ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3327/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.08.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, a solicitat:

- anularea în parte a Ordinului M.D.R.A.P. nr. 1.895 din 31.08.2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția lucrărilor de construcții, precum și pentru modificarea Reglementării tehnice "îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții", aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 777/2003, respectiv anularea prevederilor art. 70;

- obligarea pârâtei la recunoașterea validității Certificatului de Atestare Tehnico-Profesională nr. 753 din 08.06.1993 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului - Departamentul Construcțiilor și Lucrărilor Publice și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 418 din data de 25.01.2018 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale în cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 12.03.2018 cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din data de 24 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, până la soluționarea definitivă a cauzelor ce fac obiectul dosarul nr. x/2/2017 și nr. x/2/2017 înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva încheierii din data de 24 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A. invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în fundamentarea soluției pronunțate Curtea de Apel a reținut că "în cadrul dosarelor nr. x/2017 și nr. x/2/2017 de pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de contencios administrativ a admis acțiunea și a anulat art. 70 din Ordinul nr. 1.895 din 31.08.2016, respectiv art. 70 alin. (1) din același act administrativ normativ, cele două hotărâri judecătorești fiind în faza de exercitare a recursului (cu recurs exercitat de către MDRAP, potrivit informațiilor din ECRIS). Or, în prezenta acțiune reclamantul urmărește ca și prim capăt de cerere anularea aceluiași act administrativ normativ, respectiv art. 70 din Ordinul MDRAP amintit.

În consecință, Curtea apreciază, în temeiul art. 413 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 23 din Legea nr. 554/2004 că se impune suspendarea prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarelor în care s-a pronunțat anularea parțială a Ordinului nr. 1.895/2016.

Pentru evitarea mai multor soluții asupra aceleiași chestiuni de drept litigioase, Curtea va dispune suspendarea cauzei."

Recurentul-reclamant apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. deoarece, dreptul în raport de existența ori inexistența căruia Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecății cauzei nu aparține reclamantului și nu determină în niciun fel situația juridică dedusă judecății în prezenta cauză, chiar dacă obiectul este identic cu cel al dosarelor nr. x/2017 și nr. x/2/2017.

Având în vedere că Sentințele civile nr. 5.159 din 22.12.2017 și nr. 596 din 13.02.2018 nu sunt definitive recurentul-reclamant consideră că nu sunt incidente în cauza de față nici dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în M. Of. sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare".

În continuare arată că, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 138 alin. (1) și (6) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte [...] Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului."

Or, în dosarele în care au fost pronunțate sentințele atașate ca practică judiciară, acțiunea a fost promovată de reclamanți diferiți, nefiind întrunite condițiile suspendării judecării cauzei până la soluționarea dosarelor aflate în etapa procesuală a recursului.

Condițiile de exercitare a acțiunii civile, inclusiv condiția justificării unui interes legitim, născut și actual, personal și direct, sunt necesare a fi întrunite la data sesizării instanței și nu pot fi analizate de către instanță prin raportare la un moment viitor, determinat generic și condiționat, prin prisma soluționării definitive a unor cauze distincte având obiect similar.

Prin ultima critică, recurentul-reclamant arată că instanța de fond a lăsat nesoluționată excepția lipsei de interes ridicată din oficiu în speranța că soluția de anulare parțială a Ordinului nr. 1.895/2016, reținută în dosarele nr. x/2017 și nr. x/2/2017 va rămâne definitivă, context în care lipsa de interes ar deveni justificată.

Prin urmare, instanța de fond nu s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei de interes invocate din oficiu, excepție ce nici nu a fost unită cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.

Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant consideră în mod eronat că nu sunt incidente dispozițiile art. 413 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, solicită să se observe faptul că, în motivele de recurs s-a prezentat o susținere nouă care nu a făcut obiectul cercetării instanței de fond, susținere care în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. nu poate fi analizată direct în recurs.

Astfel, pentru prima dată recurentul-reclamant a invocat posibila incidență în cauza de față a dispozițiilor art. 138 din C. proc. civ. Or, conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar instanța de fond s-a pronunțat exact în aceste limite.

Susținerile recurentului-reclamant reprezintă nemulțumirea acestuia cu privire la soluția la care a ajuns instanța de fond, sens în care se poate observa că în fapt, acesta nu formulează o critică de nelegalitate a încheierii de ședință din data de 24.05.2018 cu privire la incidența în speță a prevederilor art. 413 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea încheierii atacate.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea în parte a Ordinului M.D.R.A.P. nr. 1.895 din 31.08.2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția lucrărilor de construcții, precum și pentru modificarea Reglementării tehnice "îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții", aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 777/2003, respectiv anularea prevederilor art. 70, precum și obligarea pârâtei la recunoașterea validității Certificatului de Atestare Tehnico-Profesională nr. 753 din 08.06.1993 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului - Departamentul Construcțiilor și Lucrărilor Publice.

Instanța de fond a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. coroborat cu art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Soluția primei instanțe nu este împărtășită de instanța de control judiciar, pentru că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Din dispozițiile art. 413 alin. (81) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora: "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți" se desprinde concluzia că acest caz de suspendare facultativă legală a judecății poate interveni atunci când soluționarea cauzei supuse suspendării depinde de soluționarea alteia în care se tranșează un drept, ce influențează soluția în cauza supusă suspendării, putând fi invocat cu autoritate de lucru judecat.

Este esențial așadar ca celălalt litigiu să întrunească două condiții: 1. să tranșeze un drept; 2. dreptul stabilit să poată fi invocat cu autoritate de lucru judecat în litigiul unde se discută suspendarea.

Or, din economia stării de fapt expuse instanței de recurs rezultă că în ambele dosare (nr. x/2/2017 și nr. x/2/2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) s-a dispus anularea art. 70 din Ordinul nr. 1.895/2016 din 31 august 2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția lucrărilor de construcții, precum și pentru modificarea Reglementării tehnice "Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții", aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 777/2003, însă, în dosarul nr. x/2017 pe lângă această măsură s-a dispus obligarea pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcții să emită un act administrativ prin care să soluționeze pe fond cererea reclamantului de preschimbarea a certificatului de atestare tehnică profesională și a legitimației aferente, precum și de preschimbarea a certificatului de atestare.

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora justificarea unui interes este o condiție de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs, iar interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Așadar, interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului, ori folosul practic pe care îl poate obține pârâtul prin promovarea căii de atac.

În concluzie, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei de față nu depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, deoarece prin cererea dedusă judecății recurentul-reclamant justifică un interes legitim și urmărește realizarea unui drept personal cu privire la modalitatea de efectuare a atestării specialiștilor cu activitate în construcții, respectiv a persoanelor atestate ca responsabil tehnic cu execuția lucrărilor de construcții.

Având în vedere că hotărârile pronunțate de instanța de fond în dosarele nr. x/2017 și nr. x/2/2017 se află în etapa recursului, deci nu sunt definitive, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Prin urmare, în cauza de față se constată inaplicabilitatea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. pentru se a dispune suspendarea judecății și inexistența unui drept stabilit cu putere de lucru judecat printr-o altă hotărâre judecătorească pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la critica recurentului-reclamant prin care se arată că nu sunt incidente prevederile art. 138 alin. (1) și (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică este întemeiată deoarece, chiar dacă instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de litispendență, la pronunțarea încheierii de suspendare a avut în vedere situația expusă la alin. (6) "Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului", reținând că cele două hotărâri judecătorești sunt în faza de exercitare a recursului.

Din cele ce preced, Înalta Curte constată că prin suspendarea judecății fără a fi întrunite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ., devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce privesc încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind vorba de imposibilitatea reclamantului de a continua procesul și de a-și dovedi pretențiile deduse judecății, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea încheierii de suspendare cu dispoziția dată primei instanțe de a continua judecarea procesului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru continuarea judecății.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2018.

Procesat de ED