ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2014

Asupra contestației de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. A fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 14 martie 2014, sub nr. 1727/2/2014 (nr. 845/2014), condamnatul B.l. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. .426 și urm. C. proc.

pen. În preambulul motivării contestației, autorul cererii a făcut trimitere expresă la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocând existența la dosar a unor probe în sensul că: a)- a intervenit prescripția răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune pentru care a fost condamnat, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 lit. f) C. proc. pen.; b)- a fost dispusă o soluție de condamnare, deși nu era îndeplinită o condiție prevăzută de lege pentru exercitarea acțiunii penale, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.; c)- a fost dispusă o soluție de condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen. Dezvoltând motivele de fapt și de drept ale contestației, condamnatul B.I. a susținut, în esență, următoarele: a) - Curtea de Apel București a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor legale imperative în materia aplicării legii penale mai favorabile, precum și a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale, omițând, în mod eronat, să constate intervenția în cauză a prescripției răspunderii penale cu privire la fapta de înșelăciune (având ca persoană vătămată pe F.C.D. București). În opinia contestatorului, în temeiul art. 5 C. pen. și în lumina criteriilor obligatorii menționate în Decizia Curții Constituționale nr. 1092/2012, aplicarea legii penale mai favorabile trebuie făcută pe instituții autonome.

Efectul acestui demers ar fi fost acela al incidenței prevederilor art. 124 C. pen. din 1968 privind prescripția specială a răspunderii penale, în ipoteza depășirii termenului de prescripție cu încă jumătate. Raportat la momentul imputat al epuizării infracțiunii de înșelăciune - iulie 2005 - termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2013, iar soluția ce se impunea era aceea a încetării procesului penal, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen. b)- Procedând la schimbarea încadrării juridice în infracțiuni reglementate de art. 244 C. pen., instanța de apel trebuia să constate că, pentru exercitarea acțiunii penale, este necesară îndeplinirea unei condiții de procedibilitate, și anume exprimarea de voință a persoanelor vătămate pentru tragerea la răspundere penală.

Raportat la dispozițiile art. 159 C. pen., inculpatul și persoana vătămată F.C.D. trebuiau să aibă posibilitatea efectivă de a exercita acest drept recunoscut de lege, iar instanța de apel avea obligația de a verifica îndeplinirea acestei condiții de procedibilitate. în absența unei atare verificări, în opinia contestatorului, devine incidență cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. c)- Instanța de apel trebuia să constate, pe baza analizei materialului probator, că faptele de evaziune fiscală și spălare de bani imputate inculpatului B.I. nu sunt prevăzute de legea penală, în sensul art. 16 lit. b) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale acestora.

Concret, într-o primă categorie de argumente, contestatorul a arătat că bugetul statului nu a fost prejudiciat (prin transferurile a trei jucători intervenite în perioada 1999-2004), în condițiile în care Legea nr. 69/2000, în vigoare la data transferurilor, prevedea că indemnizațiile de transfer nu se impozitează. Or, este evident că atâta vreme cât nu se datorează impozit, nu se poate vorbi de intenție evazionistă. O a doua categorie de argumente a vizat pretinsa excludere reciprocă a încadrărilor juridice de evaziune fiscală și înșelăciune, contestatorul apreciind că aceleași sume de bani nu pot constitui, pe de o parte, produsul infracțiunilor de înșelăciune pretins săvârșite în dauna F.C.D., iar, pe de altă parte, obiectul infracțiunii de evaziune fiscală.

S-a subliniat, de asemenea, că faptele de spălare de bani nu sunt descrise, că nu există probe privind vreuna dintre cele trei etape specifice acestei infracțiuni și nu s-a făcut dovada caracterului ilegal al veniturilor obținute de inculpați - provenite din sumele diferență din indemnizațiile de transfer. Pentru toate aceste motive, contestatorul a opinat că instanța de apel ar fi trebuit să constate că faptele nu există, fiind incidente dispozițiile art. 16 lit. c) C. proc. pen. și să dispună încetarea procesului penal. Contestatorul B.I. a solicitat, totodată, suspendarea executării hotărârii atacate, până la soluționarea contestației în anulare, conform art. 430 C. proc. pen. În vederea soluționării cauzei, a fost atașat Dosarul de fond nr. 3134/3/2009*, în care s-a pronunțat decizia penală supusă contestației.

În ședința din data de 11 aprilie 2014, s-a procedat la examinarea admisibilității în principiu a cererii, punctele de vedere exprimate de apărătorul ales al contestatorului (prezent fără a fi citat) și de către procuror fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare din perspectiva tuturor exigențelor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente: Considerații prealabile asupra naturii juridice și limitelor de exercitare a contestației în anulare. Subsecvent intrării în vigoare, la data de 01 februarie 2014, a Legii nr. 135/2010 privind C. proc.

pen., contestația în anulare este reglementată în titlul III al Părții speciale a codului, în cap. V, secțiunea 1, art. 426 - art. 432. Raportat la C. proc. pen. din 1968, noile dispoziții legale consacră, în linii mari, exigențe procedurale similare de promovare a acestui important remediu procesual. Astfel, prevederile art. 426 C. proc. pen. păstrează caracterul limitativ al reglementării cazurilor de contestație în anulare, optându-se, însă, pentru o ușoară extindere a sferei lor de aplicare, prin introducerea a cinci noi situații în care hotărârile definitive sunt susceptibile de desființare în acest cadru extraordinar. Similar vechii legislații, normele art. 427-431 C. proc. pen. supun contestația în anulare unor condiții restrictive de introducere a cererii - condiții referitoare la legitimitatea procesuală a autorului căii de atac, la conținutul sesizării, la termenul de declarare, la cazurile de contestație ori la etapele specifice procedurii.

S-a observat așadar, că, în noua legislație procesual-penală, contestația în anulare păstrează natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori de drept. Reafirmarea de principiu, cu titlu preliminar, a acestei naturi juridice și evaluarea limitelor în care poate fi exercitată o atare cale extraordinară de atac sunt absolut necesare în preambulul prezentei decizii, deoarece toate aceste elemente, raportate la particularitățile cauzei, au determinat Curtea să constate inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de B.I. Sub un prim aspect, instanța învestită în actuala contestație a reținut, de principiu, că o contestație în anulare poate avea ca temei exclusiv nulitatea actelor de procedură efectuate (error in procedendo), nu și greșita soluționare a fondului cauzei (error in judicando).

Aceasta înseamnă că numai hotărârile judecătorești definitive grefate pe încălcări, de o anumită gravitate, ale normelor de procedură - încălcări susceptibile a se subsuma enumerării inserate în art. 426 C. proc. pen. - pot face obiectul contestației în anulare. Concluzia Curții se întemeiază, pe de o parte, pe o evaluare coroborată a conținutului celor nouă cazuri de contestație prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen. în vigoare, toate antamând eventuale încălcări ale dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, sancționabile cu nulitatea absolută sau relativă. Pe de altă parte, sunt avute în vedere reglementările de ansamblu ale celorlalte căi extraordinare de atac, care permit reformarea ori retractarea hotărârii definitive în ipoteza incidenței altor erori de drept procesual (art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc.

pen.), de drept penal substanțial (art. 438 alin. (1) pct. 7, 8, 11, 12 C. proc. pen.) ori de fapt (art. 453 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen.). Prin urmare, interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul contestației în anulare. Partea sau participantul interesat au la îndemână, în aceste ultime două situații, alte căi extraordinare de atac, reglementate expres în secțiunile 2 și 3 ale cap. V, titlul III din noua legislație procesuală. În al doilea rând, Curtea a notat că admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de constatarea, cel puțin la nivel aparent, a existenței unor acte de procedură afectate de motive de nulitate, susceptibile a pune în discuție legalitatea hotărârii definitive din perspectiva art. 426 C. proc.

pen. Aceasta presupune ca, între temeiurile de fapt ale cererii de contestație și cazurile expres invocate de autorul său să existe o concordanță formală, ce trebuie evaluată încă din faza examinării admisibilității în principiu, conform art. 431 C. proc. pen. Curtea a apreciat că natura juridică a contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform art. 431 alin. (2) C. proc. pen. să aibă caracter concret și efectiv, neputând fi admisă limitarea ei la o analiză superficială, exclusiv teoretică. Exigențele unei atare evaluări impun ca admiterea în principiu să survină doar atunci când contestația în anularea unei hotărâri definitive a fost formulată cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de norma legală, respectiv de una dintre personale prevăzute de art. 427 alin. (1) C. proc.

pen., în termenul legal, cu invocarea unor motive ce se subsumează, de o manieră evidentă, celor prevăzute de art. 426 și a unor dovezi ce se află depuse la dosar. Simpla trimitere teoretică la un caz de contestație în anulare prevăzut de lege, dar fără susținerea sa aparentă cu argumente faptice corelative, nu satisface cerințele textului și nu justifică eventuala admitere în principiu a contestației. În acest sens, Curtea a subliniat că, similar celorlalte căi extraordinare de atac reglementate de art. 433 și art. 452 C. proc. pen. și contestația în anulare este supusă unor exigențe de verificare prealabilă asemănătoare. Astfel, reglementând etapa admisibilității în principiu, dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc.

pen. prevăd că: „Dacă cererea .este vădit nefondată, instanța (de casație) respinge.cererea de recurs în casație", iar prevederile art. 459 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. impun, printre condițiile admisibilității revizuirii, și pe aceea ca „faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea unor temeiuri legale ce permit revizuirea". Deși, în cazul contestației în anulare, legiuitorul nu a utilizat termeni cu înțeles asemănător în dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., rațiuni identice (legate de caracterul extraordinar al procedurii și natura juridică a căii de atac) impun ca, și în acest caz, admiterea în principiu să fie condiționată de existența unei concordanțe aparente, dar suficient de evidente, între argumentele faptice invocate și cazul de contestație la care se raportează autorul cererii.

Acceptarea ipotezei contrare ar echivala cu o admite că, în cazul hotărârilor grefate pe erori aparente de procedură, standardul de ocrotire a puterii lor de lucru judecat este inferior celui aplicabil în cazul hotărârilor afectate de alte pretinse erori de judecată. O atare concluzie ar contraveni exigențelor supremației dreptului, astfel cum este enunțat în preambulul Convenției europene a drepturilor omului, și principiului securității raporturilor juridice care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din data de 28 octombrie 1999, în Cauza Brumărescu împotriva României).

Examenul de admisibilitate în principiu a contestației în anulare Raportând aceste argumente de principiu la particularitățile contestației în anulare deduse spre soluționare, Curtea a constatat inexistența unei concordanțe, cel puțin formale, între motivele faptice invocate și unicul caz de contestație la care a făcut trimitere condamnatul, viciu ce atrage inadmis.ibilitatea contestației și impune respingerea ei ca atare. Astfel, condamnatul B.I. a subsumat întreaga argumentație a cererii sale cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.: „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal". Formularea textului diferă de redactarea normei regăsite în art. 386 lit. c) C. proc.

pen. din 1968, conform căruia contestația în anulare putea fi formulată atunci când „instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 lit. f)-i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar". Deși termenii utilizați de legiuitor în reglementările succesive diferă parțial, Curtea a apreciat că sfera de incidență a acestui caz de contestație este, și în prezent, sensibil similară celei anterioare datei de 01 februarie 2014. Aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere a dispus o soluție de condamnare, omițând să evalueze, în mod concret și efectiv, probele ce evidențiau existența unei cauze de încetare a procesului penal.

Deși textul art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu mai face trimitere expresă la „nepronunțarea" instanței asupra cauzei de încetare a procesului penal, aplicabilitatea sa este, în continuare, condiționată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanței de a analiza, și a statua explicit asupra unei astfel de cauze. Doar într-o atare situație hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa și de natură a legitima repunerea cauzei în discuție și eventuala sa rejudecare. În ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanței, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilității sale și a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanței nu mai pot fi repuse în discuție.

într-o atare situație, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de procedură derivat din omisiunea de a examina incidența unui impediment procedural, ci la reevaluarea în substanță a fundamentului faptic și juridic al soluției în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat. Or, conform principiului securității raporturilor juridice anterior invocat, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din 07 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

În cauza de față, s-a constatat că, la pronunțarea Deciziei nr. 222/A din 04 martie 2014, Curtea de apel a examinat, în mod efectiv și detaliat, chestiunea prescripției răspunderii penale în cazul faptei de înșelăciune imputate contestatorului B.I. (cu referire la F.C.D.). Problematica aplicării legii penale mai favorabile a fost abordată nemijlocit atât din perspectiva teoriei funcționării instituțiilor de drept penal autonome, cât și din cea a aplicării sale globale, instanța de apel statuând, în mod expres (în pag. 139-142 ale deciziei) asupra incidenței acestei din urmă interpretări și soluționând cauza în consecință. Nu există, așadar, o viciere aparentă a deciziei ca urmare a neexaminării chestiunii prescripției răspunderii penale, iar repunerea în discuție a hotărârii are, ca unic scop, valorificarea, în beneficiul condamnatului, a unui alt punct de vedere asupra acestei problematici, ceea ce este inadmisibil în această procedură.

Referitor la pretinsa incidență a cauzei de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., ca efect al posibilității (neconcretizate) de împăcare cu F.C.D. pentru aceeași faptă de înșelăciune, Curtea a constatat caracterul pur teoretic al trimiterii la această normă legală. Textul vizează situațiile în care „lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale". Or, o evaluare sumară a dispozițiilor art. 244 C. pen. conduce la concluzia că invocarea sa este complet nepertinentă, deoarece legea nouă nu prevede obligativitatea unei plângeri prealabile sau o altă condiție de pedepsibilitate ori de procedibilitate pentru continuarea exercitării acțiunii penale în cazul infracțiunilor de înșelăciune.

Argumentele faptice pe care se grefează invocarea acestei cauze de încetare a procesului penal contrazic, de altfel, rațiunea impedimentului procesual invocat, contestatorul B.I. făcând trimitere, în realitate, doar la posibilitatea teoretică de împăcare cu F.C.D., ce nu ar fi fost valorificată de către instanța de apel, și care s-ar subsuma, în mod corect, cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. g) C. proc. pen. ("a intervenit împăcarea"). Făcând trimitere la considerentele anterioare referitoare la admisibilitatea contestării hotărârii doar pentru vicii de procedură, Curtea a notat, de principiu, că incidența (aparentă) a acestei cauze de încetare ar fi presupus existența unei manifestări neechivoce de împăcare a părților, a cărei valorificare în plan procesual să fi fost omisă de către instanță.

Or, o atare manifestare de voință nu a intervenit între părți anterior datei pronunțării deciziei contestate, astfel încât inexistența unor minime probe la dosar sub acest aspect exclude, în acord cu exigențele art. 431 alin. (2) C. proc. pen., eventuala admitere în principiu a contestației din această perspectivă. Ultimul set de argumente invocate în sprijinul contestației vizează, în mod esențial, apărări de fond, ce tind exclusiv la repunerea în discuție a caracterului penal al faptelor, a conținutul lor constitutiv ori a însăși existenței infracțiunilor definitiv judecate. Prin raportare la exigențele art. 16 lit. a)-d) și art. 396 alin. (5) C. proc. pen. toate aceste situații reprezintă impedimente la exercitarea acțiunii penale ce derivă din lipsa sa de temei, de natură a legitima o soluția de achitare, nicidecum impedimente grefate pe lipsa de obiect a acțiunii penale, care să justifice o soluție de încetare a procesului penal.

Reiterarea acestor susțineri pe calea contestației în anulare, prin recalificarea lor ca motive ce s-ar subsuma art. 426 lit. b) C. proc. pen., ignoră în mod vădit specificul și caracterul limitativ al cauzelor de încetare a procesului penal și nu se subsumează, nici măcar formal, dispozițiilor art. 16 C. proc. pen. ce reglementează astfel de cauze. Prin urmare, analiza acestor argumente excede limitelor în care poate fi examinată admisibilitatea în principiu a contestației în anulare și nu poate face obiectul evaluării instanței învestite în actuala cale extraordinară de atac. În final, Curtea a reținut că B.I. a formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 430 C. proc. pen., cerere de suspendare a executării hotărârii.

Norma de drept procesual instituie posibilitatea instanței de a suspenda executarea hotărârii până la soluționarea contestației în anulare. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă fără a se proceda la verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării rămâne, în mod practic, fără obiect și nu se justifică pronunțarea distinctă asupra acesteia, situație incidență și în speță. Pentru toate considerentele anterior expuse, Curtea a concluzionat că motivele pe care se sprijină contestația condamnatului nu se subsumează cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., astfel încât, în baza art. 431 C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul B.I.

împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație, contestatorul B.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1727/2/2014. Examinând hotărârea contestată, înalta Curte constată că prezenta contestație este inadmisibilă având în vedere că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este definitivă.

Înalta Curte reține că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual. Căile de atac sunt strict și limitativ reglementat prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și termenelor în care pot fi exercitate.

În cauză, contestatorul a formulat contestație împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri din apel, în condițiile în care normele procedural penale nu permiteau formularea nici unei căi de atac în acest context procesual, hotărârea Curții de Apel București fiind definitivă, împrejurare care a atras inadmisibilitatea controlului judiciar prin contestația formulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, exercitând o cale de atac în afara condițiilor stabilite de lege, demersul realizat va fi sancționat cu inadmisibilitatea. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul B.I.

împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 octombrie 2014.