ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4938/2021

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 17370/26.10.2018 emisă de către pârât, și pe cale de consecință, obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2157 pronunțată la data de 05 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de cchemare în judecată ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate, și rejudecând litigiul în fond, admiterea contestației formulate cu consecința anulării Deciziei nr. 17370/26.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților și obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, în raport cu prevederile art. 13 alin. (6) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Astfel, contrar celor reținute, a apreciat că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, și nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță. Sub acest aspect arată recurentul că la data de 28.07.2016 (data împlinirii termenului de 90 de zile) dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, dosar în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă IN REM era în etapa cercetărilor, nefiind soluționat. Drept urmare, deși dreptul de creanță era născut, nu era cunoscută persoana responsabilă de producerea accidentului. Susține recurentul că legea nu stipulează natura termenului de 90 de zile și, ca atare, instanța de judecată nu poate presupune natura termenului. În opinia recurentului, prin dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 a fost instituită o condiție esențială pentru formularea cererii de plată respectiv identificarea asigurătorului în raport de care se poate solicita plata. Ori, identificarea asigurătorului este intim legată de identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului. În condițiile în care nu era cunoscută persoana răspunzătoare pentru fapta ilicită, și nici persoana responsabilă civilmente în cauză, nu se poate cere persoanei asigurate să fi formulat o cerere la Fondul de Garantare al Asiguraților. Susține, de asemenea, că data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului Societatea de C. S.A. (28.04.2016) nu a fost cunoscută de către recurent, acesta nefiind notificat sub nicio formă și nefiind parte în procedura insolvenței, termenul de 90 de zile nu îi poate fi opus. Mai arată recurentul că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de prescripție de 5 ani de zile, iar această normă juridică nu a fost avută în vedere de judecătorul fondului, iar dispozițiile art. 14 din același act normativ lasă la latitudinea părții posibilitatea de a formula cererea de despăgubiri la Fondul de Garantare al Asiguraților. În atare situație, susține recurentul că instanța de fond trebuia să facă aplicarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 atâta vreme cât textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanță, dar și în raport de faptul că la data nașterii dreptului de creanță recurentul nu cunoștea încă persoana vinovată de producerea accidentului rutier, implicit nu se cunoștea nici persoana responsabilă civilmente, și în consecință, nu avea posibilitatea obiectivă de a formula o cerere la intimatul Fondul de Garantare al Asiguraților.

Apărările intimatei Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Assiguraților nu a formulat întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 17370/26.10.2018 și obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018. Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 28.04.2016, dată la care a devenit definitivă Încheierea Tribunalului București de deschidere a procedurii de faliment față de C. S.A.. Se reține că recurentul a susținut, în esență, că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, și nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, care prevăd: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.". Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment. Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Prin urmare, criticile recurentului în sensul că termenul în care pot fi solicitate despăgubirile este de 5 ani nu pot fi primite, în cauză fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripție. De asemenea, se reține că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 01.07.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva Societății de C. S.A, prin încheierea nr. 9661/03.12.2015 care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, momentul de la care curge termenul în discuție, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 28.04.2016, așa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 28.07.2016. Or, în aceste condiții, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 28.06.2018 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Înalta Curte reține și că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât și distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor"". În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material. În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 2548 alin. (1) și (2) C. civ.: "(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2)Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.", doar forța majoră împiedică curgerea termenului de decădere instituit prin lege. Drept urmare, susținerile recurentului privind faptul că nu a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii de faliment a Societății de C. S.A., nu pot fi incluse în noțiunea de forță majoră prevăzută de norma juridică anterior enunțată care să aibă ca efect împiedicarea curgerii termenului de decădere instituit prin dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul Societății de Asigurare - Reasigurare C. S.A. a reprezentat un element de notorietate, așa încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoașterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente în interiorul termenului prevăzut de lege. Nici susținerea recurentului potrivit căreia nu i se poate imputa acestuia nerespectarea termenului de 90 de zile raportat la faptul că nu cunoștea persoana răspunzătoare pentru fapta ilicită, și nici persoana responsabilă civilmente nu poate fi primită. Astfel, se reține că recurentul cunoștea persoana răspunzătoare de producerea accidentului câtă vreme în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă de către numitul D., persoana vinovată de producerea accidentului rutier de la data de 01.07.2015, așa cum de altfel arată chiar recurentul prin cererea de chemare în judecată formulată. Sub acest aspect în mod corect a reținut judecătorului fondului că nu are nicio relevanță împrejurarea că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare a existat un dosar penal finalizat prin ordonanța de clasare din data de 02.08.2017 din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanță al recurentului întrucât dreptul de creanță s-a născut la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, respectiv la data de 01.07.2015 data producerii accidentului rutier. Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,