ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Comuna

Dumbrăvița a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, solicitând

ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării

Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală ca urmare a Raportului de inspecție fiscală din

26 august 2010, emisă de pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a contestației

formulate împotriva acestui act administrativ fiscal.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că avizul de inspecție fiscală din 29 iulie 2010, ordinul de

serviciu din 2010 și legitimația de serviciu, acte în baza cărora s-a efectuat inspecția

fiscală în cauză, fac obiectul contestației administrative depuse de reclamantă

la data de 01 octombrie 2010 prin corespondență și primită de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș la data de 04 octombrie 2010, contestație care până la

emiterea somației nu a fost încă soluționată.

Reclamanta a apreciat

că instanța poate dispune suspendarea executării acestor acte până la soluționarea

irevocabilă a contestației.

A mai arătat reclamanta

că este o unitate bugetară și în acest moment nu dispune de resurse necesare pentru

a se achita acest debit, ele nefiind proiectate prin bugetul de venituri și cheltuieli,

iar executarea silită a conturilor sale ar duce la imposibilitatea funcționării

unității administrației publice locale și ar aduce grave prejudicii întregii comunități.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

admiterea excepției de litispendență conform art. 163 C. proc. civ; tot pe cale

de excepție a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea

acțiunii ca netemeinică și nelegală.

În acest sens pârâta a

arătat că prezenta cauză mai face obiectul Dosarului nr. 10731/30/2010, ce s-a aflat

pe rolul Tribunalului Timiș și în care la termenul de judecată din 26 ianuarie 2011

s-a pronunțat soluția de declinare a acestei cauze în favoarea Curții de Apel Timișoara.

A învederat pârâta că

motivarea cererii de suspendare, redactată de reclamantă la modul general, nu justifică

suspendarea cauzei și nu face dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina

acesteia, precum și faptul că în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, pe care l-a invocat în apărarea sa Comuna Dumbrăvița, nu sunt îndeplinite

cele două condiții cumulative, adică acțiunea nu a fost formulată pentru o cauză

bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ

de impunere.

Pârâta a solicitat ca

reclamanta să fie obligată la depunerea unei cauțiuni de până la 20 % din suma contestată,

potrivit art. 15 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..

Având în vedere cele de

mai sus a solicitat admiterea excepției de litispendență invocată, iar, pe fond,

respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală și inadmisibilă.

Prin sentința civilă

nr. 49 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Comuna Dumbrăvița, în contradictoriu

cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 august 2010,

emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală

din 26 august 2010, emisă de pârâtă, reclamanta a fost obligată la plata unor obligații

fiscale în sumă totală de 108.699 RON.

Temeiul de drept invocat

de reclamantă este art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

și aceasta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de acest text

de lege, având în vedere că este o unitate bugetară și în acest moment nu dispune

de resurse necesare pentru a achita debitul din litigiu, acesta nefiind proiectat

prin bugetul de venituri și cheltuieli, iar executarea silită a conturilor sale

ar duce la imposibilitatea funcționării unității administrației publice locale și

ar aduce grave prejudicii întregii comunități.

S-a reținut de către instanță

că reclamanta a făcut dovada consemnării cauțiunii prevăzute de art. 215 din O.G.

nr. 92/2003, modificată, în sumă de 50.000 RON, conform certificatului eliberat

de grefa Curții de Apel Timișoara, cauțiune consemnată cu recipisa din 14 februarie

2011.

Instanța a constatat că

în speță organele fiscale din cadrul pârâtei au demarat procedura de executare prin

emiterea titlului executoriu din 02 februarie 2011 și a somației din 02 februarie

2011, iar suma datorată de reclamantă în temeiului actului a cărui suspendare se

solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiția pagubei iminente,

astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ.

A mai reținut instanța

că și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

respectiv să existe un caz bine justificat, este îndeplinită, având în vedere motivele

invocate relativ la nelegalitatea actului atacat.

Pentru considerentele

arătate și în baza temeiului de drept indicat, instanța a admis cererea ca fiind

întemeiată și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 august 2010,

emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, în situația în care raportat

la circumstanțele cauzei și din actele dosarului rezultă existența unor îndoieli

asupra legalității actului contestat în ceea ce privește stabilirea debitului, disponibilitatea

contribuabilului de a-și onora obligațiile fiscale, precum și iminența unei pagube

grave prin blocarea activității societății reclamante și accesarea fondurilor europene

pentru proiectele ce au fost deja demarate.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se arată că instanța

de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar sentința pronunțată de

instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită

de temei legal.

Recurenta apreciază ca

fiind greșită soluția instanței de fond, deoarece, deși instituția recurentă a făcut

dovada faptului că pe rolul Curții de Apel Timișoara există Dosarul nr. 10731/30/2010,

ce a fost declinat de la Tribunalul Timiș, având aceleași părți și aceeași cauză,

a respins excepția de litispendență invocată în baza art. 163 C. proc. civ., reținând

că nu sunt întrunite dispozițiile acestui text de lege, deoarece cererea înregistrată

la Tribunalul Timiș și declinată la Curtea de Apel Timișoara nu a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara, deși în realitate, acest dosar este înregistrat

pe rolul Curții de Apel Timișoara, nefiind fixat doar termen de judecată în acest

sens.

Recurenta arată că soluția

instanței este eronată și în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004 pentru admisibilitatea cererii

de suspendare solicitată de reclamantă, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada

promovării vreunei acțiuni în contencios administrativ care să privească titlul

executoriu a cărui suspendare o solicită, respectiv decizia de impunere privind

obligațiile de plată suplimentare stabilite de inspecția fiscală ca urmare a Raportului

de inspecție fiscală din 26 august 2010, nu a făcut dovada pagubei iminente ce s-ar

putea produce în sarcina acesteia, cu atât mai mult cu cât creanțele pe care le

datorează sunt certe, lichide și exigibile, acestea fiind acumulate în timp.

Recurenta apreciază că

nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004, adică acțiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată,

care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere,

iar simpla promovare a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal nu poate

nici pe de parte fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiția cazului bine

justificat.

Solicită admiterea recursului

astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii cererii

de suspendare ca netemeinică și nelegală.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Suspendarea executării

actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor

legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul

la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite

cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale

cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

La această reglementare

cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ

fiscal și prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plății

unei cauțiuni.

În cadrul cererii de suspendare

instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate,

dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube

în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii

de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra

legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării,

pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea

fondului litigiului.

Or, în speță, motivele

invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne

prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe

fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod greșit

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”,

deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ

fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa

eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere

din 26 august 2010.

„Paguba iminentă”, cea

de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui

act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată,

ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cât privește criticile

referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de

asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că

paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe

concludente.

Or, pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond

conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea, așa cum am arătat,

să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Mai mult, în cazul actelor

administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei

sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită

și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea

unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia

că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această

categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării

executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă nu

a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior,

în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

În concluzie, în raport

de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ

fiscal în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9

din C. proc. civ..

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și

alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul și va modifica sentința atacată,

în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 49

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge

cererea de suspendare formulată de reclamanta Comuna Dumbrăvița, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie

2011.