ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1418/A din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3690/2/2014 (nr. 1923/2014), Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de apelantul - contestator R.A. împotriva Deciziei penale nr. 568 din 05 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, și a obligat contestatorul la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut, în esență că, la data de 03 iunie 2014, R.A. în calitate de reprezentant al A.P. a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală, sub nr. 3690/2/2014, o contestație în anulare, prin care a susținut că organele de cercetare penală, parchetul, instanța de fond și de apel au refuzat să facă demersuri pentru a afla adevărul, respectiv că timp de trei ani au fost cercetați abuziv, discreționar, fiind împiedicați să cunoască dosarul, să efectueze copii după filele de interes ori să valorifice afirmațiile referitoare la sustragerea de documente din dosar.

Totodată, s-a reținut că o contestație în anulare reprezintă un remediu procesual destinat, în mod esențial, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Aceasta înseamnă că modul de evaluare a chestiunilor faptice și a mijloacelor de probă ori interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul contestației în anulare, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte căi extraordinare de atac.

De asemenea, s-a constatat că motivul de contestație prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. a fost invocat pur formal de către contestator, deoarece, din examinarea părții introductive a Deciziei nr. 568/2014, a rezultat prezența personală la dezbateri a numitului R.A. (subsecventă legalei sale citări). Invocarea nelegalității procedurii de citare cu alte părți, cum ar fi numitul Toca loan - singurul intimat existent în cauză - nu a fost admisibilă prin raportare la cazul de contestație anterior invocat, deoarece dreptul contestatorului de a solicita retractarea unei decizii definitive se grefează în mod necesar pe invocarea unei vătămări aduse propriilor sale interese ori drepturi procesuale, nicidecum drepturilor altor părți. Și în acest caz, Curtea a notat, de altfel, lipsa de suport faptic a susținerilor contestatorului, din examinarea actelor dosarului rezultând că intimatul anterior menționat a fost citat în apel. Argumentele expuse - referitoare la obligativitatea invocării unei încălcări a propriilor drepturi procesuale - sunt valabile și în ceea ce privește pretinsa neascultare a intimatului în cel de-al doilea grad de jurisdicție. în plus, chestiunea neascultării intimatului sau a contestatorului în apel nu se subsumează nici măcar formal cazurilor de contestație prevăzute de art. 426 lit. h) ori e) C.pr.pen. Aceasta deoarece dosarul de bază a avut ca obiect plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. din 1968, fără să se fi pus în mișcare însă acțiunea penală în prealabil și fără a exista persoane care să aibă calitatea de "inculpat" la care norma de procedură face referire și a căror prezență ori ascultare să fi fost, prin urmare, obligatorii. în fine, aspectele referitoare la schimbarea componenței completului de judecată în fond ori la dispozițiile președintelui completului de apel în derularea procedurii nu au evidențiat un minimum de date care să susțină, la un nivel aparent, incidența cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. c) C. proc. pen. în acest sens, s-a constatat, pe de o parte, că atât hotărârea instanței de apel, cât și a primei instanțe au fost pronunțate de același complet în fața căruia s-au purtat dezbaterile, iar, pe de altă parte, că nemulțumirea contestatorului față de modul de soluționare a apelului declarat nu se subsumează cazului legal invocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat prezentul apel contestatorul R.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție ia data de 17 februarie 2015, stabifindu-se termen de judecată la data de 7 aprilie 2015,

Examinând apelul formulat sub toate aspectele, se constată că aceasta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține că prin hotărârea atacată, a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, în Dosarul nr. 28408/300/2013.

Se constată că în privința hotărârii penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac, fiind susceptibile de reformare pe calea apelului exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive/determinate de lege.

De altfel, chiar instanța care a pronunțat decizia atacată a făcut expres mențiunea, în minuta și dispozitivul hotărârii, că hotărârea este definitivă.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Eundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Totodată, admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauză, s-a constatat că s-a formulat apel împotriva unei hotărâri pronunțate având ca obiect o contestație în anulare care, potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen., este definitivă. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Va obliga contestatorul R.A. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 1418/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi 07 aprilie 2015.