ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4203/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.09.20219, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în temeiul art. 13 alin. (15) din Legea nr. 213/2015, solicitând anularea Deciziei nr. 21072/28.08.2019 emisă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin care s-a respins ca tardivă cererea de plată nr. x/25.07.2018, formulată de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 763 din 11 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a anulat Decizia nr. 21072/28.08.2015 dată de pârât și a obligat pe pârât să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/25.07.2018 formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurentul – pârât a susținut că în mod greșit instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 21072/28.08.2019 și l-a obligat la analizarea cererii de plată pe fond, deși instrumentarea cererii de plată și a dosarului de daună s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii speciale nr. 213/2015, precum și a Normei ASF nr. 16/2015.

Astfel, instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14, coroborate cu dispozițiile art. 2, 11, 12 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 20 alin. (1), coroborate cu dispozițiile art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015 (menținută prin Norma ASF nr. 24/2019) privind Fondul de Garantare a Asiguraților și dispozițiilor art. 2548 C. civ.

În prezenta speță, se poate observa faptul că decizia privind falimentul S.C. B.. S.A. a devenit definitivă la data de 17.03.2017, termen la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), in acest sens se poate observa faptul că cererea de plată a fost transmisă ulterior datei de 16.06.2017, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plată pentru B.. S.A.

Evenimentul rutier reclamat s-a produs la data de 19.06.2016, moment de la care intimatul-reclamant avea la cunoștința prejudiciul și tot de la această dată i s-a născut dreptul de creanță. Ori, petentul a depus cererea de plată la data de 25.07.2018, ulterior datei de 16.06.2017, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plata pentru B.. S.A.

Instanța de fond a reținut în mod nelegal, fără a avea în vedere nici prevederile art. 1381 C. civ., faptul că nu poate fi invocată tardivitatea atât timp cât exista pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța un dosar penal finalizat prin Ordonanța de clasare din 22.02.2018, comunicată reclamantului-intimat la data de 13.04.2018, dar acest lucru nu are relevanță din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanța al reclamantului, întrucât acesta coincide cu data producerii accidentului rutier.

Astfel, dreptul de creanță este un drept civil, de care beneficiază o persoană care este subiect într-un raport juridic de obligație, denumită creditor, de a pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea obligației acesteia. Data la care se naște dreptul de creanță este data evenimentului generator al obligației, respectiv data la care creditorul a înregistrat în patrimoniul său prejudiciul (fără a fi nevoie a se cunoaște cuantumul acestuia), respectiv data producerii unui risc acoperit printr-o poliță de asigurare. În materia asigurărilor, astfel cum stabilește și art. 1381 din C. civ.: "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (...)".

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, excepție respinsă de instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept supusă dezlegării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare și aplicare a disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privința reclamantei, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanță al creditorului de asigurare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului și anume la data la care a fost recunoscut acest drept.

Astfel, în acord cu aspectele învederate de prima instanță, instanța de control judiciar constată că existența și întinderea dreptului de creanță al reclamantului au fost definitiv stabilite la data rămânerii definitive a Ordonanței procurorului din data de 22.02.2018 în dosarul de urmărire penală nr. 7448/P/2016, deoarece de la această dată reclamantul cunoaște că nu poate obține repararea pagubei în procesul penal.

În atare situație, termenul de 90 de zile în care reclamantul avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a Ordonanței procurorului – 04.05.2018 și s-ar fi împlinit la data de 03.08.2018.

Prin urmare, formularea cererii de plată nr. x la data de 25.07.2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, întrucât criticile aduse de recurentul – reclamant soluției primei instanțe nu sunt fondate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința de fond fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 763 din 11 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.