ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2747/2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 06.10.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, anularea Adreselor nr. x/05.09.2016 și nr. y/07.09.2016 emise de pârât cu privire la contestația ce a formulat-o privind rezultatele examenului de atestare tehnico-profesională din 21.06.2016.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 777/2003 și a Procedurii Operaționale pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții pentru competențele verificator de proiecte, expert tehnic, responsabil tehnic cu execuția.

Tribunalul Brașov, prin Sentința civilă nr. 445 din 22 martie 2017, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și calitatea pârâtului de autoritate publică centrală.

Prin Sentința nr. 101 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Brașov a respins acțiunea formulată și completată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea cererii de recurs.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată în fața instanței de fond, recurentul a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 din Ordinul Ministerului Lucrărilor publice, Transporturilor și Locuinței nr. 777/2003 și a Procedurii Operaționale pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții pentru competențele verificator de proiecte, expert tehnic, responsabil tehnic cu execuția (ediția III, revizia 2 din 10.03.2015).

Pe fondul cauzei, a arătat că intimatul MDRAPFE a organizat din 2003 până în prezent examene de atestare tehnico-profesională a specialiștilor în construcții fără a avea o bază legală, aspect menționat chiar în referatul de aprobare a proiectului de Ordin pentru aprobarea procedurii privind atestarea verificărilor de proiecte și a experților tehnici în construcții.

A precizat că numărul verificărilor de proiecte a experților tehnici atestați în ultimii doi ani (și nu numai) este extrem de relevant, având în vedere modalitatea subiectivă și discreționară de atestare a specialiștilor în construcții de către un grup organizat la nivelul departamentului de atestări din cadrul instituției pârâte.

Prin Decizia nr. 1985 din 16 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

A reținut instanța că, astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului, examenul de atestare tehnico-profesională la care a participat recurentul-reclamant a fost organizat în baza Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, a H.G. nr. 925/1995 pentru aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor și a Ordinului MLPTL nr. 777/26.05.2003, pentru aprobarea îndrumătorului pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții.

Recurentul-reclamant s-a înscris pentru examenul de atestare tehnico-profesională din data de 21 iunie 2016, pentru competența de verificator de proiecte/expert tehnic (V) - securitate incendiu, fiind respins.

Prin contestația formulată sub nr. x/26.07.2016 reclamantul a solicitat reexaminarea pentru cerința esențială C în termen de 30 de zile de la data formulării contestației de către o altă comisie în condițiile prevăzute de Ordinul MLPAT nr. 77/28.10.1996.

Prin adresele înregistrate sub nr. x din 5 septembrie 2016 și nr. 69340 din 7 septembrie 2016, intimatul-pârât a răspuns recurentului în sensul că rezultatul examenului de atestare a fost însușit de acesta, prin semnarea fișei de examinare fără a formula obiecțiuni.

În ceea ce privește cererea de reexaminare, din actele dosarului reiese că recurentului i s-a comunicat faptul că legislația în vigoare nu cuprinde prevederi referitoare la reexaminarea candidatului declarat respins la examenul de atestare.

Mai mult, s-a menționat că toți candidații declarați respinși la examenul de testare au dreptul de a-și depune cererea de participare la reexaminare după o perioadă de 6 luni de la respingere, conform art. 21 din Îndrumătorul pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții aprobat prin Ordinul MLPTL nr. 777/2003.

A apreciat instanța de recurs că soluția curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt relevată de înscrisurile administrate.

Prevederile art. 3 din Ordinul MLPTL nr. 777/26.05.2003 dispun că "examinarea în vederea atestării tehnico-profesionale a specialiștilor cu activitate în construcții se va face de către comisii tehnice distincte în funcție de obiectul atestării, înființate în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței" iar, potrivit art. 7, "atestarea tehnico-profesională a specialiștilor verificatori de proiecte se face în urma examinării acestora de către o comisie de specialiști, conform prevederilor art. 5 din Regulamentul de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor" pe baza unui dosar care trebuie să cuprindă obligatoriu documentele enumerate în alin. (2) al articolului 7 din Ordin.

Dispozițiile art. 21 din Ordin prevăd că "solicitanții respinși de comisia de examinare pot reveni cu o nouă cerere de atestare după o perioadă de minimum 6 luni. În acest scop, solicitanții vor întocmi un nou dosar în care vor înscrie și realizările din ultima perioadă de activitate".

A reținut instanța de recurs că pârâtul și-a argumentat în mod corect răspunsul la cererile recurentului, în acord cu legislația în vigoare.

Nici critica recurentului referitoare la anularea tuturor atestatelor tehnico-profesionale emise de MDRAPFE din anul 2003 și până în prezent pentru competențele de verificator de proiecte și expert tehnic nu a fost reținută de instanță, constatând că nu sunt invocate motive concrete de nelegalitate a respectivelor atestate.

Referitor la critica privind respingerea în mod greșit de către instanța fondului a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 777/2003 și a Procedurii Operaționale pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții pentru competențele verificator de proiecte, expert tehnic, responsabil tehnic cu execuția, Înalta Curte a apreciat că nu sunt întrunite condițiile art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că se invocă dispoziții cu privire la alte acte normative decât cele cu privire la care se poate invoca o astfel de excepție, respectiv, lege sau ordonanță.

Împotriva Deciziei nr. 185 din 16 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

4.1. A susținut contestatorul că decizia de recurs este netemeinică, omițând să cerceteze toate aspectele menționate în recurs.

În ceea ce privește lipsa invocării motivelor concrete de nelegalitate a atestatelor pentru care a fost solicitată anularea, a arătat contestatorul că nu există o legislație pentru organizarea examenelor, acestea fiind organizate fără o bază legală.

Referitor la aspectul contestației, există diferență între contestația unui examen și participarea la un alt examen, fiind două activități, examinare fără drept de contestație și o altă examinare, nefiind vorba despre o reexaminare care să reflecte cunoștințele de la data examinării originale. Baza legală în vigoare la data examinării nu conținea date cu privire la contestație, dar, în același timp, nu conținea nici date cu privire la modul de desfășurare a examenului.

A mai apreciat că instanța nu a tratat solicitarea de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 20

1

din Legea nr. 10/1995 prin care nu sunt respectate drepturile prevăzute la art. 24 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituția României, limitându-i accesul la muncă și îngrădindu-i dreptul la apărare. Astfel, sunt respectate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la solicitarea de daune materiale și morale, acestea au intervenit ulterior chemării în judecată a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, reprezentând venituri neobținute și compensații pentru stresul și timpul investit în această cauză.

4.2. Ulterior, la data de 12.10.2018, contestatorul a formulat completare a contestației în anulare, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

A apreciat că instanța de recurs, la fel ca și instanța de fond, nu a observat statutul special al Legii nr. 554/2004 față de procedura prevăzută de C. proc. civ.

Instanța de recurs nu a observat că hotărârea de fond este nelegală pentru că nu conține motivele de drept, element obligatoriu pentru îndeplinirea prezumției de validitate a unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instituția recursului în materia administrativă este definită de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Astfel, acțiunea instanței de recurs nu este legală și nu se încadrează în procedura legală, pentru că, din dispozitivul hotărârii, rezultă că instanța de recurs a judecat pe fond fără a fi declarat recursul admis conform tezei I sau să fi menționat teza a III-a a art. 20 din lege, privitor la lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor.

A mai apreciat contestatorul că o altă eroare materială evidentă este motivația de drept a recursului declarat ca nefondat în temeiul ilogic și neinteligibil aplicat situației de fapt al invocării prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și prevederilor art. 496 din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Prin cererea formulată inițial (expusă la pct. 4.1. al prezentei decizii), contestatorul a invocat faptul că instanța a omis să analizeze susținerile sale, motiv prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Ulterior, și-a completat contestația în anulare (pct. 4.2. al prezentei decizi) invocând și pct. 2 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

Potrivit art. 506 C. proc. civ.,

"Art. 506 - (1) Contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

(2) Contestația se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancțiunea nulității acesteia.".

Decizia ce face obiectul contestației în anulare a fost comunicată contestatorului la data de 24.09.2018, termenul pentru motivarea contestației împlinindu-se la data de 10.10.2018.

Completarea contestației a fost depusă la data de 12.10.2018, peste termenul prevăzut de lege, susținerile contestatorului referitoare la o așa-zisă eroare materială neputând fi avute în vedere.

Contestatorul a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recursa omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Analizând considerentele deciziei atacate, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, Înalta Curte constată, contrar aprecierilor contestatorului, că instanța de recurs a răspuns în mod amplu tuturor motivelor de recurs, răspunzând cu privire la fiecare argument invocat prin recurs.

Contestatorul face o așa-zisă analiză a noțiunii de "examen" organizat de autoritatea pârâtă și susține, fără a motiva și argumenta în niciun fel, că nu ar exista bază legală pentru organizarea examenelor.

De asemenea, își expune punctul de vedere cu privire la contestația unui examen și participarea la un alt examen, fără a indica, în concret, în ce constă omisiunea instanței de recurs.

Art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. reglementează numai omisiunea de a examina toate motivele de recurs invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt indicate de parte, care, oricât de dezvoltate ar fi, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.

Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Or, nemulțumirea contestatorului față de considerentele instanței de recurs și de soluția adoptată nu este echivalentă cu omisiunea analizării vreunui motiv de casare, pentru că instanța a grupat și a analizat susținerile din recurs.

Referitor la criticile aduse cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 20

1

din Legea nr. 10/1995, contestatorul apreciază că ar fi fost îndeplinite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din lege. Însă, aceste aspecte excedează analizei instanței în acest stadiu procesual, Legea nr. 47/1992 prevăzând termenul în care poate fi exercitată calea de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute de textul legal, deoarece alegațiile contestatorului nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu este incidentă ipoteza invocată de contestator, reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1985 din 16 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pronunțate în Dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2019.

GGC - GV