ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală definitivă nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestației în anulare formulată de contestatorul S.M. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și obligarea contestatorului la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 238/2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului S.M. și s-a dispus achitarea sa după cum urmează:

- din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru cele două infracțiuni.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., din luna martie 1999.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen.

În urma apelului declarat de Parchet - DNA, Curtea de Apel București, prin Decizia penală nr. 339/A din 12 noiembrie 2012 a decis următoarele:

- în baza art. 215 alin. (1), (2) și (5) cu aplicarea art. 74 alin. (2) și 76 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul S.M. la 4 ani închisoare, pentru fiecare dintre cele două infracțiuni de înșelăciune;

- în baza art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare;

- în baza art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) și 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, aplicând inculpatului S.M. pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 124 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. proc. pen. -fapta din martie 1999.

Prin Decizia nr. 1687/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în totalitate Decizia penală nr. 339/A/2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

După rejudecare, prin Decizia penală nr. 222A din 4 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a decis:

- în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen.a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul S.M., din infracțiunea de înșelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și din două infracțiuni de spălare de bani, prevăzute de art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999 și art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, în două infracțiuni de spălare de bani prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 și art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- în baza art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (2) C. pen. de la 1969, a fost condamnat inculpatul la 3 ani și 6 luni închisoare, pentru fiecare din cele două infracțiuni de înșelăciune;

- în baza art. 33 lit. a) - 34 lit. a) și art. 35 alin. (3) C. pen. de la 1969, au fost contopite cele două pedepse, în pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare;

- în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal față de inculpat pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și două infracțiuni de spălare de bani, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) și art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constatând că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. c) și art. 124 C. pen. de la 1969.

Prin încheierea din 4 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de condamnatul S.M. împotriva deciziei 222A din 4 martie 2014 și a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei.

Pentru a dispune astfel, Curtea, în esență, a reținut că, este admisibilă în principiu contestația formulată, întrucât, potrivit art. 431 C. proc. pen., în vederea admisibilității în principiu, instanța verifică dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termen, dacă motivul pe care se sprijină contestația face parte dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă, în sprijinul contestației se depun sau se invocă dovezi care sunt la dosar. Curtea a constatat că toate condițiile mai sus enumerate sunt îndeplinite, astfel încât, contestația în anulare este admisibilă în principu.

S-a constatat în primul rând că, cererea a fost formulată în termen legal, întrucât potrivit art. 428 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestația poate fi introdusă oricând.

De asemenea, în contestație se invocă unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, anume acela că, inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal - art. 426 lit. b) C. proc. pen.

S-a reținut că susținerea parchetului potrivit căreia în sprijinul contestației nu s-au depus probe, este neîntemeiată, întrucât față de cazul concret invocat, anume prescripția răspunderii penale, aceste probe sunt aceleași cu cele aflate deja la dosarul cauzei și se referă la datele de comitere a faptelor.

Cererea de suspendare a executării pedepsei, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată, întrucât condamnatul execută pedeapsa în baza unei hotărâri judecătorești definitive care se bucură de putere de lucru judecat și care nefiind reformată sau anulată trebuie să își producă efectele.

Pe fondul contestației, Curtea a apreciat contestația în anulare ca fiind neîntemeiată.

Astfel, referitor la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., acesta este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetarea procesului penal, se dispune în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. la lit. f) fiind prevăzut că, a intervenit amnistia, prescripția, decesul suspectului, ori al inculpatului, persoană fizică, s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului, persoană juridică.

Contestatorul S.M. a fost condamnat pentru două infracțiuni de înșelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. de la 1968 și în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și spălare de bani - două infracțiuni, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, constatând intervenită prescripția specială, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) și art. 124 C. pen. de la 1968.

Așadar, prin aprecierea globală a legii penale mai favorabile referitor la prescripția specială, în condițiile reglementării anterioare, s-a constatat împlinirea termenelor numai în ceea ce privește infracțiunile de evaziune fiscală și spălare de bani, nu și în ceea ce privește infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, care, potrivit legii aveau pedepse cuprinse între 10 și 20 de ani.

Pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) Codul penal de la 1968, conform art. 122 alin. (1) lit. a, termenul de prescripție generală este de 15 ani, iar termenul de prescripție specială, potrivit art. 124 C. pen. de la 1968, în forma anterioară Legii 63/2012, este de 22 ani și 6 luni.

Așadar, potrivit Codului penal de la 1968, prescripția nu era împlinită pentru infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

În situația aplicării Noului C. pen., în totalitate:

În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, în actualul C. pen., este incriminată de dispozițiile art. 244 C. pen., care prevede că, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Potrivit alin. (2), înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. actual, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., este de 5 ani. Potrivit art. 155 alin. (4) C. pen. termenul de prescripție specială este de 10 ani, deoarece, termenele prevăzute de art. 154 vor fi socotite ca fiind îndeplinite dacă au fost depășite cu încă o dată.

Calculate începând cu datele de comitere a celor două infracțiuni de înșelăciune, 3 februarie 1999 și februarie 2001, aceste termene au fost împlinite la data soluționării apelului în cauză.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, aceasta la momentul comiterii faptei, era incriminată de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 87/1994, ulterior de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005. Potrivit art. 12 din Legea nr. 87/1994, pedeapsa prevăzută de lege era închisoarea de la 2 la 7 ani, iar potrivit art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani.

Față de principiul aplicării legii penale mai favorabile, în mod evident, în raport cu dispozițiile art. 13 C. pen. de la 1968, în sarcina inculpatului, s-a reținut infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 87/1994, așa cum de altfel a procedat instanța de apel.

Termenul de prescripție pentru această infracțiune, potrivit codului penal, de la 1968, s-a constatat ca fiind împlinit însă, potrivit Codului penal actual, nu s-a împlinit.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripție aplicabil acestei infracțiuni este de 8 ani, iar termenul de prescripție specială, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen., este de 16 ani.

Prin urmare, pentru această infracțiune, potrivit legii noi, prescripția nu s-a împlinit.

Situația este similară și în ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 656/2002, pedeapsa pentru această infracțiune fiind închisoarea de la 3 la 10 ani.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripție este de 8 ani, iar termenul de prescripție specială este de 16 ani, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen.

Așadar, în fiecare dintre cele două ipoteze de aplicare a legii noi ori vechi, există infracțiuni pentru care prescripția răspunderii penale nu s-a împlinit.

În ceea ce privește critica contestatorului, potrivit căreia, legea mai favorabilă trebuia apreciată pentru fiecare infracțiune în parte și dispozițiile referitoare la prescripție trebuiau să fie aplicate autonom, fie după codul vechi, fie după cel nou, în funcție de pedeapsa identificată ca fiind mai favorabilă, aceasta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

Deși prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că, în aplicarea art. 5 C. pen. nou, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de pedeapsă, ulterior, prin decizia 265/6 mai 20124, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5.714/118/2012 și a constatat ca dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinare a prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text arunci când Curtea Constituțională a hotărât ca numai o anumita interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie sa se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, " aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata în M. Of. al României, nr. 853/2.12.2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituționalitate.

Totodată, Curtea observă ca prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis ca în aplicarea art. 5 C. pen. prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 C. pen., în interpretarea dată, valențe neconstituționale. Curtea a constatat că, odată cu publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 477 din C. proc. pen.

De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (2) teza I, conform cărora "Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunțării deciziei, întrucât, în acest caz, Curtea nu a declarat neconstituțională o prevedere legală, astfel ca nu se produc consecințe asupra existentei normative în ordinea juridica a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 C. pen.

Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile și nicio autoritate nu poate ignora înțelesul constituțional astfel stabilit.

Prin urmare, dat fiind caracterul obligatoriu al acestei decizii de la data publicării sale în Monitorul Oficial, nu mai exista la momentul analizării contestației niciun dubiu în ceea ce privește aplicarea globală a legii noi ori vechi.

Ca urmare, nu a existat un caz de încetare a procesului penal - prescripția, pe care instanța de apel să-l fi nesocotit la data pronunțării deciziei, pentru infracțiunea de înșelăciune, potrivit Codului penal de la 1968, identificat ca fiind lege mai favorabilă, nefiind împlinită prescripția penală.

Împotriva acestei decizii, la data de 4 iunie 2014, a declarat apel contestatorul S.M., solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și rejudecând pe fond, admiterea contestație în anulare formulate și desființarea Deciziei penale nr. 222/A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în data de 04 martie 2014 în Dosarul nr. 3134/3/2009* și rejudecând, pe fondul apelului, constatarea intervenției prescripției speciale a răspunderii penale pentru faptele reținut în sarcina contestatorului și pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate încetarea procesului penal față de acesta.

De asemenea, a solicitat suspendarea executării Deciziei penale nr. 222/A pronunțată la data de 04 martie 2014, în temeiul art. 430 C. proc. pen., până la soluționarea contestației în anulare.

În motivarea apelului, contestatorul, după prezentarea pe larg a istoricului cauzei, a observațiilor critice cu privire la Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale referitoare la interpretarea art. 5 din C. pen., a susținut, în esență, că este aplicabilă în speță Decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și, în consecință, s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru faptele reținute în sarcina sa, contestația în anulare fiind admisibilă, potrivit art. 426 lit. b) rap. la art. 431 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare de față, raportat la actele dosarului și la criticile formulate, constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 408 C. proc. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar art. 432 alin. (4) prevede că sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Prin Decizia penală nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, în mod definitiv, contestația în anulare formulată de contestatorul S.M. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca fiind neîntemeiată.

De asemenea, în dispozitivul deciziei pronunțate se menționează faptul că aceasta este definitivă.

În concret, contestatorul a declarat apel împotriva unei decizii penale pronunțată într-o contestație în anulare (Decizia penală nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală) formulată împotriva unei hotărâri pronunțată de instanța de apel (Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală).

Or, conform art. 432 alin. (4) C. proc. pen., decizia pronunțată în contestație în anulare de către instanța de apel este definitivă.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, Înalta Curte constată întemeiată excepția inadmisibilității apelului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 71 O/A din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 septembrie 2014.

Procesat de GGC - GV