ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1628/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, la data de 20 mai 2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 19898/06.05.2019, emisă de pârât și obligarea pârâtului FGA la diferența neachitată, respectiv la suma de 137.440 euro cu titlu de daune morale, ca echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României la data plății efective a acestora, cu cheltuieli de judecată ocazionate cu promovarea și susținerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 755 din 08 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 755 din 08 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond, prin ignorarea tuturor criteriilor de evaluare a daunelor morale invocate prin acțiunea introductivă, prin folosirea unor criterii de evaluare a daunelor morale ce sunt străine de acest domeniu al dreptului, prin crearea unui silogism juridic bazat pe aspecte contradictorii, a realizat o incompletă cercetare a fondului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că, din oricare dintre aceste perspective, se impune casarea în parte a hotărârii atacate, sub aspectul analizei juridice, aprecierii subiective și al cuantificării daunelor morale și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, sub aspectul cererii privind daunele morale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată este dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept materiale, respectiv art. 1385, art. 1387, art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 12 pct. 2 și art. 13 pct. 3 din Legea nr. 213/2015, a jurisprudenței naționale și internaționale, precum și a principiilor de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, principii care statuează că despăgubirile acordate trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Astfel, instanța de fond, în contradicție cu principiile ce stau la baza evaluării prejudiciului moral și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și CEDO în această materie, a achiesat în mod nelegal la metoda de calcul adoptată de pârâtul FGA, respectiv raportarea la numărul de zile de îngrijiri medicale.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 martie 2020, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, reținând următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/01.11.2016, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, petenta a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 2.926,13 RON daune materiale și 145.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 20 septembrie 2014.

Prin Decizia nr. 19.898/06.05.2019, emisă de pârât, cererea de plată formulată de reclamantă a fost admisă parțial, respectiv s-a dispus acordarea sumei de 2.926,13 RON daune materiale și 36.000 RON daune morale și respingerea cererii de plată cu privire la diferența dintre suma solicitată cu titlu de daune morale și cea acordată.

În considerentele deciziei, în ceea ce privește daunele morale, fiind avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantei drept consecințe fractură aripa sacrată stânga în consolidare osoasă cu minim edem osos în periferie, fibroză epidurală L5-S de partea stângă, cefalee, tulburare de stres posttraumatic, necesitând pentru vindecare un număr de circa 80 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit acordarea unei sume de 450 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 36.000 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 19.898/06.05.2019, emisă de pârât.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că instanța de fond a procedat la verificarea legalității și temeiniciei deciziei administrative contestate în cauză, din perspectiva criticilor privind cuantificarea daunelor morale, inclusiv prin analizarea și înlăturarea în mod motivat a apărărilor privind prejudiciile suferite invocate prin acțiunea introductivă, respectiv prejudiciul de agrement, preluarea unor sarcini gospodărești de către soț și schimbarea locului de muncă.

Totodată, nu se poate susține că prima instanță a realizat o incompletă cercetare a fondului în condițiile în care tocmai pentru justa soluționare a cauzei și lămurirea pe deplin a instanței de fond cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamantă a fost administrată proba testimonială.

Pe cale de consecință, nu se poate afirma că judecătorul fondului nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză și cu motivarea soluției pronunțate. De altfel, instanța de control judiciar reține că și în jurisprudența CJUE s-a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a unor mijloace de probă (ex. declarația de martor), ori modul de aplicare, în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural (ex. evocarea prevederilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

În aceeași ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanța de fond a apreciat cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de aceasta, Înalta Curte reține că toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 1385, art. 1387, art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 12 pct. 2 și art. 13 pct. 3 din Legea nr. 213/2015, a jurisprudenței naționale și internaționale, precum și principiile de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentei, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei-reclamante se constată că instanța de fond nu a reținut că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese aprobată prin Decizia FGA nr. 142/2016" este un act normativ și nici intimatul-pârât nu a formulat apărări în acest sens, aceasta reprezentând o procedură internă la care s-a raportat autoritatea pârâtă, fiind validată și de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acestea au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și susținerile intimatului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamantă în locul asiguratorului care a intrat în insolvență, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va reține că nu are loc o înlocuire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamanților și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese aprobată prin Decizia FGA nr. 142/2016", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reține că, potrivit Anexei 3, valoarea medie a despăgubirilor morale acordate de B. S.A. la nivelul anilor 2011-2012, urmare a vătămării corporale ce a necesitat între 31 și 90 de zile de îngrijiri medicale, este între 210 și 500 RON pe zi de îngrijire medicală, iar intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ținând cont și de particularitățile speței, a acordat o valoare superioară, și anume 450 de RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 36.000 RON.

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților făcându-se abstracție de jurisprudența și practica în materie, iar considerentele sentinței recurate, sub acest aspect, ar fi nesusținute de dovezile administrate în cauză și de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Astfel, tocmai pentru a nu lăsa loc arbitrariului, Directorul General al F.G.A. a emis Decizia nr. 142/2016, prin care a determinat o medie a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, prin raportare nu doar la jurisprudență, ci și la modalitatea de soluționare pe cale amiabilă, în trecut, a unor astfel de situații de către asigurătorul în insolvență B. S.A., dar și în considerarea rezultatului studiului FPVS 2011.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu decelează o eventuală încălcare de către prima instanță a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederile art. 1385 și art. 1391 din C. civ. în condițiile în care, contrar susținerilor recurentei-reclamante, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond nu s-a raportat doar la criteriul privind numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate pentru vindecare, ci a procedat la propria evaluare a prejudiciului moral, inclusiv prin raportare la criteriile invocate prin acțiunea introductivă și a administrat probatoriu suplimentar față de etapa administrativă, concluzia fiind că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare din perspectiva reparării prejudiciului moral invocat de reclamantă, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a probat niciun aspect suplimentar de natură a releva în ce au constat suferințele la care face referire, o eventuală diminuare a calității vieții sociale sau economice.

Or, așa cum s-a reținut și în precedent, aprecierea instanței de fond cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamantă constituie un element de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de legalitate a acesteia, iar în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, instanța de control judiciar reținând că instanța de fond a soluționat cauza inclusiv în acord cu jurisprudența națională și practica CEDO în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 755 din 08 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.