în esență, criticilor vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În acest sens, referitor la modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 24.637,50 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 4095/13.02.2017, emisă de pârât și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretențiile reclamantei.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată achitată la fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2635 din 27 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.A. și, pe cale de consecință:

Anulează decizia nr. 4095/13.02.2017, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/01.02.2016 formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2020.