ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta Comuna Dumbrăvița a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală ca urmare a Raportului de inspecție fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a contestației formulate împotriva acestui act administrativ fiscal.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că avizul de inspecție fiscală din 29 iulie 2010, ordinul de serviciu din 2010 și legitimația de serviciu, acte în baza cărora s-a efectuat inspecția fiscală în cauză, fac obiectul contestației administrative depuse de reclamantă la data de 01 octombrie 2010 prin corespondență și primită de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la data de 04 octombrie 2010, contestație care până la emiterea somației nu a fost încă soluționată. Reclamanta a apreciat că instanța poate dispune suspendarea executării acestor acte până la soluționarea irevocabilă a contestației. A mai arătat reclamanta că este o unitate bugetară și în acest moment nu dispune de resurse necesare pentru a se achita acest debit, ele nefiind proiectate prin bugetul de venituri și cheltuieli, iar executarea silită a conturilor sale ar duce la imposibilitatea funcționării unității administrației publice locale și ar aduce grave prejudicii întregii comunități.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției de litispendență conform art. 163 C. proc. civ; tot pe cale de excepție a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. În acest sens pârâta a arătat că prezenta cauză mai face obiectul Dosarului nr. 10731/30/2010, ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Timiș și în care la termenul de judecată din 26 ianuarie 2011 s-a pronunțat soluția de declinare a acestei cauze în favoarea Curții de Apel Timișoara.

A învederat pârâta că motivarea cererii de suspendare, redactată de reclamantă la modul general, nu justifică suspendarea cauzei și nu face dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina acesteia, precum și faptul că în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pe care l-a invocat în apărarea sa Comuna Dumbrăvița, nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative, adică acțiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere. Pârâta a solicitat ca reclamanta să fie obligată la depunerea unei cauțiuni de până la 20 % din suma contestată, potrivit art. 15 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc.. Având în vedere cele de mai sus a solicitat admiterea excepției de litispendență invocată, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală și inadmisibilă. Prin sentința civilă nr. 49 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Comuna Dumbrăvița, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș - Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, reclamanta a fost obligată la plata unor obligații fiscale în sumă totală de 108.699 RON. Temeiul de drept invocat de reclamantă este art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și aceasta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de acest text de lege, având în vedere că este o unitate bugetară și în acest moment nu dispune de resurse necesare pentru a achita debitul din litigiu, acesta nefiind proiectat prin bugetul de venituri și cheltuieli, iar executarea silită a conturilor sale ar duce la imposibilitatea funcționării unității administrației publice locale și ar aduce grave prejudicii întregii comunități.

S-a reținut de către instanță că reclamanta a făcut dovada consemnării cauțiunii prevăzute de art. 215 din O.G. nr. 92/2003, modificată, în sumă de 50.000 RON, conform certificatului eliberat de grefa Curții de Apel Timișoara, cauțiune consemnată cu recipisa din 14 februarie 2011. Instanța a constatat că în speță organele fiscale din cadrul pârâtei au demarat procedura de executare prin emiterea titlului executoriu din 02 februarie 2011 și a somației din 02 februarie 2011, iar suma datorată de reclamantă în temeiului actului a cărui suspendare se solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiția pagubei iminente, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A mai reținut instanța că și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv să existe un caz bine justificat, este îndeplinită, având în vedere motivele invocate relativ la nelegalitatea actului atacat.

Pentru considerentele arătate și în baza temeiului de drept indicat, instanța a admis cererea ca fiind întemeiată și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, în situația în care raportat la circumstanțele cauzei și din actele dosarului rezultă existența unor îndoieli asupra legalității actului contestat în ceea ce privește stabilirea debitului, disponibilitatea contribuabilului de a-și onora obligațiile fiscale, precum și iminența unei pagube grave prin blocarea activității societății reclamante și accesarea fondurilor europene pentru proiectele ce au fost deja demarate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se arată că instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar sentința pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal. Recurenta apreciază ca fiind greșită soluția instanței de fond, deoarece, deși instituția recurentă a făcut dovada faptului că pe rolul Curții de Apel Timișoara există Dosarul nr. 10731/30/2010, ce a fost declinat de la Tribunalul Timiș, având aceleași părți și aceeași cauză, a respins excepția de litispendență invocată în baza art. 163 C. proc.

civ., reținând că nu sunt întrunite dispozițiile acestui text de lege, deoarece cererea înregistrată la Tribunalul Timiș și declinată la Curtea de Apel Timișoara nu a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, deși în realitate, acest dosar este înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, nefiind fixat doar termen de judecată în acest sens.

Recurenta arată că soluția instanței este eronată și în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004 pentru admisibilitatea cererii de suspendare solicitată de reclamantă, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada promovării vreunei acțiuni în contencios administrativ care să privească titlul executoriu a cărui suspendare o solicită, respectiv decizia de impunere privind obligațiile de plată suplimentare stabilite de inspecția fiscală ca urmare a Raportului de inspecție fiscală din 26 august 2010, nu a făcut dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina acesteia, cu atât mai mult cu cât creanțele pe care le datorează sunt certe, lichide și exigibile, acestea fiind acumulate în timp.

Recurenta apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, adică acțiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere, iar simpla promovare a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal nu poate nici pe de parte fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiția cazului bine justificat. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii cererii de suspendare ca netemeinică și nelegală. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ. La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal și prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni. În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Or, în speță, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere din 26 august 2010. „Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Or, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice. În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ.. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 49 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta Comuna Dumbrăvița, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.