ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6168/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.10.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 8800/29.08.2017 emise de pârât și obligarea acestuia la plata unei rente de 500 euro lunar, conform sentinței penale nr. 8/16.01.2007, pronunțată de Judecătoria Orăștie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007.

Prin sentința civilă nr. 768 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanta de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind calcularea termenului de decădere de 90 de zile, interpretând în mod eronat data nașterii dreptului de creanță, fără să țină cont de faptul că dreptul de creanță din speță este un drept actual cu executare succesivă în timp. Mai mult, susține că nu a fost notificată cu privire la intrarea în faliment a societății B. S.A., obligație trasată prin sentința penală nr. 8/16.01.2007.

De asemenea, invocă interpretarea eronată a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015.

Susține că obligația de dezdăunare din sentința penală nr. 8/16.01.2007 presupune o executare succesivă în timp și, dat fiind faptul că este paralizat, starea de nevoie la care face referire sentința penală nu a încetat și că obligația de plată a despăgubirilor nu se poate condiționa în raport cu limitele trasate de lege prin Ordinul CSA nr. 3113/2003.

Arată că prin sentința penală nr. 8/16.01.2007, pronunțată de Judecătoria Orăștie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formula executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007, s-a dispus obligarea inculpatului C., în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata către recurent a unor despăgubiri civile lunare în sumă de 500 euro plătite în RON, calculate la cursul zilei din data plății, începând cu data de 09.02.2006 până la 16.01.2007 și în continuare a unei rente de 500 euro lunar din 16 ianuarie 2007 până la încetarea stării de nevoie. Prin aceeași sentință s-a constatat calitatea de asigurător a S.C. B. S.A., care a fost parte în procesul penal.

Susține că, față de dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. a), art. 50 alin. (1), art. 54 alin. (1) și (2) din Legea nr. 136/1995, modificată prin O.U.G. nr. 61/2005, obligația de plată a despăgubirilor stabilite prin sentința penală nr. 8/16.01.2007 revine în sarcina asiguratorului S.C. B. S.A., în prezent Fondului de Garantare a Asiguraților.

Precizează că despăgubirea reprezintă în fapt contravaloarea medicatiei și serviciilor medicale/asistare medicală de care are nevoie, dată fiind situația sa medicală.

Precizează că drepturile de creanță aflate în beneficiul său au caracter de executare succesivă în timp, motiv pentru care nu poate fi incidentă limita de plată introdusă prin Ordinul CSA nr. 3113/2003, în raport cu data producerii accidentului, în speță operând efectele ordinelor CSA nr. 3108/2004, nr. 3116/2005, nr. 113133/2006, nr. 11/2007, nr. 20/2008, nr. 31/2009 și nr. 5/2010.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, apreciind în esență că prima instanță a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, având în vedere că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 8800/29.08.2017 emise de pârât și obligarea acestuia la plata unei rente de 500 euro lunar, conform sentinței penale nr. 8/16.01.2007, pronunțată de Judecătoria Orăștie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speță, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în ipoteza nașterii dreptului de creanță ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanță nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurentul-reclamant avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Din această perspectivă, este nefondată susținerea recurentului-reclamant conform căreia, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, ar fi fost în termen pentru formularea cererii de despăgubire și instanța ar fi interpretat eronat textul de lege ce instituie termenul de 90 de zile, câtă vreme dreptul de creanță nu s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, ci momentul de la care curg cele 90 de zile este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cu alte cuvinte, nu curge un termen separat pentru fiecare dintre obligației de plată lunare, ci indiferent de caracterul succesiv sau nu al despăgubirii, cererea de plată trebuia formulată în interiorul acelorași 90 de zile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Or, recurentul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților abia la data de 30.05.2017, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 8800 din 29.08.2017 cererea de plată.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire formulată de către recurentul-reclamant nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, consecința acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant că trebuia notificat cu privire la falimentul asiguratorului, Înalta Curte constată că o asemenea susținere este nefondată, prima instanță reținând în mod corect că nu există nicio dispoziție legală în acest sens.

De altfel, nici în fața instanței de fond și nici în recurs, recurentul-reclamant nu a indicat vreun temei juridic potrivit căruia trebuia să i se notifice intrarea în faliment a B. S.A..

Susținerea că prin sentința penală nr. 8/16.01.2007, pronunțată de Judecătoria Orăștie în dosarul nr. x/2006, s-ar fi reținut obligația de notificare a falimentului asiguratorului, este nefondată, întrucât hotărârea respectivă nu conține o asemenea referință, aspect reținut în mod corect de către instanța de fond.

Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, așa încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoașterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente, în interiorul termenului prevăzut de lege.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.