ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Decizia penală nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată

de contestatorul B.l. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

A fost obligat contestatorul la plata

sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre

s-au reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 14 martie 2014, sub

nr. 1727/2/2014 (nr. 845/2014), condamnatul B.l. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.

.426 și urm. C. proc. pen.

În preambulul motivării contestației,

autorul cererii a făcut trimitere expresă la cazul de contestație în anulare

prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocând existența la dosar a unor

probe în sensul că:

a)- a intervenit prescripția

răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune pentru care

a fost condamnat, cauză de încetare a procesului penal reglementată de art. 16

lit. f) C. proc. pen.;

b)- a fost dispusă o soluție de

condamnare, deși nu era îndeplinită o condiție prevăzută de lege pentru

exercitarea acțiunii penale, cauză de încetare a procesului penal reglementată

de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.;

c)- a fost dispusă o soluție de

condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, cauză de

încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen.

Dezvoltând motivele de fapt și de

drept ale contestației, condamnatul B.I. a susținut, în esență, următoarele:

a) - Curtea de Apel București a soluționat

cauza cu încălcarea prevederilor legale imperative în materia aplicării legii

penale mai favorabile, precum și a jurisprudenței obligatorii a Curții

Constituționale, omițând, în mod eronat, să constate intervenția în cauză a

prescripției răspunderii penale cu privire la fapta de înșelăciune (având ca

persoană vătămată pe F.C.D. București).

În opinia contestatorului, în temeiul

art. 5 C. pen. și în lumina criteriilor obligatorii menționate în Decizia

Curții Constituționale nr. 1092/2012, aplicarea legii penale mai favorabile

trebuie făcută pe instituții autonome.

Efectul acestui demers ar fi fost

acela al incidenței prevederilor art. 124 C. pen. din 1968 privind prescripția

specială a răspunderii penale, în ipoteza depășirii termenului de prescripție

cu încă jumătate. Raportat la momentul imputat al epuizării infracțiunii de

înșelăciune - iulie 2005 - termenul de prescripție specială a răspunderii

penale s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2013, iar soluția ce se impunea era

aceea a încetării procesului penal, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen.

b)- Procedând la schimbarea încadrării

juridice în infracțiuni reglementate de art. 244 C. pen., instanța de apel

trebuia să constate că, pentru exercitarea acțiunii penale, este necesară

îndeplinirea unei condiții de procedibilitate, și anume exprimarea de voință a

persoanelor vătămate pentru tragerea la răspundere penală.

Raportat la dispozițiile art. 159 C.

pen., inculpatul și persoana vătămată F.C.D. trebuiau să aibă posibilitatea

efectivă de a exercita acest drept recunoscut de lege, iar instanța de apel

avea obligația de a verifica îndeplinirea acestei condiții de procedibilitate.

în absența unei atare verificări, în opinia contestatorului, devine incidență

cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen.

c)- Instanța de apel trebuia să

constate, pe baza analizei materialului probator, că faptele de evaziune

fiscală și spălare de bani imputate inculpatului B.I. nu sunt prevăzute de

legea penală, în sensul art. 16 lit. b) C. proc. pen., nefiind întrunite

elementele constitutive ale acestora.

Concret, într-o primă categorie de

argumente, contestatorul a arătat că bugetul statului nu a fost prejudiciat

(prin transferurile a trei jucători intervenite în perioada 1999-2004), în

condițiile în care Legea nr. 69/2000, în vigoare la data transferurilor,

prevedea că indemnizațiile de transfer nu se impozitează. Or, este evident că

atâta vreme cât nu se datorează impozit, nu se poate vorbi de intenție

evazionistă.

O a doua categorie de argumente a

vizat pretinsa excludere reciprocă a încadrărilor juridice de evaziune fiscală

și înșelăciune, contestatorul apreciind că aceleași sume de bani nu pot

constitui, pe de o parte, produsul infracțiunilor de înșelăciune pretins

săvârșite în dauna F.C.D., iar, pe de altă parte, obiectul infracțiunii de

evaziune fiscală.

S-a subliniat, de asemenea, că faptele

de spălare de bani nu sunt descrise, că nu există probe privind vreuna dintre

cele trei etape specifice acestei infracțiuni și nu s-a făcut dovada

caracterului ilegal al veniturilor obținute de inculpați - provenite din sumele

diferență din indemnizațiile de transfer. Pentru toate aceste motive,

contestatorul a opinat că instanța de apel ar fi trebuit să constate că faptele

nu există, fiind incidente dispozițiile art. 16 lit. c) C. proc. pen. și să

dispună încetarea procesului penal.

Contestatorul B.I. a solicitat,

totodată, suspendarea executării hotărârii atacate, până la soluționarea

contestației în anulare, conform art. 430 C. proc. pen.

În vederea soluționării cauzei, a fost

atașat Dosarul de fond nr. 3134/3/2009*, în care s-a pronunțat decizia penală

supusă contestației.

În ședința din data de 11 aprilie

2014, s-a procedat la examinarea admisibilității în principiu a cererii,

punctele de vedere exprimate de apărătorul ales al contestatorului (prezent

fără a fi citat) și de către procuror fiind consemnate în partea introductivă a

prezentei decizii.

Examinând admisibilitatea în principiu

a contestației în anulare din perspectiva tuturor exigențelor prevăzute de art.

431 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă,

în considerarea următoarelor argumente:

Considerații prealabile asupra naturii

juridice și limitelor de exercitare a contestației în anulare.

Subsecvent intrării în vigoare, la

data de 01 februarie 2014, a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.,

contestația în anulare este reglementată în titlul III al Părții speciale a

codului, în cap. V, secțiunea 1, art. 426 - art. 432.

Raportat la C. proc. pen. din 1968,

noile dispoziții legale consacră, în linii mari, exigențe procedurale similare

de promovare a acestui important remediu procesual. Astfel, prevederile art.

426 C. proc. pen. păstrează caracterul limitativ al reglementării cazurilor de

contestație în anulare, optându-se, însă, pentru o ușoară extindere a sferei

lor de aplicare, prin introducerea a cinci noi situații în care hotărârile

definitive sunt susceptibile de desființare în acest cadru extraordinar.

Similar vechii legislații, normele

art. 427-431 C. proc. pen. supun contestația în anulare unor condiții

restrictive de introducere a cererii - condiții referitoare la legitimitatea

procesuală a autorului căii de atac, la conținutul sesizării, la termenul de

declarare, la cazurile de contestație ori la etapele specifice procedurii.

S-a observat așadar, că, în noua

legislație procesual-penală, contestația în anulare păstrează natura juridică a

unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor

judecătorești definitive ce conțin erori de drept.

Reafirmarea de principiu, cu titlu

preliminar, a acestei naturi juridice și evaluarea limitelor în care poate fi

exercitată o atare cale extraordinară de atac sunt absolut necesare în

preambulul prezentei decizii, deoarece toate aceste elemente, raportate la

particularitățile cauzei, au determinat Curtea să constate inadmisibilitatea

contestației în anulare formulată de B.I.

Sub un prim aspect, instanța învestită

în actuala contestație a reținut, de principiu, că o contestație în anulare

poate avea ca temei exclusiv nulitatea actelor de procedură efectuate (error in

procedendo), nu și greșita soluționare a fondului cauzei (error in judicando).

Aceasta înseamnă că numai hotărârile judecătorești definitive grefate pe

încălcări, de o anumită gravitate, ale normelor de procedură - încălcări

susceptibile a se subsuma enumerării inserate în art. 426 C. proc. pen. - pot

face obiectul contestației în anulare.

Concluzia Curții se întemeiază, pe de

o parte, pe o evaluare coroborată a conținutului celor nouă cazuri de

contestație prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen. în vigoare, toate

antamând eventuale încălcări ale dispozițiilor ce reglementează desfășurarea

procesului penal, sancționabile cu nulitatea absolută sau relativă.

Pe de altă parte, sunt avute în vedere

reglementările de ansamblu ale celorlalte căi extraordinare de atac, care

permit reformarea ori retractarea hotărârii definitive în ipoteza incidenței

altor erori de drept procesual (art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.), de

drept penal substanțial (art. 438 alin. (1) pct. 7, 8, 11, 12 C. proc. pen.)

ori de fapt (art. 453 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen.).

Prin urmare, interpretarea dată

aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor

faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face

obiectul contestației în anulare. Partea sau participantul interesat au la

îndemână, în aceste ultime două situații, alte căi extraordinare de atac,

reglementate expres în secțiunile 2 și 3 ale cap. V, titlul III din noua

legislație procesuală.

În al doilea rând, Curtea a notat că

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de

constatarea, cel puțin la nivel aparent, a existenței unor acte de procedură

afectate de motive de nulitate, susceptibile a pune în discuție legalitatea

hotărârii definitive din perspectiva art. 426 C. proc. pen. Aceasta presupune

ca, între temeiurile de fapt ale cererii de contestație și cazurile expres

invocate de autorul său să existe o concordanță formală, ce trebuie evaluată

încă din faza examinării admisibilității în principiu, conform art. 431 C.

proc. pen.

Curtea a apreciat că natura juridică a

contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu

asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca

faza de evaluare parcursă conform art. 431 alin. (2) C. proc. pen. să aibă

caracter concret și efectiv, neputând fi admisă limitarea ei la o analiză

superficială, exclusiv teoretică.

Exigențele unei atare evaluări impun

ca admiterea în principiu să survină doar atunci când contestația în anularea

unei hotărâri definitive a fost formulată cu respectarea tuturor condițiilor

prevăzute de norma legală, respectiv de una dintre personale prevăzute de art.

427 alin. (1) C. proc. pen., în termenul legal, cu invocarea unor motive ce se

subsumează, de o manieră evidentă, celor prevăzute de art. 426 și a unor dovezi

ce se află depuse la dosar.

Simpla trimitere teoretică la un caz

de contestație în anulare prevăzut de lege, dar fără susținerea sa aparentă cu

argumente faptice corelative, nu satisface cerințele textului și nu justifică

eventuala admitere în principiu a contestației.

În acest sens, Curtea a subliniat că,

similar celorlalte căi extraordinare de atac reglementate de art. 433 și art.

452 C. proc. pen. și contestația în anulare este supusă unor exigențe de

verificare prealabilă asemănătoare. Astfel, reglementând etapa admisibilității

în principiu, dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că: „Dacă

cererea .este vădit nefondată, instanța (de casație) respinge.cererea de recurs

în casație", iar prevederile art. 459 alin. (2) lit. e) C. proc. pen.

impun, printre condițiile admisibilității revizuirii, și pe aceea ca „faptele

și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod

evident, la stabilirea unor temeiuri legale ce permit revizuirea".

Deși, în cazul contestației în

anulare, legiuitorul nu a utilizat termeni cu înțeles asemănător în

dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., rațiuni identice (legate de

caracterul extraordinar al procedurii și natura juridică a căii de atac) impun

ca, și în acest caz, admiterea în principiu să fie condiționată de existența

unei concordanțe aparente, dar suficient de evidente, între argumentele faptice

invocate și cazul de contestație la care se raportează autorul cererii.

Acceptarea ipotezei contrare ar

echivala cu o admite că, în cazul hotărârilor grefate pe erori aparente de

procedură, standardul de ocrotire a puterii lor de lucru judecat este inferior

celui aplicabil în cazul hotărârilor afectate de alte pretinse erori de

judecată. O atare concluzie ar contraveni exigențelor supremației dreptului,

astfel cum este enunțat în preambulul Convenției europene a drepturilor omului,

și principiului securității raporturilor juridice care prevede, printre altele,

ca soluția dată în mod definitiv de către instanțe să nu mai poată fi supusă

rejudecării decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din

data de 28 octombrie 1999, în Cauza Brumărescu împotriva României).

Examenul de admisibilitate în

principiu a contestației în anulare

Raportând aceste argumente de

principiu la particularitățile contestației în anulare deduse spre soluționare,

Curtea a constatat inexistența unei concordanțe, cel puțin formale, între

motivele faptice invocate și unicul caz de contestație la care a făcut

trimitere condamnatul, viciu ce atrage inadmis.ibilitatea contestației și

impune respingerea ei ca atare.

Astfel, condamnatul B.I. a subsumat

întreaga argumentație a cererii sale cazului de contestație prevăzut de art.

426 lit. b) C. proc. pen.: „când inculpatul a fost condamnat, deși existau

probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".

Formularea textului diferă de

redactarea normei regăsite în art. 386 lit. c) C. proc. pen. din 1968, conform

căruia contestația în anulare putea fi formulată atunci când „instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute de art. 10 lit. f)-i)

1

, cu privire la care existau

probe în dosar".

Deși termenii utilizați de legiuitor

în reglementările succesive diferă parțial, Curtea a apreciat că sfera de

incidență a acestui caz de contestație este, și în prezent, sensibil similară

celei anterioare datei de 01 februarie 2014. Aceasta însemnă că retractarea

unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanța care a

pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere a dispus o soluție de condamnare,

omițând să evalueze, în mod concret și efectiv, probele ce evidențiau existența

unei cauze de încetare a procesului penal.

Deși textul art. 426 lit. b) C. proc.

pen. nu mai face trimitere expresă la „nepronunțarea" instanței asupra

cauzei de încetare a procesului penal, aplicabilitatea sa este, în continuare,

condiționată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanței de a

analiza, și a statua explicit asupra unei astfel de cauze. Doar într-o atare

situație hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in

procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa și de natură a legitima

repunerea cauzei în discuție și eventuala sa rejudecare.

În ipoteza în care cauza prezumată de

încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a

instanței, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilității sale și a dispus

condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru

judecat, iar argumentele instanței nu mai pot fi repuse în discuție. într-o

atare situație, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de

procedură derivat din omisiunea de a examina incidența unui impediment

procedural, ci la reevaluarea în substanță a fundamentului faptic și juridic al

soluției în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

Or, conform principiului securității

raporturilor juridice anterior invocat, niciuna dintre părți nu este abilitată

să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obține o

reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot

exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv

suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări

decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din 07 iulie

2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24 iulie 2003,

în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

În cauza de față, s-a constatat că, la

pronunțarea Deciziei nr. 222/A din 04 martie 2014, Curtea de apel a examinat,

în mod efectiv și detaliat, chestiunea prescripției răspunderii penale în cazul

faptei de înșelăciune imputate contestatorului B.I. (cu referire la F.C.D.).

Problematica aplicării legii penale mai favorabile a fost abordată nemijlocit

atât din perspectiva teoriei funcționării instituțiilor de drept penal

autonome, cât și din cea a aplicării sale globale, instanța de apel statuând,

în mod expres (în pag. 139-142 ale deciziei) asupra incidenței acestei din urmă

interpretări și soluționând cauza în consecință.

Nu există, așadar, o viciere aparentă

a deciziei ca urmare a neexaminării chestiunii prescripției răspunderii penale,

iar repunerea în discuție a hotărârii are, ca unic scop, valorificarea, în

beneficiul condamnatului, a unui alt punct de vedere asupra acestei

problematici, ceea ce este inadmisibil în această procedură.

Referitor la pretinsa incidență a

cauzei de încetare a procesului penal reglementată de art. 16 alin. (1) lit. e)

C. proc. pen., ca efect al posibilității (neconcretizate) de împăcare cu F.C.D.

pentru aceeași faptă de înșelăciune, Curtea a constatat caracterul pur teoretic

al trimiterii la această normă legală. Textul vizează situațiile în care

„lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent

ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a

acțiunii penale".

Or, o evaluare sumară a dispozițiilor

art. 244 C. pen. conduce la concluzia că invocarea sa este complet

nepertinentă, deoarece legea nouă nu prevede obligativitatea unei plângeri

prealabile sau o altă condiție de pedepsibilitate ori de procedibilitate pentru

continuarea exercitării acțiunii penale în cazul infracțiunilor de înșelăciune.

Argumentele faptice pe care se

grefează invocarea acestei cauze de încetare a procesului penal contrazic, de

altfel, rațiunea impedimentului procesual invocat, contestatorul B.I. făcând

trimitere, în realitate, doar la posibilitatea teoretică de împăcare cu F.C.D.,

ce nu ar fi fost valorificată de către instanța de apel, și care s-ar subsuma,

în mod corect, cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. g)

C. proc. pen. ("a intervenit împăcarea").

Făcând trimitere la considerentele

anterioare referitoare la admisibilitatea contestării hotărârii doar pentru

vicii de procedură, Curtea a notat, de principiu, că incidența (aparentă) a

acestei cauze de încetare ar fi presupus existența unei manifestări neechivoce

de împăcare a părților, a cărei valorificare în plan procesual să fi fost omisă

de către instanță. Or, o atare manifestare de voință nu a intervenit între

părți anterior datei pronunțării deciziei contestate, astfel încât inexistența

unor minime probe la dosar sub acest aspect exclude, în acord cu exigențele

art. 431 alin. (2) C. proc. pen., eventuala admitere în principiu a

contestației din această perspectivă.

Ultimul set de argumente invocate în sprijinul

contestației vizează, în mod esențial, apărări de fond, ce tind exclusiv la

repunerea în discuție a caracterului penal al faptelor, a conținutul lor

constitutiv ori a însăși existenței infracțiunilor definitiv judecate.

Prin raportare la exigențele art. 16

lit. a)-d) și art. 396 alin. (5) C. proc. pen. toate aceste situații reprezintă

impedimente la exercitarea acțiunii penale ce derivă din lipsa sa de temei, de

natură a legitima o soluția de achitare, nicidecum impedimente grefate pe lipsa

de obiect a acțiunii penale, care să justifice o soluție de încetare a

procesului penal.

Reiterarea acestor susțineri pe calea

contestației în anulare, prin recalificarea lor ca motive ce s-ar subsuma art.

426 lit. b) C. proc. pen., ignoră în mod vădit specificul și caracterul

limitativ al cauzelor de încetare a procesului penal și nu se subsumează, nici

măcar formal, dispozițiilor art. 16 C. proc. pen. ce reglementează astfel de

cauze. Prin urmare, analiza acestor argumente excede limitelor în care poate fi

examinată admisibilitatea în principiu a contestației în anulare și nu poate

face obiectul evaluării instanței învestite în actuala cale extraordinară de

atac.

În final, Curtea a reținut că B.I. a

formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 430 C. proc. pen., cerere de

suspendare a executării hotărârii. Norma de drept procesual instituie

posibilitatea instanței de a suspenda executarea hotărârii până la soluționarea

contestației în anulare. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea

extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă fără a se proceda la

verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării rămâne, în mod

practic, fără obiect și nu se justifică pronunțarea distinctă asupra acesteia,

situație incidență și în speță.

Pentru toate considerentele anterior

expuse, Curtea a concluzionat că motivele pe care se sprijină contestația

condamnatului nu se subsumează cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen.,

astfel încât, în baza art. 431 C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă

contestația în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei

penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc.

pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Împotriva Deciziei penale nr. 470/A

din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a

formulat contestație, contestatorul B.I., cauza fiind înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1727/2/2014.

Examinând hotărârea contestată, înalta

Curte constată că prezenta contestație este inadmisibilă având în vedere că

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este definitivă.

Înalta Curte reține că

inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când

părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau

îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept

epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Căile de atac sunt strict și limitativ

reglementat prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor

ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și termenelor în care pot

fi exercitate.

În cauză, contestatorul a formulat contestație

împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat contestația în anulare

formulată împotriva unei hotărâri din apel, în condițiile în care normele

procedural penale nu permiteau formularea nici unei căi de atac în acest

context procesual, hotărârea Curții de Apel București fiind definitivă,

împrejurare care a atras inadmisibilitatea controlului judiciar prin

contestația formulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, exercitând o cale de atac în

afara condițiilor stabilite de lege, demersul realizat va fi sancționat cu

inadmisibilitatea.

Față de considerentele prezentate,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de

contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie 2014 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 470/A din 11 aprilie

2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de

300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

octombrie 2014.