ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat anularea Deciziei nr. 16213/03.08.2018 și a Deciziei nr. 16214/03.08.2018, cu consecința obligării FGA la emiterea unor noi acte administrative prin care să fie analizate pe fond cererile de plată, având în vedere că prin deciziile contestate în prezenta cauză, pârâtul fie nu a analizat decât aspectele legate de depășirea plafonului de garantare, fie s-a pronunțat cu privire la chestiuni nesolicitate.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1020 pronunțată în data de 15.03.2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din Codul de procedură civilă, reclamanta A..

Încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței civile recurate.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. susținut recurenta că autoritatea de lucru judecat a fost pe deplin încălcată, întrucât, față de cele hotărâte definitiv prin decizia penală nr. 608/2018, instanța de fond a distins în mod nelegal prin sentința civilă nr. 1020/15.03.2019 să interpreteze, un aspect statuat cu claritate, acela al stabilirii responsabilității pentru prejudiciul moral suferit doar în sarcina medicului B..

Susține astfel că decizia penală nr. 608/2018 este foarte clară: "partea responsabilă civilmente C. S.A., prin lichidator judiciar D. va fi obligată să plătească părții civile A. despăgubirile pentru prejudiciul moral de care sunt răspunzători medicul B. și Spitalul Clinic Filantropia".

Nu, poate exista nici o altă interpretare, în privința coexistenței calității de creditor de asigurare al recurentei față de cele două polițe. Nu a fost subliniată obligația de plată a asigurătorului doar pentru responsabilitatea unuia dintre cei nominalizați a fi responsabili, astfel încât, susținerile instanței de fond de a alege/distinge, doar pe unul dintre aceștia, în speță, doar una dintre polițe - nu respectă în nici un caz considerentele hotărârii penale și autoritatea de lucru judecat.

Fondul de Garantare a Asiguraților a avut în vedere la acordarea plății sumei de 450.000 RON întocmai calitatea sa de creditor de asigurare, față de polița de asigurare încheiată de medicul B., limitând dreptul părții de a fi creditor de asigurare față de Spitalul Clinic Filantropia, responsabil în egală măsură pentru prejudicial moral suferit, cel care a încheiat o poliță de asigurare distinctă.

În aceeași măsură ca și Fondul de Garantarea a Asiguraților, instanța de fond a decis unilateral, peste dispozițiile deciziei penale nr. 608/2018, să aleagă doar unul dintre contractele față de care întrunește calitatea de creditor de asigurare, distingând peste puterea lucrului judecat doar responsabilitatea unuia dintre cei doi vinovați, titulari ai unor polițe de asigurare aferente unor contracte de asigurare distinct.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta susține că prin sentința recurată instanța de fond a interpretat eronat norma legală aplicabilă în speță. Consideră astfel că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) ș i 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 -nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment - nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare, invocând astfel cele statuate de Curtea de Apel București prin sentința civilă 2191/09.06.în sensul că " (...) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul C.."

Legea nr. 213/2015 a înțeles să acorde dreptului de despăgubire/indemnizare configurația juridică a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în faliment.

De altfel, orice altă concluzie ar nega însăși calitatea sa de a obține orice despăgubire (plafonată sau nu) or, după cum s-a arătat în cele ce preced, pârâtul a recunoscut acest drept, înțelegând doar să-1 plafoneze prin emiterea Deciziei nr. 16214/03.08.2018. Nu a fost negat dreptul său de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului. Acest drept a fost recunoscut, de altfel, prin însăși plata efectuată conform solicitării adresate prin cererea de plată inițială, din 31.05.2018, până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON. Astfel, în construirea raționamentului juridic trebuie plecat de la ipoteza că pârâtul a recunoscut calitatea subsemnatei, de persoană îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței C. S.A.

Invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a mai susținut recurenta că tot Curtea de Apel București a constatat prin sentința civilă nr. 2426/19.06.2017 că " atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare (independent de folosirea în conținutul definiției a singularului sau, după caz, pluralului - de altfel, pe parcursul legii, în privința acestora legiuitorul a fost inconsecvent, folosind și în privința noțiunii de creanță singularul, spre exemplu în cuprinsul dispozițiilor art. 17, motiv pentru care categoria gramaticală în discuție nu poate fi considerată, în cazul de față, un reper coerent de interpretare), au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare)".

In ceea ce privește depășirea plafonului maxim de 450 000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, argument invocat de pârât în cadrul Deciziei nr. 16214/03.08.2018, Curtea de Apel București a apreciat că "intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esențial pentru definirea creanței de asigurare, cât și a creditorului de asigurare. Altfel spus, textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit și interpretat prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor în general, ci prin prisma definiției legale de la art. 4 alin. (1) fit. b, -I, care ÎI asociază cu un contract de asigurare, cu consecin|a recunoașterii în beneficial unei personae fizice sau juridice a unei multitudini de calități de creditor de asigurare în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. Față de aceste argument, Curtea consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului prin raportare Ia un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 Iei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment "(SENTINȚA CIVILĂ NR. 3691/13.10.2017, Curtea de Apel București, sursa www.x.ro).

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta A. a formulat întâmpinare intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, în cadrul întâmpinării sale, intimatul, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței de fond.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta – reclamantă A. a combătut apărările intimatului – pârât în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 494 din același act normativ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate și cu apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin Cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x din data de 31.05.2018 (dosarul de fond) reclamanta A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților cu plata sumei de 450.000 RON, având în vedere considerentele deciziei penale nr. 608/2018 din data de 02.05.2018 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017.

Ulterior, reclamanta și-a precizat această cerere (la data de 20.06.2018, prin cererea înregistrată sub nr. x, dosarul de fond), în sensul că solicită plata despăgubirii în limita sumei de 260.000 euro.

Această cerere de plată a fost soluționată de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x, prin Decizia nr. 16213 din data de 03.08.2018 (dosarul de fond), fiind admisă la plată suma de 450.000 RON, dispunându-se, totodată respingerea sumelor solicitate ce depășesc limita de 450.000 RON.

Deopotrivă, prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x, tot din data de 20.06.2018 (fila x verso din dosarul de fond) reclamanta a mai solicitat plata indemnizației/despăgubirii în cuantum de 450.000 RON, invocând considerentele aceleiași decizii penale.

Această cerere de plată a fost soluționată de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x, prin Decizia nr. 16214 din data de 03.08.2018 (dosarul de fond), fiind respinsă, ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON, sumă ce i-a fost acordată petentei în dosarul nr. x (prin Decizia nr. 16213/03.08.2018).

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 16213/03.08.2018 și a Deciziei nr. 16214/03.08.2018, cu consecința obligării FGA la emiterea unor noi acte administrative prin care să fie analizate pe fond cererile de plată, având în vedere că prin deciziile contestate în prezenta cauză pârâtul fie nu a analizat decât aspectele legate de depășirea plafonului de garantare, fie s-a pronunțat cu privire la chestiuni nesolicitate.

Prin sentința recurată s-a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, instanța de primă jurisdicție reținând legalitatea celor două decizii date de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar care constată că sunt nefondate criticile recurenei, ce vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

În ceea ce privește motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanța de control judiciar constată că este nefondat.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat fata de decizia penală nr. 608/A pronunțată la data de 02.05.2018 de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2018.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 și următoarele din C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză. Ori, nici unul dintre elementele amintite nu este identic în cauza de față, astfel că autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută, hotărârea penală invocată fiind dată în contradictoriu cu asigurătorul intrat în faliment C. S.A. și nu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, motiv pentru care aceasta nu poate fi opusă FGA în raportul de drept civil referitor la plata despăgubirii, care s-a născut în baza contractului de asigurare, decât cel mult cu valoarea unui mijloc de probă.

Așadar, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., critica recurentei privind încălcarea autorității de lucru judecat, nu poate fi reținută, neavând suport legal.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă această susținere nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că, atât prin Decizia nr. 16213 cât și prin Decizia nr. 16214, ambele emise la data de 03.08.2018 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ținând cont de aceste prevederi legale, a reținut că plata către Fond a creanțelor stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asiguratorului în faliment, nicidecum pe fiecare poliță încheiată de asigurator cu persoanele vinovate implicate în același eveniment.

În legătură cu acest motiv de respingere a cererilor recurentei – reclamante, Înalta Curte reține aplicabilitatea următoarele texte din Legea nr. 213/2015, în susținerea soluției pronunțate:

- art. 4 alin. (1): " În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (…) (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă; ".

- art. 4 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 213/2015 definește plafondul de garantare ca fiind nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asiguratorului în faliment".

- art. 15 alin. (2): " Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. ".

Este astfel de necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment",

Așadar, cadrul juridic instituit de Legea nr. 213/2015 obligă Fondul să analizeze și să soluționeze cererile de plată aplicând procedura special prevăzută de lege, cu respectarea plafonului de 450.000 RON pe un creditor de asigurare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Din interpretarea dispozițiilor anterior menționate, Înalta Curte constată că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Potrivit art. 2 alin. (3), "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5 (…)".

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci acesta reprezintă o ultimă sursă de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment.

FGA nu se substituie asigurătorului în faliment (art. 9 alin. (2) din Norma 16/2015), nu preia obligațiile acestuia ca succesor cu titlu particular al acestuia, si, prin urmare, nu poate ca în activitatea sa să efectueze plați decât in limitele fixate de lege, cu observarea strictă a termenilor stabiliți de lege si, tinand cont de scopul acestor reglementari: sprijinire a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător și nu de înlocuire a unui asigurător în faliment, o astfel de protecție urmărind păstrarea încrederii in sistemul de asigurări, asigurarea unei situații echitabile pentru asigurații si beneficiarii unui asigurător falit, evitarea dezechilibrelor la nivelul pieței asigurărilor si responsabilizarea asigurătorilor si asiguraților, rațiunea instituirii plafonului de 450.000 RON fiind aceea de a proteja toți asigurații de consecințele insolvenței unui asigurător,conform art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015.

Se constată, astfel că situația premisă a nașterii obligațiilor Fondului este falimentul asigurătorului, iar alternativa oferită de lege creditorilor de asigurări (categorie definita de dispozițiile art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015) de a obține despăgubiri, o reprezintă, pe de o parte, formularea unei cereri de plată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală, în temeiul Legii nr. 85/2014.

Așadar, legiuitorul a înțeles să reglementeze într-o strânsă corelație atât procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015, cât și cea a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, semnificative fiind în acest sens dispozițiile art. 17 din Legea 213/2015 " creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) " .

Prin urmare, având în vedere toate aceste norme, în acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar constată că reclamanta este titulara unei singure creanțe de asigurare, al cărei cuantum a fost stabilit prin decizia penală nr. 608/2018 din data de 02.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2017, creanță compusă din suma de 250.000 euro acordată cu titlul de daune morale, ca o reparație a prejudiciului moral suferit în urma faptei ilicite a medicului B., și din suma de 10.265 RON, acordată cu titlul de cheltuieli judiciare, răspunderea Spitalului Clinic Filantropia fiind atrasă în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, respectiv în calitate de comitent, pentru fapta ilicită a prepusului său, și nu pentru o faptă proprie.

Cum în prezenta cauză vorbim despre o singură faptă ilicită, creanța fiind stabilită pentru un singur prejudiciu, produs de o singură persoană (medicul B.), în mod corect judecătorul primei instanțe a reținut că, împrejurarea avută în vedere de instanța penală la pronunțarea deciziei penale nr. 608/2018 din data de 02.05.2018, respectiv aceea că atât medical B. cât și Spitalul Clinic Filantropia aveau încheiate contracte de asigurare cu C. S.A., nu poate constitui temei pentru a se considera că reclamanta avea calitatea de creditor de asigurare în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu C. S.A..

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Astfel, prin această decizie, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că " 127. Așadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."

Cum în prezenta cauză recurenta – reclamantă, în calitate de creditor de asigurări, este îndreptățită la plata unei creanțe de asigurare, al cărei cuantum a fost stabilit prin decizia penală 608/2018 din data de 02.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond constată că aceasta este îndreptățită să fie despăgubită din disponibilitățile Fondului în limita unui plafon de 450.000 RON, creanța fiind stabilită pentru o singură faptă ilicită, în beneficiul unei singure persoane, pentru un singur prejudiciu, produs de o singură persoană.

Prin urmare, în condițiile în care plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nicidecum pe fiecare poliță încheiată de asigurator cu persoanele vinovate implicate în același eveniment, iar prin Decizia nr. 16213/03.08.2018 această sumă de 450.000 RON a fost acceptată la plată, Înalta Curte constată că, în mod legal și temeinic FGA a reținut că diferența solicitată de reclamantă nu mai poate fi acceptată ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, temeiul răspunderii pârâtului fiind stabilit prin Legea nr. 213/2015 și nu prin contractul de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care, astfel cum s-a reținut, a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinței, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1020 din 15 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.