ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2685/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 14144/19.04.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților primită la 21.05.2018 prin care i-a fost respinsă ca tardivă cererea de plată, solicitând ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 14144/19.04.2018, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de plată, precum și obligarea la plata sumelor menționate în cererea de plată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4824 din 23 noiembrie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prima instanță nu a judecat și nici nu a analizat fondul cauzei limitandu-se la aprecieri sumare, situație care impune casarea cu trimitere spre rejudccare la prima instanță conform art. art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Recurenta arată că a invocat o serie de motive care se referă la termenul de depunere a cererilor de plată, iar prima instanță nu a făcut decât o sumară apreciere, fără a analiza susținerile sale decât în proporție de maxim 10%. Prima instanță nu a analizat și judecat celelalte motive invocate prin contestație care priveau susținerile în ceea ce privește termenul de a depune o cerere de plată care decurge dintr-o hotărâre judecătorească, după cum nu a analizat, nu s-a pronunțat și nici nu a judecat cererea de repunere în termenul de depunere a cererii de plată. În mod cu totul eronat reține prima instanță că cererea de plată a fost trimisă la data de 12.04.2018 atâta timp cât din actele dosarului și din susținerile intimatului rezultă că cererea de plată a fost depusă la data de 22.01.2018 (prin poștă). Recurenta mai precizează că a solicitat și a formulat o cerere de repunere în termen, însă prima instanță nici măcar nu a pus în discuție și nici nu a analizat temeinicia sau netemeinicia unei astfel de cereri, nepronunțându-se în nici un fel, fapt care are drept consecință neanalizarea fondului cauzei. Prin urmare, recurenta solicită repunerea în termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată (dacă se va considera că acest termen îi este aplicabil), întrucât a fost foarte bolnavă în urma accidentului rutier și nu s-a putut deplasa și depune acte, cereri, etc. Totodată, a solicitat primei instanțe să analizeze dacă termenul de 90 zile este un termen de decădere sau prescripție însă instanța nu s-a pronunțat pe acest aspect. Recurenta mai susține că a primit decizia nr. 739/10 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava (secția penală și pentru cauze cu minori) în dosarul nr. x/2016 sens în care a formulat o cerere la Curtea de Apel Suceava la data de 29.03.2018 prin care a solicitat comunicarea acesteia, primind decizia menționată la data de 04.04.2018. Prima instanța nu s-a pronunțat nici sub acest aspect. Ulterior recurenta a formulat și a trimis la 12.04.2018 la pârâtă o altă cerere de plată. Recurenta consideră că dacă ar fi incident termenul de 90 de zile invocat de pârât în cuprinsul deciziei pe care o contestă, acest termen ar curge de la data de 04.04.2018 când a primit decizia Curții de Apel la domiciliu, situație în care se încadrează în termenul de 90 de zile, deci cererea de plata nu este tardivă. Recurenta mai precizează că la Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. x/2016 a solicitat și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor, cererea având semnificația unei cereri de plată adresată către pârât. Prin urmare, nu se poate susține că nu a solicitat plata de la pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând acest lucru încă din februarie- aprilie 2017. În opinia recurentei Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților nu are competența legală de a aprecia asupra tardivității, prescrierii sau decăderii din dreptul vreunui creditor, aceasta fiind atributul instanței de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a contestat decizia nr. 12941/08.02.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentința nr. 232/12.04.2017 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. x/2016 precum și în urma deciziei nr. 739/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 29.01.2018, deci cu depășirea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procedurii de faliment împotriva asigurătorului B. S.A., termen prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 10.10.2017 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamantă la data de 29.01.2018 (trimisă prin poștă la data de 22.01.20118). Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Susținerea recurentei conform căreia prin cererea de chemare în judecată s-a adresat instanței de judecată, respectiv Judecătoriei Rădăuți în cadrul dosarului nr. x/2016 cu o cerere de obligare a F.G.A la plata despăgubirilor, nu poate fi primită și în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanței de fond de vreme ce esențială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și nu în cadrul unui alte proceduri judiciare. Așadar, temeinic și legal s-a reținut de către instanța de fonf faptul că împrejurarea că reclamanta ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reține o obligație de cooperare între Fondul de Garantare și asigurătorul intrat în faliment, dar și în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligația depunerii cererii de plată și a documentației aferente la instituția pârâtă. Instanța de fond, temeinic și legal a reținut că recurenta nu a anexat în susținerea cererii de chemare în judecată o copie a cererii de plată și o dovadă a expedierii acesteia în termenul legal, aspect susținut de aceasta și în cuprinsul cererii din care rezultă că s-a adresat ulterior obținerii comunicării deciziei penale nr. 739/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2016, respectiv la data de 12.04.2018. Cum ultima zi în care recurenta avea dreptul să se adreseze autorității pârâte era data de 10.10.2017, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurentă la data de 12.04.2018 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă. Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (într-un anumit mod sau anumite condiții), sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, termen ce nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen". Nici susținerea recurentei potrivit căreia a formulat cererea de plată în dosarul nr. x/2016 nu poate fi asimilată unei cereri de plată întrucât includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună și constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerințele minime obligatorii de pe cererea de plată, și anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancțiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment și/sau în urma exercitării altor acțiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor față de care s-a stabilit starea de insolvență. Prin urmare, cată vreme art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015 instituie obligativitatea pentru petent de a arăta dacă a încasat sume de bani din procedura falimentului asigurătorului, iar constituirea de parte civilă nu cuprinde aceste mențiuni, rezultă că acțiunea civilă, accesorie unei acțiuni penale, nu poate fi asimilată unei cereri de plată, în privința căruia legiuitorul prevede îndeplinirea unor cerințe privind forma cererii, cerințe privind valabilitatea cererii. Atât Legea nr. 213/2015 cât și Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înțeles să instituie o procedură de soluționare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar și obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA. Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat. Recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., însă a făcut-o doar formal, în susținerea recursului nefiind dezvoltate, motiv pentru care Înalta Curte nu le va analiza.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.