ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2671/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4125/13.02.2017 și admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3268 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acțiunii și anularea deciziei nr. 412513.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

În motivarea recursului arată că, întrucât prin sentința civilă nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei Societatea de B. S.A., prin cererea nr. x/13.02.2017, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților plata sumei de 27.019,63 RON, reprezentând despăgubirea achitată asiguratului CASCO, în urma evenimentului rutier din data de 14.07.2015.

Prin decizia nr. 4125/13.02.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, cu motivarea că recurenta-reclamantă reprezintă un unic creditor de asigurare pentru toate creanțele pe care le deține față de societatea de asigurare în faliment, apreciind că s-a atins plafonul de 450.000 RON instituit de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, prin achitarea altor creanțe aceleiași recurente.

Recurenta-reclamantă susține că, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, hotarârea instanței de fond este nelegală, întrucât nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare.

Precizează că intimatul-pârât nu i-a negat dreptul de garantare a plății despăgubirii, dar l-a plafonat la suma de 450.000 RON, deși în aprecierea noțiunii de contract de asigurare se impune a se reține izvorul primar al despăgubirii, reprezentat de contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contractul RCA), încheiat între Societatea de B. S.A. cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă (contractul CASCO), încheiat între recurentă și persoana păgubită.

Consideră că sunt lipsite de relevanță susținerile privind natura proprie a dreptului de regres și scopul final în recuperarea sumelor, acela de a obține profit și nu de despăgubire, câtă vreme temeiul despăgubirilor îl constituie contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie auto, în care Societatea de B. S.A. figurează ca debitor.

Mai arată că, în fapt, calitatea de unic creditor în procedura insolvenței nu o poate atrage și pe aceea de unic creditor în raporturile cu FGA, în condițiile în care doar din punct de vedere organizatoric societatea apare înscrisă o singură dată pentru creanțele pe care le are împotriva societății aflate în faliment, această calitate de unic creditor în cadrul procedurii falimentului neputând fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

Susține că nici distincția creditor - creanță de asigurare nu este de natură a considera că recurenta este un singur creditor de asigurare și că atât creanțele de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, și anume contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Referitor la regimul juridic, arată că în cazul subrogației legale a asigurătorului nu suntem în prezența unui regim juridic derogatoriu de la efectele subrogației din dreptul comun, fiind o modalitate de transmitere a creanțelor și nu de transformare a acestora, iar natura juridică a subrogației legale nu permite contopirea creanțelor rezultate din subrogație în patrimoniul solvens-ului, ci subrogarea societății noastre în drepturile mai multor creditori nu presupune o contopire a tuturor acestor calități în persoana recurentei, cu rezultatul creării unui singur creditor de asigurare.

Consideră că interpretarea propusă de FGA este lipsită de temei legal, fiind nejustificat de restrictivă și că tot în mod greșit acesta a susținut că societățile de asigurare au ca obiectiv obținerea de profit, că aceasta nu preia funcția unui asigurător și că riscurile asigurate nu sunt obligații proprii.

De asemenea, apreciază că în mod greșit instanța de fond a stabilit aplicabilitatea în speță a soluției Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Dumitru Daniel Dumitru ș.a. c. României (Decizia de inadmisibilitate nr. 57265/08 din 4 septembrie 2012), după cum nu sunt aplicabile nici cauza Koprinavori c. Bulgariei (hotărârea din 15 ianuarie 2009) sau cauza Preda și alții c. României (hotărârea din 29 aprilie 2014). 4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4125/13.02.2017 și admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Se reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamantă.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este greșită și apreciază că sunt fondate criticile recurentei-reclamante, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greșită sub acest aspect, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de S.C. A. S.A. și va anula Decizia nr. 4125/13.02.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate de reclamantă și va respinge în rest acțiunea.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, având în vedere că intimatul-pârât a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON în recurs, precum și cheltuielile de judecată de la fond, iar în urma rejudecării acțiunii de către instanța de recurs, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de S.C. A. S.A.

Anulează Decizia nr. 4125/13.02.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate de reclamantă.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.