ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra contestației la executare de față, constată că prin decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012, s-au dispus următoarele: a fost admis, printre altele, apelul declarat de inculpatul B.D.C., desființată în parte sentința penală nr. 497/F din 2 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

S-a aplicat art. 5 C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului B.D.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen.

În

temeiul art. 33 lit. a), art. 34 și art. 35 C. pen. anterior, s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, cu pedeapsa de 2 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen. anterior, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen. anterior.

S-au menținut celelalte dispoziții.

În

baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 200 RON, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că faptele de înșelăciune și fals material în înscrisuri oficiale, în modalitățile concrete în care au fost comise de inculpat, continuă să fie incriminate în noul C. pen., ambele având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii faptei de înșelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior, iar, potrivit noului C. pen., se încadrează în art. 244 alin. (1) și

(

2)

.

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."

Alin. (2) al aceluiași art. stipulează că „înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calității mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni."

Alin. (3) al art. 215 din C. pen. anterior, prevede o variantă specială a modalității tip și anume „inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate."

În

noul C. pen., în prezent în vigoare, infracțiunea de înșelăciune este incriminată în art. 244, după cum urmează:

„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală."

În primul rând, s-a impus observația că legea penală nouă prevede posibilitatea împăcării părților, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale însă, în cauză, nu a putut opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voință din partea inculpatului și a părții civile.

Prin compararea dispozițiilor legale anterior menționate, s-a constatat că dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) C. pen. anterior, conținutul acestuia fiind preluat cu excepția sintagmei „folos material injust" care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust", în timp ce alin. (2) ale ambelor texte sunt identice.

Totodată, s-a observat că înșelăciunea săvârșită în condițiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menținută prin noua reglementare, însă acesta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.

Înșelăciunea în varianta specială este dată de săvârșirea infracțiunii tip în anumite condiții, extrinseci conținutului constitutiv dar atașate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiții nu este necesară pentru existența infracțiunii tip și nu afectează conținutul incriminării.

Condiția este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracțiunii tip iar existența acesteia din urmă, așa cum s-a arătat; nu depinde de îndeplinirea acestei condiții ci doar existența variantei speciale.

Ca atare, înșelăciunea: comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract urmează a fi încadrată în art. 244 alin. (1) C. pen. sau art. 244 alin. (1) sau alin. (2) C. pen., după caz.

Potrivit legii penale anterioare, fapta de înșelăciune, astfel cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.

Aceeași faptă, potrivit legii penale noi, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive a rezultat că, în mod evident, legea penală nouă este mai favorabilă inculpatului, întrucât a fost redus atât minimul cât și maximul prevăzute de legea veche.

Cea de-a doua faptă, de fals material în înscrisuri oficiale, era incriminată, la data comiterii, în art. 288 alin. (1) C. pen. anterior potrivit căruia „falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani."

În

noua reglementare, în conformitate cu art. 320 alin. (1) C. pen. „falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani."

Comparând cele două texte care incriminează aceeași faptă în legi succesive, s-a constatat că sunt identice sub aspectul conținutului, singura deosebire vizând cuantumul pedepsei întrucât minimul special al pedepsei prevăzute de legea nouă a fost majorat de la 3 luni la 6 luni închisoare, iar maximul special a fost menținut, ceea ce ar conduce la concluzia că legea veche este mai favorabilă inculpatului.

Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu

tratamentul sancționator este reglementat în art. 42 din același Cod, pedeapsa pentru infracțiunea continuată fiind pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, potrivit art. 34 C. pen.

Instanța de fond a aplicat inculpatului, pentru ambele infracțiuni pedepse, în limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite fără a aplica un spor de pedeapsă.

Potrivit legii penale noi, respectiv dispozițiile art. 35 C. pen. în vigoare, a fost introdusă o condiție specială de calificare a infracțiunii continuate referitoare la subiectul pasiv, în sensul că infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă flecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni.

Tratamentul sancționator prevăzut de legea penală nouă în art. 36 alin. (1) C. pen. este de asemenea, mai blând, în raport cu cel aplicabil potrivit legii vechi, întrucât infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii.

În

cauză, condiția unicității subiectului pasiv este îndeplinită în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, faptă care deși este compusă din mai multe acte materiale, toate au un singur subiect pasiv, partea vătămată B.C.M. și, având în vedere că tratamentul sancționator este cel prevăzut de art. 36 alin. (1) C. pen., din perspectiva mitior lex, legea mai favorabilă este noul C. pen.

În

ceea ce privește infracțiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale, subiectul pasiv este diferit (Trezoreria sectorului 3 București și Judecătoria Timișoara), astfel că nu mai este îndeplinită condiția unicității subiectului pasiv și, în consecință, ar corespunde unei pluralități, respectiv 3 infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale.

În

etapa a doua, având în vedere că în raport cu condițiile de existență stabilite de reglementarea nouă, pluralitatea de acțiuni în dauna unor subiecți pasivi distincți nu mai poate fi calificată ca infracțiune continuată, pentru determinarea legii mai favorabile aplicabile ansamblului de acțiuni s-a comparat tratamentul sancționator prevăzut de C. pen. anterior pentru infracțiunea continuată cu tratamentul sancționator prevăzut de C. pen. în vigoare pentru concursul de infracțiuni. Regimul sancționator al concursului de infracțiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., este mai sever decât tratamentul sancționator al infracțiunii continuate C. pen. anterior, întrucât în cauză, la pedeapsa cea mai grea s-ar impune, în mod obligatoriu, adăugarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în mod evident ar îngreuna situația inculpatului.

Prin urmare, infracțiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale reținută în sarcina inculpatului este mai favorabilă în varianta normativă prevăzută de C. pen. anterior, dispoziții ce au fost aplicate cu prilejul condamnării inculpatului în primă instanță.

Concursul de infracțiuni

existent între infracțiunea continuată de înșelăciune și infracțiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale a impus, de asemenea, o evaluare separată sub aspectul identificării legii mai blânde.

Sub acest aspect s-a constatat că instanța de fond a aplicat pentru concursul de infracțiuni anterior menționat dispozițiile art. 33 lit. a) și 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

Conform legii noi, dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., conform cărora în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Cum în cauză instanța de fond a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, fără aplicarea vreunui spor, s-a constatat că în materia concursului de infracțiuni, legea veche este mai favorabilă.

În

ceea ce privește individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casație de Justiție a apreciat că executarea sancțiunii în regim de detenție este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și conștientizarea de către inculpat a consecințelor faptelor comise.

Împotriva acestei decizii, B.D.C. a formulat contestație la executare la data de 18 august 2014,

fiind înregistrată la Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 25172 din data de 19 august 2014.

Ulterior, contestația la executare a fost înaintată spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Prin sentința penală nr. 335/F din 29 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 50 alin. (1) rap. la art. 598 alin. (2) C. proc. pen. s-a declinat competența de judecare a contestației la executare formulate de contestatorul condamnat B.D.C. cu privire la decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012 în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

data de 14 octombrie 2014 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competentă soluționare dosarul privind pe contestatorul condamnat B.D.C. în care s-a pronunțat sentința penală nr. 335/F din data de 29 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a declinat competența de judecare a contestației la executare formulate de condamnat.

Prin încheierea din 03 noiembrie 2014 s-a amânat cauza la data de 21 noiembrie 2014 având în vedere dispozițiile art. 99 alin. (5

2

) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu care contestațiile la executare se soluționează de completul care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se solicită.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2014 s-a dispus amânarea cauzei și s-a acordat termen la data de 05 decembrie 2014, cu citarea contestatorului condamnat B.D.C. având în vedere dispozițiile anterior enunțate în încheierea din 03 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând contestația la executare formulată de condamnatul B.D.C., Înalta Curte apreciază că este nefondată pentru motivele ce se vor expune în continuare:

Prioritar, este de constatat faptul că în reglementarea actuală, contestația la executare este cuprinsă în Capitolul IV al Titlului V C. proc. pen., titlu ce cuprinde dispoziții privind „Executarea hotărârilor penale".

În

acest context, contestația la executare reprezintă un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării unei hotărâri definitive prin care s-a soluționat cauza în fond și s-a pronunțat o soluție de condamnare.

Astfel, prin contestația la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., caz invocat de contestatorul! condamnat B.D.C., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face atunci când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Potrivit alin. (2) al art. 598 C. proc. pen., contestația se formulează la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Hotărârea care se execută de către contestatorul condamnat este decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012, nelămurirea privind o hotărâre pronunțată în apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că

Înalta Curte este instanța competentă să judece contestația formulată de contestatorul condamnat.

Verificând motivele contestației ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că nu se invocă vreo nelămurire sau altă cauză de împiedicare la executare, ci se contestă modul în care instanța de judecată a aplicat legea penală mai favorabilă inculpatului, pe instituții autonome, apreciindu-se că se impunea aplicarea legii penale mai favorabile în mod global, în conformitate cu Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale publicată în M. Of. în 20 mai 2014.

Ori, Înalta Curte constată că nu se poate analiza, pe calea contestației la executare modul cum a fost judecată cauza de către instanța de judecată în căile ordinare de atac, întrucât s-ar aduce atingere principiului autorității de lucru judecat al hotărârii definitive pronunțate în cauza prezentă, afectându-se astfel, stabilitatea raporturilor juridice și, prin urmare, ordinea de drept.

Totodată, pe calea contestației la executare nu se poate solicita reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești

Aceste aspecte au fost statuate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pronunțată în cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, hotărâre invocată chiar de către contestatorul condamnat B.D.C.

Și în cea de-a doua hotărâre invocată de contestator în cauza Stanca Popescu împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât a apreciat că admiterea cererii de revizuire în speța respectivă a încălcat principiul securității raporturilor juridice, nefiind respectat astfel dreptul la un proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente, constatându-se că nu se invocă vreo nelămurire sau altă cauză de împiedicare la executare, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul B.D.C. împotriva deciziei nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012.

În

temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul B.D.C. împotriva deciziei nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 05 decembrie 2014.