ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul S.F.C.

împotriva ordonanței nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și menținută prin ordonanța nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014, emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În

temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petent privind sesizarea Curții Constituționale.

În

temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul la plata sumei de 40 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunța această decizie s-au reținut următoarele:

În

data de 29 decembrie 2014, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub număr unic de dosar 7702/2/2014 (nr. în format vechi 4462/2014) plângerea formulată de petentul S.F.C. împotriva ordonanței nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 și a ordonanței nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014, ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În

motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat, în esență, următoarele.

Referitor la fapta materială de uz de fals, procurorul s-a limitat la audierea avocatului (intimatul), când, de fapt, trebuia să audieze persoanele sau persoana care i-a înmânat avocatului înscrisurile administrate, persoană care să confirme faptul că acesta din urmă nu avea cunoștință de faptul că aceste documente sunt falsificate. Totodată, trebuia lămurită situația contextului în care avocatul a luat cunoștință de existența consiliului de administrație, persoana care i-a comunicat această informație și audierea acesteia, iar dacă în momentul în care a primit această informație oficială din partea clientului, prin prisma profesiei pe care o exercită, a constatat faptul că înscrisurile menționate sunt falsuri sub semnătură privată, cu trimitere la prevederile art. 40 din Legea nr. 51/1995. Din această

cauză, cercetarea efectuată atât de către procurorul de caz, cât și de către procurorul general este părtinitoare și incompletă.

Referitor la fapta materială de neglijență în serviciu, avocatul trebuia să cunoască temeinic cauza care i-a fost încredințată, respectiv înscrisurile denumite organigramă. Astfel, în virtutea profesiei și a statutului său, în momentul în care a luat la cunoștință de existența consiliului de administrație, avocatul a luat la cunoștință și de caracterul de fals sub

semnătură privată prin caracterul de alterare a realității pe care îl produc înscrisurile denumite organigramă. În sens contrar, recunoașterea faptului că avocatul nu și-a dat seama de caracterul falsului sub semnătură privată înseamnă recunoașterea încălcării statutului de avocat și recunoașterea implicită a faptei materiale de neglijență în serviciu.

În

consecință, petentul a solicitat casarea ordonanțelor atacate și, în consecință, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea începerii urmăririi penale pentru fapta de uz de fals și a completării probatoriului prin audierea persoanelor care pot să confirme sau să infirrne afirmațiile intimatului, respectiv persoanele fizice care i-au înmânat actele respective și i-au furnizat informația privind existența consiliului de administrație.

Plângerea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 340 C. proc. pen.

În

susținerea plângerii, petentul a depus la dosar un set de înscrisuri.

Din oficiu, judecătorul de Cameră preliminară a dispus, potrivit art. 341 alin. (3) C. proc. pen., atașarea la dosarul cauzei a dosarului de urmărire penală nr. 381/P/2014 (un volum) și a lucrării nr. 3469/II/2/2014 (un volum), ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin adresa nr. 381/P/2014 din data de 09 ianuarie 2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a comunicat faptul că nu formulează note scrise cu plivire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii formulate de petent, conform art. 341 alin. (6) C. proc. pen. Totodată, s-a solicitat respingerea plângerii formulate de petent, ca neîntemeiată.

Analizând, potrivit art. 341 C. proc. pen., plângerea ce face obiectul prezentei cauzei, prin prisma aspectelor invocate de petent, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și prin aceea a conținutului ordonanțelor contestate, judecătorul de Cameră prefiminară a reținut următoarele:

Prin plângerea

formulată, în temeiul art. 289 C. proc. pen. în data de 21 martie 2014 și înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr. 381/P/2014 (Dosarul nr. 381/P/2014), petentul S.F.C. a sesizat organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2), art. 297 alin. (1), art. 298, art. 322, art. 323 și art. 326 C. pen., de către intimatul P.V.P., avocat în Baroul București.

În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat, în esență, că, urmare a concedierii sale pentru motive neimputabile angajatului, în data de 10 ianuarie 2012 a contestat decizia de concediere, contestația fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar 640/3/2012; în cauză s-a pronunțat sentința civilă nr. 9793 din 13 noiembrie 2012, sentință împotriva căreia a declarat recurs care a fost soluționat de către Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 2804 din 15 mai 2013. În calitatea sa de reprezentant al SC N.K. România SRL, intimatul a depus în fața Tribunalului București și a Curții de Apel București mai multe înscrisuri falsificate prin alterarea realității, în sensul că, prin declarațiile făcute prin intermediul concluziilor scrise depuse în fața Curții de Apel București, avocatul a menționat existența unui consiliu de administrație, declarație prin care a obținut din partea Curții de Apel București respingerea unui motiv de admitere a recursului declarat împotriva hotărârii Tribunalului București. Petentul a mai precizat că își rezervă dreptul de a formula pretențiile patrimoniale și nepatrimoniale suferite, în funcție de rezultatul acțiunii penale, înainte de începerea cercetării judecătorești.

Prin ordonanța nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus, potrivit art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c), art. 58, art. 63 alin. (1), art. 41 alin. (1) lit. a), art. 46, art. 35 și art. 38 C. proc. pen., clasarea cauzei privind plângerea formulată de către petent, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații prevăzute de art. 322 și art. 326 cu aplic. art. 5 C. pen., precum și disjungerea și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul comiterii infracțiunilor de înșelăciune, abuz în serviciu, neglijență în serviciu și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În

motivarea acestei ordonanțe, s-au reținut, în esență, următoarele:

În

data de 21 martie 2014 s-a înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București plângerea penală formulată de petentul S.F.C., prin care a solicitat efectuarea de cercetări penale față de avocatul P.V.P., reprezentant al SC N.K. România SRL, deoarece, prin actele depuse cu ocazia reprezentării acestei societăți în fața

instanțelor judecătorești, cu bună știință, avocatul ar fi săvârșit mai multe infracțiuni de fals.

În

cauză, în data de 24 iulie 2014 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații prevăzute de art. 322 și art. 326 cu aplicarea art. 5 C.pen.

În

fapt, din verificările efectuate, a rezultat că petentul a fost concediat, conform deciziei nr. 492 din 08 decembrie 2011, de către SC N.K. România SRL. Petentul a formulat contestație împotriva deciziei de concediere, însă, cu ocazia judecării cauzei, intimatul, în calitate de avocat, reprezentant al SC N.K. România SRL, a folosit înscrisuri falsificate și a comis infracțiunea de fals în declarații cu ocazia pledoariilor și a concluziilor scrise. Prin aceeași plângere petentul a solicitat efectuarea de verificări și față de alte persoane cu atribuții în emiterea actelor ce au stat la baza concedierii sale, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, abuz în serviciu, neglijență în serviciu și fals în înscrisuri sub semnătură privată, precizând că a fost prejudiciat prin aceste acțiuni.

Analizând actele efectuate în cauză, sub aspectul competenței materiale, s-a constatat că petentul a formulat plângere penală împotriva intimatului - avocat, reprezentant al SC N.K. România SRL, persoană care a reprezentat societatea în fața instanțelor de judecată cu ocazia litigiului având ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere nr. 492 din 08 decembrie 2011. Referitor la concluziile scrise depuse de către avocat, s-a reținut că acesta și-a desfășurat activitatea de reprezentare conform dispozițiilor legale, iar conținutul susținerilor sale în fața instanței judecătorești nu fac obiectul vreunei infracțiuni, acesta fiind liber să susțină interesele clientului, soluția fiind pronunțată de către judecător. În urma soluționării conflictului de muncă, instanța judecătorească a respins în mod irevocabil cererea petentului de reangajare.

S-a mai observat, referitor la sesizarea depusă, că nu există niciun mijloc de probă care să susțină existența vreunei fapte de fals în înscrisuri sub semnătură privată sau fals în declarații. Mai mult, potrivit art. 6 parag. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită, prezumție relativă care în speță nu a fost răsturnată și nu există probe că intimatul ar fi săvârșit vreo infracțiune împotriva petentului.

S-a mai precizat că eventualele nemulțumiri cu privire la o soluție pronunțată de către instanța civilă se pot susține prin căile de control judiciar, iar nu prin plângeri penale.

Astfel, s-a apreciat că, în cauză, este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că nu există probe că intimatul a săvârșit vreo infracțiune.

Împotriva rezoluției nr. 381/P/2014 din 15 septembrie 2014, în data de 18 noiembrie 2014, petentul a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, plângere înregistrată sub nr. 3469/II/2/2014 (lucrarea nr. 3469/II/2/2014).

În

motivarea în fapt a plângerii, petentul a precizat că ordonanța atacată este nelegală și netemeinică, reiterând motivele invocate în cuprinsul sesizării inițiale și susținând că procurorul de caz a interpretat în mod greșit probatoriul administrat din care a rezultat vinovăția intimatului. A mai precizat că intimatul a încălcat art. 40 din Legea nr. 51/1995, săvârșind fapte care exced prevederilor deontologiei profesiei de avocat, fiind necesară cercetarea sa în raport de aspectele învederate în conținutul plângerii.

În

consecință, petentul a solicitat trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și stabilirea tuturor împrejurărilor care au dus la administrarea unui probatoriu falsificat sub semnătură privată și a unor înscrisuri întocmite prin abuz în serviciu în cadrul Dosarului nr. 640/3/2012.

Prin ordonanța nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014 a Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în baza art. 339 C. proc. pen., s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva ordonanței nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014.

În

motivarea acestei ordonanțe, s-au reținut, în esență, următoarele:

În

speță, în mod corect s-a reținut că, din cercetările efectuate nu au rezultat date sau indicii care să conducă la concluzia că intimatul avocat ar fi cunoscut că înscrisurile depuse în fața instanței de judecată ar fi false și că le-ar fi depus la dosarul instanței de judecată în scopul de a o determina să pronunțe o hotărâre judecătorească favorabilă părții pe care o reprezenta.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată critica petentului în sensul că în sarcina avocatului ar fi trebuit să fie reținută și infracțiunea de neglijență în serviciu, deoarece avocatul nu poate fi subiect activ al infracțiunilor de serviciu, întrucât, în raport de art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă și independentă, avocatul neavând calitatea de funcționar sau funcționar public. Singura excepție de la această regulă este cea prevăzută de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, situație care nu face obiectul prezentei cauze.

În

consecință, s-a reținut că ordonanța nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 este legală și temeinică, fiind fondată pe o cercetare completă.

Împotriva ordonanței nr. 3469/II/2/2014 din 04 decembrie 2014, în data de 27 decembrie 2014, în termenul legal de 20 de zile calculat de la data de 10 decembrie 2014 - dată la care i-a fost comunicată ordonanța nr. 3469/II/2/2014 - petentul a formulat plângere la Judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, conform art. 341 C. proc. pen., plângere care face obiectul prezentei cauze.

Examinând în fapt și în drept plângerea ce face obiectul acestui dosar, atât din oficiu, cât și prin prisma motivelor invocate de petent și a apărărilor formulate de intimat, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, atât ordonanța procurorului, cât și ordonanța procurorului general sunt legale și temeinice.

Pentru a aprecia astfel, s-a reținut că, prin mijloacele de probă administrate în cauză - care au condus la reținerea unei situații de fapte corecte și complete de către organele de urmărire penală - s-a stabilit, în mod corect, în soluțiile pronunțate de procuror și procurorul general, că în cauză nu există probe că intimatul a săvârșit infracțiunile reclamate de către petent, întrucât nu a rezultat împrejurarea că prin înscrisurile depuse la dosar și prin concluziile formulate în scris și expuse oral în fața instanțelor de judecată intimatul - avocat ar fi săvârșit vreo faptă penală de fals în înscrisuri sub semnătură privată sau fals în declarații, astfel că susținerile petentului expuse în plângerea penală formulată și în declarația dată în cauză nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă administrat în cauză.

Petentul a susținut că intimatul, în calitate de avocat - reprezentant al SC N.K. România SRL, în Dosarul nr. 640/3/2012, aflat pe rolul Tribunalului București și al Curții

de Apel București, dosar având ca obiect soluționarea contestației formulate de către petent împotriva deciziei de concediere emisă de către societatea angajatoare - a depus la dosar înscrisuri sub semnătură privată despre care a cunoscut că ar fi false și a formulat concluzii în fața instanțelor, în baza acestor înscrisuri.

În

drept, potrivit art. 322 C. pen., infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată presupune o activitate de falsificare, prin contrafacerea sau alterarea scrierii sau a subscrierii (conținutului înscrisului și a semnăturii persoanei care l-a întocmit), a unui înscris sub semnătură privată.

Conform art. 326 C. pen., infracțiunea de fals în declarații presupune o activitate de declarare necorespunzătoare adevărului făcută în fața unei autorități publice, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.

Analizând ansamblul probatoriu administrat în faza de urmărire penală, judecătorul de Cameră preliminară a reținut, în fapt, următoarele:

Prin decizia nr. 492 din 08 decembrie 2011, societatea angajatoare SC N.K. România SRL a dispus concedierea unuia dintre angajații săi, petentul S.F.C.

Împotriva deciziei de concediere, petentul a formulat contestație care a format obiectul dosarului civil nr. 640/3/2012, soluționat de către Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 9793 din 13 noiembrie 2012 (dosarul de urmărire penală nr. 381/P/2014), rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2804 din 15 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a Vll-a conflicte de muncă și asigurări sociale (dosarul de urmărire penală nr. 381/P/2014).

În

cadrul procesului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 640/3/2012, SC N.K. România SRL a fost .reprezentată prin apărător ales, avocat P.V.P. care a susținut interesele procesuale ale părții prin depunerea de înscrisuri și concluzii scrise, precum și prin formularea de concluzii orale și solicitare de probatorii.

În

contextul factual anterior prezentat, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, potrivit art. 2 alin. (2) și 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în exercitarea profesiei avocatul promovează și apără

drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului și are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție.

Totodată, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin consultații și cereri cu caracter juridic, asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, precum și redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare.

De asemenea, conform art. 39 alin. (1) și (3) din Legea nr. 51/1995 și art. 7 alin. (5) din Hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011 privind Statutul profesiei de avocat, adoptată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, în exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act; avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața instanțelor de judecată și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

Potrivit art. 229 alin. (4) din Hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011, ori de câte ori este necesar, în raport cu natura și cu dificultatea cauzei, avocatul are obligația să depună note de ședință sau concluzii scrise, din proprie inițiativă ori la cererea instanței de judecată.

În

fine, conform art. 233 alin. (1) din hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011, în activitatea sa profesională, avocatul poate folosi ca mijloc de probă copii ale actelor încredințate de client, păstrând actele originale în vederea prezentării la cererea instanței.

Raportând și coroborând ansamblul dispozițiilor legale sus­ menționate la situația de fapt din cauză, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că prin activitățile desfășurate de către intimatul - avocat, constând în redactarea și susținerea concluziilor scrise în fața celor două instanțe de judecată, acesta a reprezentat drepturile și interesele legale ale părții, în baza înscrisurilor pe care aceasta i le-a înmânat. Așadar, în lipsa oricăror dovezi în sensul pretinsei falsificări a înscrisurilor depuse în instanță, nu i se poate imputa avocatului, doar în baza unor simple supoziții și aprecieri subiective din partea petentului, că acesta, prin simplul fapt al analizării acestora în scopul asigurării asistenței juridice a părții respective, ar fi cunoscut împrejurarea că acele documente ar fi false.

Totodată, avocatul nu răspunde, din punct de vedere penal, pentru concluziile formulate oral sau în scris în fața instanțelor de judecată, dacă acestea au legătură cu apărarea efectuată în cauză, în vederea soluționării cauzei în mod just, în scopul aflării adevărului.

Mai mult decât atât, avocatul nu are obligația de a verifica veridicitatea înscrisurilor care îi sunt comunicate de către partea pe care o asistă și/sau reprezintă, înscrisuri certificate de către parte pentru conformitate cu originalul, întrucât acest aspect nu intră în sfera atribuțiilor sale profesionale.

Prin urmare, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că petentul este nemulțumit de faptul că acțiunea civilă promovată i-a fost respinsă, însă din considerente de fapt și de drept care - în mod evident - nu au avut nicio legătură cu modalitatea concretă de asigurare a asistenței juridice de către intimatul-avocat părții adverse, ci au avut la bază întregul probatoriu administrat, analizat și supus aprecierii exclusive de către instanțele de judecată.

Astfel, Curtea a constatat că susținerile petentului nu au niciun fundament probatoriu.

În

acest context, s-a reținut că din niciunul dintre mijloacele de probă administrate - înscrisuri și declarațiile petentului și ale intimatului - nu rezultă că intimatul - avocat ar fi săvârșit infracțiunile reclamate de către petent.

De asemenea, s-a constatat că în cauză nu există niciun fel de date, împrejurări de fapt sau indicii temeinice din care să reiasă presupunerea rezonabilă potrivit căreia intimatul ar fi comis vreo faptă care să se poată circumscrie elementului material al laturii obiective a celor două infracțiuni de fals, ceea ce face aplicabil în speță principiul prezumției de nevinovăție și al corolarului său - „in dubio pro reo".

În acest context, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că în cauză există toate premisele pentru a-și însuși, în totalitate, argumentele de fapt și temeiurile de drept expuse de procuror în ordonanța nr. 381/P/2014 și de procurorul general în ordonanța nr. 3469/II/2/2014, adăugând următoarele considerente.

Potrivit art. 6 parag. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 11, 20 și 23 alin. (11) din Constituție și art. 4 și art. 99 alin. (2) C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar după administrarea probatoriului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Astfel, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare, orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție, instituită ca garanție specifică unui proces echitabil în materie penală, și nu este obligată să-și dovedească nevinovăția.

Mai mult decât atât, prezumția de nevinovăție poartă nu numai asupra situației juridice a presupusului făptuitor, dar și asupra sarcinii probațiunii în procesul penal.

De asemenea, art. 97 alin. (1) lit. b) și c), art. 103 și art. 104 C. proc. pen. stabilesc valoarea probantă a declarațiilor petentului, în sensul că această probă poate servi la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate, însă, în concret, conținutul acestora nu a putut fi confirmat de nicio probă administrată.

Prezumția de nevinovăție constituie o garanție pentru orice persoană ca, în lipsa probelor certe de vinovăție, să nu poată fi condamnată.

Răsturnarea prezumției de nevinovăție se face astfel prin probe certe de vinovăție, or, din probele astfel cum au fost administrate de organele de urmărire penală, se reține că petentul nu a reușit să răstoarne prezumția de nevinovăție de care beneficiază intimatul.

De asemenea, niciun alt mijloc de probă - înscrisuri, depoziții de martori, rapoarte de expertiză, etc. - nu poate aduce elemente de fapt noi, pertinente și concludente, care să reclame astfel necesitatea suplimentării probatorului în cauză cu aceste mijloace de probă.

Pentru aceste considerente judecătorul de Cameră

preliminară a constatat că, în mod corect s-a reținut de către procuror că, în lipsa unor mijloace de probă apte să confirme susținerile petentului, nu s-a putut stabili, dincolo de orice dubiu rezonabil, că intimatul ar fi comis vreo faptă de natură penală, ceea ce exclude, ab initio, posibilitatea reținerii în sarcina acestuia a vreuneia dintre cele două infracțiuni de fals - fiind, așadar, incidență situația prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. c)

C. proc. pen. - „nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea".

Pentru toate aceste motive, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că apărările formulate de intimat în cuprinsul depoziției date în cauză (Dosarul nr. 381/P/2014) sunt susținute de întreg probatoriul cauzei.

Astfel, intimatul P.V.P. a declarat că a reprezentat SC N.K. România SRL, în calitate de apărător ales, în litigiul de muncă ce a format obiectul Dosarului nr. 640/3/2012 soluționat pe fond de către Tribunalul București și, ulterior, în recurs, de către Curtea de Apel București. În cadrul acestui litigiu, intimatul a depus mai multe seturi de înscrisuri care i-au fost comunicate de către societate, în fotocopii certificate, acestea fiind astfel depuse la dosarul cauzei. Întregul conținut al documentelor reprezentând activitatea și măsurile luate de societate nu pot fi controlate și/sau verificate de către avocat cu privire la veridicitatea conținutului acestora.

Așadar, s-a constatat că situația de fapt anterior prezentată, astfel cum în mod corect a fost reținută și în ordonanța procurorului și confirmată în ordonanța procurorului general, este pe deplin susținută și prin apărările formulate de către intimat.

Având în vedere că organele de urmărire penală au administrat, toate mijloacele de probă utile, pertinente și concludente în vederea stabilirii situației de fapt și justei soluționări a cauzei, judecătorul de Cameră preliminară a reținut că în cauză au fost respectate exigențele unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, soluționat cu respectarea garanțiilor procesuale și procedurale ale părților, în cadrul căruia au fost lămurite toate aspectele reliefate atât prin plângerea petentului, cât și prin apărările intimatului.

În

acest context, s-a mai reținut că soluțiile pronunțate atât de procuror, prin ordonanța

nr. 381/P/2014, cât și de către procurorul general, prin ordonanța nr. 3469/II/2/2014 sunt legale și temeinice, fiind fundamentate atât în fapt, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, cât și în drept, fiind respectat, astfel, principiul aflării adevărului statuat prin dispozițiile art. 5 C. proc. pen.

Referitor la cererea formulată de petent privind sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., judecătorul de Cameră preliminară de la Curtea de Apel București a constatat, totodată, faptul că prin plângerea formulată, petentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969. Astfel, petentul a precizat că infracțiunile de neglijență în serviciu și abuz în serviciu sunt în legătură directă cu prezenta plângere. Printr-o decizie pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că orice persoană, alta decât funcționarul public, care prin nerespectarea atribuțiilor de serviciu creează o gravă vătămare intereselor legitime ale unei persoane, nu poate fi trasă la răspundere penală dacă acea persoană nu își îndeplinește atribuțiile de serviciu în baza unui contract individual de muncă. Astfel, prin respectarea atribuțiilor de serviciu, intimatul a luat la cunoștință de falsul sub semnătură privată, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 291 C. pen. din 1969. S-a mai observat că încălcarea deontologiei profesiei de avocat (atribuțiile de serviciu), cu intenție, se încadrează în prevederile legale ale faptei de abuz în serviciu, însă avocatul nu poate fi tras la răspundere pentru săvârșirea acestei infracțiuni, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât faptul că acesta nu este salariat în accepțiunea C. muncii. În speță, activitatea în sensul de persoană juridică este cabinetul de avocat al intimatului. Prin urmare, s-a apreciat că art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969 este neconstituțional prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Așadar, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 6003/2007, dar și a modului de interpretare a sintagmei

„

persoană juridică” conținută tot în prevederile

aceluiași text de lege.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Raportând și coroborând ansamblul dispozițiilor legale sus­menționate la situația de fapt din cauză, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, prin cererea formulată, petentul pretinde că art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. ar fi contrar art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție care consacră principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prin raportare la infracțiunile de neglijență în serviciu și abuz în serviciu, precum și ținând seama de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat-o noțiunii de funcționar public prin decizia nr. 6003/2007.

Astfel, în realitate, petentul a solicitat că instanța de control constituțional să procedeze la interpretarea art. 147 din Legea nr. 151/968 privind C. pen., însă nu relativ la vreun text din Constituție - în raport de care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului de constituționalitate, să statueze în sensul că textul de lege invocat ar fi sau nu neconstituțional - care să aibă legătură cu noțiunea de funcționar public, ci prin raportare la înțelesul pe care Înalta Curte de Casație și Justiție l-a dat acestei noțiuni, context în care referirea făcută de către petent la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție este absolut generală și, prin urmare, fără legătură directă cu conținutul textului art. 147 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., text pretins de către petent a fi neconstituțional.

De altfel, petentul a solicitat ca instanța de contencios constituțional să modifice conținutul art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. în sensul de a se include și avocatul în sfera noțiunii de funcționar public, pentru ca, astfel, avocatul să poată fi subiect activ al infracțiunilor de serviciu.

Or, având în vedere împrejurarea potrivit căreia atribuțiile Curții Constituționale sunt prevăzute în mod strict și limitativ prin Constituție și legea sa de organizare, judecătorul de Cameră pretiminară a apreciat că solicitarea formulată de către petent în sensul anterior menționat excede atribuțiilor instanței de contencios constituțional.

Totodată, din moment ce infracțiunile ce fac obiectul ordonanțelor contestate - fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații - nu au, nici din punctul de vedere al

subiectului activ al infracțiunii, nici din punctul de vedere al cerințelor esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii, legătură cu vreo calitate a subiectului activ, respectiv cea de funcționar sau funcționar public, este evident că pretinsa neconstituționalitate a textului de lege invocat de către petent nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze. Prin urmare, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Așadar, din această dublă perspectivă, judecătorul de Cameră preliminară a apreciat că cererea formulată de către petent privind sesizarea Curții Constituționale este inadmisibilă.

Împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs petentul S.F.C., care a fost recalificat de Înalta Curte ca apel conform celor precizate în practicaua prezentei decizii.

Din motivele apelului depuse la data de 25 februarie 2015, rezultă că apelantul înțelege să critice hotărârea atacată numai în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a prevederilor art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. care este în contradicție (în opinia apelantului) cu art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate în apel, Înalta Curte constată că apelul nu. este fondat pentru următoarele considerente.

Obiectul principal al cauzei prezente l-a constituit plângerea formulată de petentul S.F.C. împotriva ordonanței din 15 septembrie 2014 dată în Dosarul nr. 381/P/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de urmărire penală și criminalistică și a ordonanței procurorului ierarhic superior care vizau efectuarea de cercetări penale față de avocat P.V.P., reprezentant al SC N.K. România SRL (societate la care

petentul S.F.C. avea calitatea de angajat, dar ulterior

a fost concediat) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. și fals în declarații prevăzută de art. 326 din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., înșelăciune, abuz în serviciu, neglijență în serviciu și fals sub semnătură privată.

Prin plângerea formulată în fața Curții de Apel București, petentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a disp. art. 147 alin. (2) din vechiul C. pen. susținând că infracțiunile de neglijență în serviciu și abuz în serviciu sunt în legătură directă cu plângerea sa. A mai solicitat petentul ca instanța învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv Curtea Constituțională să modifice art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. în sensul de a se include și avocatul în sfera noțiunii de funcționar public pentru ca acesta să poată fi subiect activ al infracțiunilor de serviciu.

Or, Înalta Curte constată, pe de o parte, că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra neconstituționalității acelor cu privire la care a fost sesizată fără putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Însă petentul prin solicitarea sa tocmai acest lucru a solicitat, respectiv modificarea disp. art. 147 din Legea nr. 15/1968, împrejurare nepermisă a se efectua de Curtea Constituțională în soluționarea unei cereri privind neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare.

Pe de altă parte, solicitarea petentului de a se include și avocatul în sfera noțiunii de funcționar public pentru a fi subiect activ al infracțiunilor de serviciu nu are legătură cu obiectul cauzei așa cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios a hotărât Curtea de Apel București că petentul prin cererea de sesizare a Curții Constituționale încalcă dispozițiile art. 29 alin. (1) și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și că cererea de sesizare a cărei neconstituționalitate se cere nu are legătură cu obiectul principal al cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța constituțională să se poată pronunța în sensul de a modifica sau completa prevederile supuse controlului constituțional invocAT de petent.

Față de cele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul S.F.C. împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESȚE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul S.F.C. împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2015.