ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1985/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată,înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 25 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. Craiova, l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Calafat, prin primar, solicitând constatarea dreptului său de proprietate asupra unor construcții situate în Calafat (C. SMA, moară tocat și măcinat furaje, atelier mecanic, grajd porcine, garaj depozit) și asupra terenurilor aferente acestor construcții, în suprafață totală de 28.295 mp (din care 23.108 mp, neocupați), imobile cu o valoare estimată la 424.425 RON, raportată la valorile stabilite în grila notarială aferentă anului 2017, pentru municipiul Calafat, aflat în zona D (15lei/mp).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 și următ. C. proc. civ., ale art. 28 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006.

Prin încheierea din 10 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției civile a aceleiași instanțe, spre competentă soluționare.

La 7 iulie 2017 (data depunerii la oficiul poștal), pârâtul a depus cerere reconvențională, precizată la 18 octombrie 2017, prin care a solicitat să se constate existența dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 10.783 mp, dobândit prin efectul legii, conform art. 29 alin. (1) și alin. (7), coroborat cu art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Prin sentința nr. 355 din 3 iunie 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, invocată de reclamanta-pârâtă și a respins cererea reconvențională, formulată de către pârâtul-reclamant Municipiul Calafat, prin primar, ca inadmisibilă.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. Craiova, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Municipiul Calafat, prin primar.

S-a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului cererii principale având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 17.160 mp, aferent grajdului nr. 6, descris la lit. e) în cerere. S-a constatat existența dreptului de proprietare al reclamantei S.C. A. S.A. asupra restului imobilelor construcții și teren solicitate de reclamantă.

Prin decizia nr. 2747 din 17 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Calafat, prin primar, împotriva sentinței nr. 355 din 3 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei S.C. A. S.A. privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 7.396 mp, aferent construcției C., în suprafață de 994 mp, aferent construcției moară de măcinat furaje, în suprafață de 1.140 mp, aferent construcției atelier mecanic, în suprafață de 1.605 mp, aferent construcției grajd porcine.

A menținut restul dispozițiilor sentinței referitoare la soluționarea acțiunii privind constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei S.C. A. S.A. asupra construcțiilor și la modul de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâtul-reclamant Municipiul Calafat, prin primar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., la 25 noiembrie 2019, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 4 decembrie 2019.

Prin cererea de recurs, ulterior expunerii pe larg a situației de fapt și a parcursului dosarului, recurenta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că, în cuprinsul acesteia, a fost reținută puterea de lucru judecat stabilită în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Calafat, prin care au fost anulate două dintre procesele-verbale de licitație încheiate de comisia de licitație în anul 2001, în formă dactilografiată.

Recurenta a menționat că instanța a reținut, în considerentele sentinței nr. 1195/2001, că nu a existat nicio licitație cu privire la terenul în suprafață de 17.160 mp, nefăcând vreo referire la celelalte terenuri ce fac obiectul cererii de constatare a dreptului de proprietate, puterea de lucru judecat fiind reținută, astfel, în mod greșit.

Procesul-verbal din 11 august 1991, înregistrat sub nr. x/14.08.91, de care se prevalează pârâta, are ca obiect bunurile descrise la lit. e) a acțiunii principale, respectiv grajdul nr. 6, fiind transcris in registrul de transcripțiuni sub nr. x/23.08.1991, iar prin sentința civilă nr. 1195 din 22 iunie 2001, pronunțată de Judecătoria Calafat în dosarul nr. x/2000, a fost declarat nul procesul-verbal invocat de pârâtă, doar în ceea ce privește terenul în suprafață de 17.160 mp, descris la lit. e) în acțiunea principală, constatându-se valabilitatea acestuia cu privire la imobilul grajdul nr. 6.

Având în vedere că a renunțat, în cadrul judecării cererii inițiale, la constatarea dreptului de proprietate în suprafață de 17.160 mp, solicită a se constata că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile precizate aparține recurentei, conform proceselor-verbale de adjudecare și deciziilor de impunere emise de Primăria Calafat, ce reprezintă, de facto, o recunoaștere tacită a acestui drept.

Apreciază recurenta că în mod eronat instanța a constatat că, prin procesele-verbale de licitație încheiate în august 2001 nu au fost achiziționate terenurile, întrucât din cuprinsul acestora reiese că imobilele C. SMA, moara de tocat și măcinat grosier furaje, atelierul mecanic și tâmplăria și grajdul de porcine au fost valorificate împreună cu curțile aferente, acestea fiind indicate prin raportare la vecinătăți, iar imobilele compuse din clădire și curte aferentă, au fost valorificate ca un ansamblu funcțional, și nu ca simple clădiri.

Se susține că instanța a reținut în mod greșit că recurenta nu este proprietarul terenurilor, întrucât nu au fost încheiate acte autentice în momentul achiziționării acestora prin licitație publică, întrucât tocmai acesta este motivul pentru care a introdus acțiunea de față.

Toate aceste imobile au fost achiziționate de recurentă prin licitație publică, în anul 1991, cu ocazia lichidării patrimoniului CAP Calafat, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data nașterii raportului juridic dedus judecații, anul 1991), fiindu-i puse la dispoziție mai multe procese-verbale de licitație, dar demersurile privind întabularea bunurilor nu au fost finalizate, întrucât recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor cu un act autentic; din acest motiv, a formulat prezenta acțiune, având ca scop obținerea unei hotărâri judecătorești care să îi permită întabularea imobilelor, urmând ca acestea sa fie apoi valorificate în cadrul procedurii de insolvență.

Consideră că dreptul său de proprietate este dovedit prin procesele-verbale descrise la punctele a) - e) ale acțiunii, dar și prin toate documentele emise de pârâtă (somații, titluri executorii, decizii de impunere anuală, certificate de atestare fiscală), potrivit cărora sumele datorate la bugetul local de recurentă sunt impozite pe teren și clădiri, iar nu taxe pe clădiri - aspect concludent în ceea ce privește dovada faptului că, în această perioadă, pârâta a acceptat că, inclusiv terenurile sunt deținute de recurentă sub titlu de proprietar.

Având în vedere că potrivit art. 463 alin. (1) din Codul fiscal, impozitul pe teren este datorat doar de proprietarii terenurilor, iar în situația în care acestea ar fi deținute cu alt titlu decât cel de proprietate, aceștia ar datora o taxă pe teren, iar potrivit art. 263 alin. (5) din Codul fiscal, "pe perioada în care pentru un teren se plătește taxa pe teren, nu se datorează impozitul pe teren" precum și că între cele două părți nu a fost încheiat niciun act prin care să i se atribuie recurentei dreptul de concesiune, închiriere, administrare sau folosința asupra terenurilor susține că dreptul de proprietate al recurentei asupra terenurilor ce fac obiectul acțiunii, reiese, atât din procesele-verbale de licitație, cât și din lege.

La 8 decembrie 2019, intimatul Municipiul Calafat, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator B. împotriva deciziei nr. 2747 din 17 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că, în cuprinsul acesteia, a fost reținută puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1195/22.06.2001 a Judecătoriei Calafat, pronunțată în dosarul nr. x/1998, prin care au fost anulate două dintre procesele-verbale de licitație încheiate de comisia de licitație din anul 2001, în formă dactilografiată, ce vizau terenul în suprafață de 17.160 mp, deși în cadrul acestei hotărâri nu s-a statuat cu privire la celelalte terenuri ce fac obiectul cererii de constatare a dreptului de proprietate, motiv de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit situației de fapt stabilite de instanțele anterioare, în anul 1991 reclamanta a achiziționat o serie de bunuri ale fostului CAP Calafat, prin licitație, de la Comisia de lichidare constituită conform art. 27 din Legea 18/1991, operațiune atestată prin: procesul-verbal de licitație din 11 august 1991, înregistrat sub nr. x/14.08.1991, prin care a fost adjudecată C. SMA, la prețul de 60.500 RON; procesul-verbal de licitație din 18 august 1991, înregistrat sub nr. x/10.12.1991, prin care a fost adjudecată moara de tocat și măcinat grosier furaje, pentru prețul de 150.500 RON; procesul-verbal de licitație din 18 august 1991, înregistrat sub nr. x/10.12.1991, prin care a adjudecat atelierul mecanic și tâmplărie pentru prețul de 215.000 RON; procesul-verbal de licitație din 18 august 1991, înregistrat sub nr. x/10.12.1991, prin care recurenta a adjudecat grajdul porcine pentru prețul de 150.500 RON.

Aceste licitații au fost organizate conform art. 28 alin. (1) și (4) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data nașterii raportului juridic dedus judecății, anul 1991), potrivit căruia "Construcțiile agrozootehnice, atelierele de industrie mică, mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe, ce au aparținut cooperativei de producție desființate, precum si terenurile de sub acestea, ca și cele necesare utilizării lor normale, plantațiile de vii și pomi și animalele devin proprietatea membrilor asociațiilor de tip privat, cu personalitate juridică, dacă se vor înființa"; iar "în cazul în care nu s-au constituit asemenea asociații, bunurile și animalele prevăzute la alin. (1) se vor vinde prin licitație publică persoanelor fizice sau juridice, urmând ca, din prețul realizat, să se achite datoriile de orice fel ale fostei cooperative".

Instanța de apel, analizând conținutul acestor procese-verbale, a arătat că obiectul licitației nu l-au constituit și cele patru suprafețe de teren aferente construcțiilor, respectiv 7396 m.p. teren aferent construcției C., 996 m.p. teren aferent construcției moară, 1140 m.p. teren aferent atelierului mecanic și 1605 m.p. teren aferent grajdului porcine ci, referirea la aceste terenuri în procesele-verbale de licitație, s-a făcut doar pentru a stabili unde sunt amplasate construcțiile, comisia de licitație consemnând că obiectul licitației îl constituie construcțiile arătate, precizându-se doar amprenta la sol a acestora și faptul că se află amplasate pe anumite suprafețe de teren.

Această concluzie în sensul că licitația în discuție nu a avut ca obiect și terenuri este corectă, ea rezultând atât din conținutul proceselor-verbale aflate la dosarul cauzei în formă olografă cât și din cel al sentinței civile nr. x/22.06.2001 a Judecătoriei Calafat, pronunțată în dosarul nr. x/1998.

Prin această hotărâre s-a constatat că procesul-verbal cu nr. de înregistrare 1093 și transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. x/23.08.1991 cu privire la suprafața de 17160 mp și procesul-verbal de licitație din 11 august 1991 cu nr. de înregistrare 1383/1991 sunt false, iar procesul-verbal al licitației din data de 11.08.1991 care trebuie avut în vedere și care corespunde adevărului este cel în forma olografă, proces-verbal în care nu sunt menționate terenuri, ci numai clădiri.

Chiar dacă obiectul hotărârii judecătorești pronunțate în respectivul dosar a vizat doar grajdul nr. 6, este de observat că instanța a reținut, în concordanță cu rezultatul cercetărilor penale din dosarul x/1998 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Calafat, că întreaga licitație din 11.08.1991 a avut ca obiect clădirile fostului C.A.P., nu și terenurile aferente.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Referitor la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății, se observă că prin hotărâre definitivă s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că această licitație nu a vizat terenurile aferente construcțiilor.

Chiar dacă efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ. vizează doar terenul în suprafață de 17.160 mp, descris la lit. e) în acțiunea principală, aferent imobilului " grajdul nr. 6", cu privire la care reclamanta a renunțat pe parcursul soluționării prezentei pricini, aspectele dezlegate definitiv se impun a fi luate în considerare cu privire la toate terenurile pe care au fost situate cladirile ce au făcut obiectul acelei licitații.

Ca atare, în mod corect a statuat instanța de apel că nu este întemeiată solicitarea de a se constata că terenul în suprafață de 7396 m.p. aferent casei brigadă SMA, ce a făcut obiectul licitației din 11.08.1991, a fost dobândit de către reclamantă, raționamentul fiind întărit și prin compararea prețului de licitație.

Pe de altă parte, cu privire imobilele ce fac obiectul prezentei judecăți, licitate de reclamantă, s-a impus același raționament al instanței a cărei hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât înscrisurile întocmite cu ocazia desfășurării licitațiilor au fost redactate în mod similar, prezumându-se astfel că intenția părților nu putea fi diferită, în sensul că pentru unele s-ar fi dorit înstrăinarea atât a clădirilor cât și a terenurilor, iar pentru altele obiectul vânzării l-au constituit doar clădirile, deși modul de desfășurare a procedurii licitațiilor și de întocmire a actului constatator al acestora a fost identic.

Instanța nu s-a rezumat însă la preluarea doar a concluziilor sentinței civile nr. 1195/22.06.2001 a Judecătoriei Calafat, pronunțată în dosarul nr. x/1998 ce se bucurau de autoritate de lucru judecat, ci a făcut propriul raționament, raportat la actele și lucrările dosarului și probele administrate în cauză.

Astfel, a stabilit că aceeași este situația terenului aferent construcției moară de tocat și măcinat furaje, construcție ce a făcut obiectul licitației din 18.08.1991, întrucât, deși în procesul-verbal se face referire la o suprafață de 893 m.p. teren necesar bunei funcționări a morii, adjudecată pentru suma de 150 000 RON, nu rezultă că și acest teren a fost vândut, ci doar că el a fost identificat de comisie.

Aceleași argumente au dus la concluzia că nu s-au vândut la licitație nici terenurile aferente atelierului mecanic (construcție în suprafață de 360 m.p.) și grajdului porcine (în suprafață de 1320 m.p.), construcții în privința cărora, în finalul proceselor-verbale de licitație din 18.08.1991, s-a consemnat cu claritate că se adjudecă doar grajdul pentru suma de 150 500 RON, și, respectiv, atelierul mecanic pentru suma de 215 000 RON, fără a se arăta că s-a vândut și terenul.

Un argument în plus a fost acela că declarația pentru stabilirea impozitului dată de reclamantă la data de 22.02.1993 privește numai construcțiile (hală depozit, grajd, casă cărămidă, crescătorie porcine, construcție tablă, complex comercial), nicidecum terenurile aferente acestora.

Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs este acela că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Se apreciază că instanța a reținut în mod greșit că recurenta nu este proprietarul terenurilor, întrucât tocmai acesta este motivul pentru care a introdus acțiunea de față, toate aceste imobile fiind achiziționate de recurentă prin licitație publică, în anul 1991, cu ocazia lichidării patrimoniului CAP Calafat, dar demersurile privind întabularea bunurilor nu au fost finalizate, întrucât recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor cu un act autentic, acesta fiind motivul formulării prezentei acțiuni, ce are ca scop obținerea unei hotărâri judecătorești care să îi permită întabularea imobilelor.

Sub acest aspect, instanța de recurs, verificând conținutul cererii cu care a fost învestită instanța de fond, constată că reclamanta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra unor construcții situate în Municipiul Calafat (C. SMA, moară tocat și măcinat furaje, atelier mecanic, grajd porcine, garaj depozit) și asupra terenurilor aferente acestor construcții, precizând că a dobândit bunurile arătate prin procesele-verbale de licitație din 11 august 1991, 18 august 1991, 11 iunie 1991, care au fost transcrise de către Notariatul de Stat Calafat în Registrul de transcripțiuni.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, procedând la analiza înscrisurilor doveditoare ale efectuării acestor licitații s-a constatat că, în realitate, obiectul vânzării l-au constituit doar construcțiile și nu terenurile aferente, acestea fiind menționate doar pentru identificarea și poziționarea construcțiilor.

Câtă vreme în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta s-a prevalat de acte prin care nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor și nici nu a invocat un alt mod de dobândire a proprietății, în mod corect instanța de apel a apreciat că, în speță, nu a avut loc nici o licitație publică în anul 1991 care să fi dus la transmiterea dreptului de proprietate al fostului CAP cu privire la teren, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 18/1991, astfel încât societatea reclamantă nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în mod legal, motiv pentru care nu poate solicita să se constate existența dreptului în patrimoniul său.

Fiind stabilită această situație de fapt, trebuie observat că, Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, în forma în vigoare la data pretinsei dobândiri a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prevedea la art. 45 că terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobîndite și înstrăinate prin oricare din modurile stabilite de legislația civilă, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege, iar la art. 46, că terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.

Câtă vreme dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost dovedit prin procesele-verbale de licitație organizată conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și nu a prezentat un alt act autentic care să ateste transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor în discuție în patrimoniul său, în mod corect a fost respinsă solicitarea acesteia de constatare a dreptului de proprietate în baza acestor procese-verbale de licitație, obiectul acțiunii nevizând constatarea unui alt mod de dobândire a proprietății, conform art. 644,645, sau 1837 din C. civ. de la 1864 sau art. 557 din noul C. civ.

Chiar dacă, așa cum susține recurenta, potrivit art. 463 alin. (1) din Codul fiscal, impozitul pe teren este datorat doar de proprietarii terenurilor, faptul că ulterior declarării clădirilor în anul 1993 la rolul fiscal, s-a procedat începând cu 31.12.2004 și la impunerea terenurilor, nu poate constitui prin el însuși un mod originar de dobândire a proprietății, în condițiile în care nu este însoțit de un act apt de a atesta dreptul de proprietate și nu s-a solicitat constatarea unei împrejurări care să conducă, potrivit legii, la dobândirea dreptului de proprietate, cum a fi, spre exemplu, invocarea prescripției achizitive.

Ca atare, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu poate fi admisă acțiunea reclamantei în ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, câtă vreme, efectul hotărârii judecătorești pronunțate în condițiile art. 35 C. proc. civ., invocat ca temei al acțiunii, nu este unul constitutiv, ci doar unul declarativ de drepturi.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speță niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin Lichidator B., împotriva deciziei nr. 2747 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin Lichidator B., împotriva deciziei nr. 2747 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2020.