ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2673/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 14.06.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 6298/31.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. a precizat că solicită anularea deciziei nr. 6298/31.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, fără a solicita și admiterea cererii de plată.

Prin sentința civilă nr. 3919 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3919 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii formulate și anularea în parte a deciziei nr. 6298/31.05.2017, cu privire la respingerea cererii de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015 nu face distincție între natura sumelor cuvenite creditorilor în caz de faliment al asigurătorilor și că legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, inclusiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată.

Mai arată că FGA trebuie să plătească sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate prin cererea de plată, acestea reprezentând creanțe de asigurare în sensul art. 3 alin. (1) lit. i) și art. 4 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 213/2015, iar potrivit art. 64 alin. (4) și art. 74 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele stabilite de această normă sau le îndeplinește defectuos, la suma solicitată se aplică o penalizare de 0,1% pe zi de întârziere, iar când despăgubirea se stabilește prin hotărâre judecătorească, se acordă și cheltuielile de judecată.

Susține că faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptățește pe acesta sa refuze plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, apreciază că faptul că FGA nu are calitatea de asigurător și funcționează în temeiul Normei nr. 16/2015 și a Legii nr. 213/2015 nu-l pot exonera de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, întrucât acesta are rolul unei scheme de garantare pentru toți actorii operațiunilor de asigurare.

Invocând dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, susține că legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri.

O altă critică vizează faptul că, deși FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment, iar Norma nr. 16/2015 și Legea nr. 213/2015 nu prevăd expres obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare, aceasta nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate, câtă vreme art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

Totodată, invocă relația organică dintre sumele reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și despăgubirea datorată de asigurătorul RCA în faliment, precum și faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, aceastea urmând a avea același regim juridic și a produce aceleași efecte.

Consideră că obligația FGA de plată nu se limitează la plata despăgubirii, întrucât o astfel de interpretare restrictivă este în contradicție cu rațiunea instituirii schemei de garantare, în condițiile în care destabilizarea unei societăți de asigurare înseamnă destabilizarea tuturor celorlalte societăți de asigurare din piață.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, susține că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 6298/31.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

La data de 28.05.2014 a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, care la data producerii accidentului rutier, avea încheiată polița RCA nr. x, emisă de C. S.A..

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A.

Urmare deschiderii procedurii falimentului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin încheierea din data de 18.02.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria sectorului 3 a constatat suspendată de drept judecata acțiunii formulate de B. S.A. împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect obligarea la plata sumei de 3372,25 RON cu titlu de penalități.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/31.05.2016, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 5.541,62 RON, din care 3.372,25 RON contravaloarea despăgubirii, penalități de întârziere calculate pentru perioada 20.05.2015-03.12.2015 în cuantum de 664,33 RON și cheltuieli de judecată în cuantum de 1.505,04 RON.

Prin decizia nr. 6298/31.05.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 3.372 RON și a respins cererea de plată pentru suma de 2.169,37 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, în esență, cu motivarea că FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, astfel că cererea privind plata penalităților de întârziere, aferente unor despăgubiri achitate de către C., precum și a cheltuielilor de judecată nu are nici un fundament juridic, Fondul neavând calitatea de succesor în drepturi și obligații al vreunui asigurător, precum și faptul că noțiunea de creanțe din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, fiind astfel evident că penalitățile/dobânzile de întârziere și cheltuielile de judecată nu se încadrează în această, ci reprezintă sancțiuni ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor.

Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 6298/31.05.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr. 16/2015, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale și ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că C. S.A. nu datorează dobânda legală și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reținută nici incidența în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabilește, astfel cum a susținut și recurenta, că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speța de față, dezlegarea chestiunii de drept, în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului, calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare.

Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Este eronată și interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincției între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea acestor sume reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3919 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3919 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.