ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4087/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, la data de 16 aprilie 2021, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26046/30.03.2021, prin care solicită anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 10.858,66 RON, reprezentând penalități de întârziere și 1.700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2014 și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 485 din 15 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 26046 din 30.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 10.858,66 RON reprezentând penalități de întârziere și 1.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată, acordate prin sentința civilă nr. 12881/2015 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Sub un prim aspect, a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Analizând textul în discuție, se poate observa că el operează cu două teze. Într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare. În cea de-a doua teză, se menționează că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime.

A considerat, față de aspectele reținute în paragrafele evocate, că rămâne de stabilit dacă penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care reprezintă creanțe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care nu reprezintă creanțe de asigurări). Or, este evident că penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare.

În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare.

Or, dacă sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt privite ca fiind sume datorate în baza contractului de asigurare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la lit. d) a aceluiași articol 26 (cheltuielile de judecata) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare, iar argumentul este unul foarte simplu: art. 26 alin. (1) din Normă stabilește sumele datorate de asigurător în baza contractului de asigurare.

Respingând contestația formulată de A. pe motiv că penalitățile și cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.

Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

A mai susținut recurenta nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015, citat în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea căruia rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Astfel, conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

În final, a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Așadar, este evident că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurător.

A permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 12881/2015, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2014, echivalează, în opinia recurentei, cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri judecătorești, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 C. proc. civ.

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 26 iulie 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., și a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge în consecință, pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului formulat, în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de observat că recurenta a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, din dezvoltarea argumentelor expuse în cererea de recurs rezultă că partea nu a arătat concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința de fond, neindicându-se astfel care dintre ipotezele cazului de casare invocat, ce vizează nemotivarea hotărârii, este întrunită în cauză.

În concluzie, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind contrară și art. 435 din C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum și cheltuielile de judecată stabilite printr-o hotărâre judecătorească în sarcina asigurătorului, reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare și nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților și cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraților. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizație sau primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că în urma subrogării, reclamanta, în calitate de asigurător CASCO, nu a dobândit de la asiguratul său dreptul de a pretinde penalități de întârziere și cheltuieli de judecată de la asigurătorul RCA, întrucât asiguratul său nu deținea în patrimoniu acest drept pentru a putea fi transmis mai departe asigurătorului CASCO, ținând cont de dispozițiile exprese ale Ordinului CSA care condiționează nașterea dreptului la penalități de momentul expirării termenelor ce încep să curgă de la data avizării plății de către asigurătorul RCA, moment ulterior datei la care intervine subrogarea.

Prin urmare, a considerat că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată solicitate au ca premisă o situație ulterioară subrogării, fiind condiționate de recurgerea de către creditor la acțiunea civilă ce nu se poate exercita decât după împlinirea termenului de plată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În același sens, conform dispozițiilor art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În contextul acestor repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, inclusiv cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat acestora de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și nu rezultă din contractul de asigurare, fiind despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, iar cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă cu puterea evidenței că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

Într-adevăr, conform art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reține că nu pot fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 din C. civ. prevede că:

"În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, respectiv a cheltuielilor de judecată.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel cu puterea evidenței că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților este terț față de hotărârea judecătorească ce privește asigurătorul, nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Or, în speță, așa cum s-a reținut, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF amintită neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. De altfel, prin sentința Judecătoriei Brașov, instanța nu a reținut că sumele recunoscute și stabilite în beneficiul părții reclamante ar reprezenta creanțe de asigurări în sensul arătat de art. 4 din Legea nr. 213/2015, stabilind exclusiv o datorie în sarcina asigurătorului, simpla stabilire a acestor sume printr-o hotărâre judecătorească nefiind suficientă pentru a se considera că sunt, la rândul lor, creanțe de asigurări impuse în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților.

În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, atât timp cât nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta, deoarece, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și cheltuielile de judecată la care însuși FGA poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere și la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile părții întemeiate pe încălcarea acestor considerente obligatorii.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să izvorască din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

De asemenea, prin considerentele deciziei evocate nu s-a reținut natura de creanțe de asigurări, în accepțiunea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nici a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului RCA, în cadrul dosarului de regres.

În plus, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, ca atare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile sale.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 26046/30.03.2021, prima instanță apreciind în mod corect că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurare și nu își au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și nu în mod direct în contractul de asigurare, astfel încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii de fond, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale aplicabile în speță.

Pentru considerentele arătate, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 485 din 15 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 septembrie 2023.