ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6372/2013

Decizia nr. 6372/2013

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4888 din 20 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 210 din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, a admis recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București împotriva aceleiași sentințe și a modificat sentința recurată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, în cauză fiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greșită a legii în ceea ce privește al doilea aspect de nelegalitate invocat care privește pe fond soluția de admitere a acțiunii și de obligare a autorității pârâte la plata dobânzilor pentru sumele de 56.471 RON și 1.967.683 RON.

În ceea ce privește primul aspect de nelegalitate invocat privind nepronunțarea pe excepția inadmisibilității acțiunii acesta nu a putut fi reținut, în raport de considerentele și soluția de casare dispusă prin Decizia 4612 din 28 decembrie 2010.

Prin Decizia de casare nr. 4612 din 28 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată implicit excepția inadmisibilității acțiunii, fiind apreciată ca nelegală soluționarea pe excepția inadmisibilității a cauzei, în primul ciclu procesual, respectiv prin Sentința civilă nr. 21 din 12 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal.

S-a apreciat de instanța de recurs că în cauză acțiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată era admisibilă, fiind contestat în fapt un pretins refuz nejustificat de soluționare a unei cereri de acordare a dobânzilor în conformitate cu procedura aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004.

S-a apreciat ca excesivă soluția de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă ca urmare a faptului că intimata-pârâtă nu a emis un act administrativ fiscal de soluționare a cererii de plată a dobânzilor în procedura prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004.

Dat fiind soluția casării dispusă, în urma rejudecării, instanța de fond era obligată a soluționa cauza, pe fond, în raport de cele reținute în decizia de casare.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a apreciat, în raport cu ansamblul procedurii desfășurate atât în faza procedurii administrative cât și în faza de judecată, că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererilor reclamanta-recurentă având ca obiect rambursarea TVA prin deconturile aferente lunilor octombrie și noiembrie 2007 în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și pe cale de consecință recurenta nu are dreptul la dobânzi de întârziere potrivit art. 124 C. proc. fisc.

Recurenta a solicitat rambursarea TVA aferente perioadei în litigiu astfel: pentru luna octombrie 2007 în data de 22 noiembrie 2007 în sumă de 1.413.880 RON și pentru luna noiembrie 2007 la data de 20 decembrie 2007.

La data înregistrării cererilor de rambursare TVA formulată de reclamantă procedura de soluționare aplicabilă era reglementată de O.M.F.P. nr. 102/2007 de completare și modificare a O.M.F.P. nr. 967/2005 și ulterior O.M.F.P. nr. 1857/2007.

În raport de cuantumul sumelor care urmau să fie restituite deconturile aferente lunilor aprilie - noiembrie 2007 au fost încadrate în categoria de risc fiscal mare ca urmare a referatelor întocmite de Activitatea inspecție fiscală acestea având la bază solicitări din partea organelor de cercetare penală pentru efectuarea contractelor financiare și fiscale.

Astfel încadrarea deconturilor în categoria de risc fiscal mare a determinat transmiterea acestora către Activitatea de inspecție fiscală în vederea acestora cu control anticipat și după emiterea unor rapoarte de inspecție fiscală pentru a se verifica și constata îndeplinirea tuturor condițiilor pentru rambursarea sumelor cu titlu de TVA.

Această situație de fapt obiectivă a determinat nesoluționarea cererilor de rambursare în termenul de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Recurenta nu a depus la dosar, în faza administrativă contestației fiscale în baza art. 205 C. proc. fisc., care se finalizează prin decizia emisă în baza art. 216 - 217 ce poate fi atacată în contencios administrativ conform art. 218 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a solicitat prin Cererea din 18 februarie 2008 direct obligarea autorității la plata sumei de 570.737 RON reprezentând dobânzi pentru nerestituirea în termen a TVA și a formulat o acțiunea în pretenții pe rol Tribunalul Bacău la data de 5 iunie 2008 prin care solicită această sumă. Ca temei al cererii de restituie recurenta a invocat nesoluționarea cererilor de restituire TVA în termenul de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. recurenta apreciind că simpla depășire a termenului de 45 de zile, apreciată ca nejustificată îi dă dreptul de a solicita despăgubiri de întârziere.

Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative existenței și acordării unei daune reprezentând despăgubiri pentru întârziere neexistând un refuz nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind soluționarea cererii de restituire TVA cu depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc.

Indiferent de calificarea Cererii din 18 februarie 2008, cerere de acordare a dobânzilor pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor de la buget în opinia reclamantei sau cerere de urgentare a soluționării deconturilor cu opțiunea de rambursare, această cerere nu este fondată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. în mod obiectiv, în raport de complexitatea actelor fiscale și de cronologia emiterii lor, cererea de restituire nefiind soluționată în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Cererea de restituire aferentă deconturilor lunilor octombrie și noiembrie a fost soluționată în termen rezonabil, după efectuarea controalelor financiare și fiscale datorită încadrării în categoria de risc mare fiscal și după verificarea realității operațiunii și a valabilității documentelor justificative.

Deconturile lunilor octombrie și noiembrie 2007 au fost soluționate conform art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. în 7 martie 2008 prin emiterea Deciziilor de rambursare din 3 aprilie 2008. Cu respectarea procedurii speciale, reclamanta a beneficiat de soluționarea favorabilă a deconturilor, prin compensarea obligațiilor scadente și neachitate în sumă totală de 9.111.078 RON și restituirea sumei finale de 2.024.154 RON, potrivit notelor de compensare și restituire la data de 11 aprilie 2011, în vederea valorificării deciziilor de rambursare.

În cauză nu există îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire TVA, ca situație premisă a cererii de acordare a despăgubirilor pentru întârziere deoarece depășirea termenului de 45 de zile a fost justificată și obiectivă fiind respectată procedura legală cronologică privind restituirea sumei cuvenită a fi rambursată.

Această sumă a devenit certă, lichidă și exigibilă după întocmirea notei de compensare, fiind emise două decizii de rambursare pentru lunile octombrie și noiembrie 2007 la 3 aprilie 2008. De la acea dată - 3 aprilie 2008, creanța este certă, lichidă și exigibilă și fiind comunicate deciziile de rambursare începe să curgă și termenul de 45 de zile privind plata. În raport de termenul de 3 aprilie 2008, plata (restituirea) s-a făcut la 11 aprilie 2008, prin Trezorerie, la 18 aprilie 2008 în termenul legal, anterior sesizării instanței de judecată - 5 iunie 2008. Față de cele constatate, necontestate de reclamantă, Curtea apreciază că cererea de restituire a deconturilor de TVA a fost soluționată legal în raport de dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., în cauză reclamanta-recurentă neavând un drept recunoscut de lege vătămat, respectiv, neavând dreptul de a primi despăgubiri pentru întârziere. Aceasta deoarece nu a existat o întârziere nejustificată, o pasivitate a autorității fiscale, ca faptă cauzatoare de prejudiciu de natură a cauza reclamantei-recurente un prejudiciu constând în suma pretinsă cu titlu de dobânzi pentru întârziere.

Însăși recurenta-reclamantă a concurat la depășirea termenului de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. și la aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.

Aceasta nu a formulat contestație cu respectarea dispozițiilor procedurale cu privire la forma și conținutul cererii prevăzute de O.M.F.P. nr. 1899/2004, iar la data formulării cererii de acordare a dobânzilor 18 februarie 2008, recurenta-reclamantă nu era în posesia actelor administrativ fiscale care să îi confere dreptul de creanță asupra sumelor de rambursat, în care să fie precizată suma concretă ce urmează a fi restituită, operațiunea fiind finalizată la data de 3 aprilie 2008, anterior sesizării Tribunalului Bacău.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată, inclusiv cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele dispuse în cauză nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., problema aprecierii cheltuielilor de judecată nefiind posibilă în cazul prezentei acțiuni care a fost apreciată ca nefondată de instanța de recurs și respinsă ca atare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă acesta a fost apreciat ca nefondat și respins ca atare în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Criticile din recursul reclamantei privesc neacordarea, în totalitate, a despăgubirilor solicitate. Această pretenție, față de soluția pronunțată pe recursul recurentei-pârâte are un caracter subsidiar, Curtea apreciind că în totalitate, acțiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată și precizată este nefondată.

Curtea a respins recursul reclamantei-recurente ca nefondat, aplicând principiul "non reformatio in pejus".

Împotriva Deciziei nr. 4888 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă SC A. SA, invocând ca temei legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, societatea contestatoare susține că instanța de recurs a soluționat cauza cu încălcarea normelor de competență absolută - incidența motivului de contestație în anulare obișnuită prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat cauza cu încălcarea competenței sale materiale funcționale.

Astfel, dispozițiile art. 315 C. proc. civ. stabilesc limitele judecății în rejudecare, fiind în prezența unei aplicații a instituției autorității de lucru judecat, care limitează competența instanțelor de rejudecare asupra aspectelor asupra cărora se pot pronunța.

Instanța de recurs a depășit limitele competenței de judecată raportat la limitele cadrului procesual rezultate urmare a pronunțării deciziei de casare.

Decizia contestată a fost pronunțată într-un al doilea ciclu procesual, după ce la finalul primului ciclu procesual prin decizia de casare se stabiliseră limitele rejudecării, cu toate efectele ce decurg din dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele deciziei contestate, Înalta Curte a depășit limitele judecății stabilite prin decizia de casare, admițând recursul formulat de A.N.A.F. pentru motive ce depășeau obiectul devoluțiunii de la momentul rejudecării fondului.

Constestatoarea mai susține că instanța de recurs a încălcat normele de procedură care stabilesc limitele rejudecării în urma pronunțării unei decizii de casare.

Astfel, prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru judecătorii instanței de trimitere și cu putere de lucru judecat că termenul ce trebuia respectat de către A.N.A.F. este cel de 45 de zile, stabilit de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Totodată, societatea contestatoare apreciază că soluția pronunțată prin decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale.

Instanța nu a observat că în cuprinsul deciziei de casare existau mențiuni care exprimau soluția instanței de a considera că termenul aplicabil este cel de 45 de zile, fiind astfel în eroare asupra unei situații de fapt, respectiv asupra existenței în decizia de casare a unei decizii obligatorii.

Astfel cum am arătat, instanța de recurs a reținut în mod expres că instanța de rejudecare este obligată să soluționeze cauza pe fond în raport de cele reținute în decizia de casare, însă a omis din eroare să observe dispoziția obligatorie care clarifica un aspect esențial în cauză.

Această eroare a fost decisivă asupra soluției pronunțate asupra recursurilor și a determinat pronunțarea unei soluții nelegale.

Analizând decizia a cărei anulare se solicită prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Conform dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, "când hotărârea atacată a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență".

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că s-a reținut ca temei al acestei căi de atac doar nerespectarea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de competență teritorială excepțională.

În speță, contestatoarea a invocat acest motiv, susținând că instanța de recurs a depășit limitele competenței de judecată raportat la limitele cadrului procesual rezultate urmare a pronunțării deciziei de casare.

Verificând susținerile societății contestatoare, Înalta Curte constată că în soluționarea recursului formulat nu au fost încălcate normele de competență materială sub aspectul funcțional, respectiv atribuțiile jurisdicționale ale instanței de recurs în judecarea căii de atac.

Astfel fiind, prin admiterea recursului formulat de către pârâtă și respingerea căii de atac a reclamantei, instanța de control judiciar nu și-a depășit competența materială funcțională în sensul depășirii atribuțiilor sale jurisdicționale în raport de conținutul deciziei de casare.

Susținerile făcute de contestatoare se referă la modul în care a motivat instanța soluția pronunțată, aspectele invocate vizând fondul cauzei în raport de aprecierile instanței, aspecte care nu pot fi analizate și repuse în discuție pe calea contestației în anulare, care este o cale de atac de retractare și nu de reformare.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, motiv prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Norma legală invocată de societatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Noțiunea de "greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

În cauză, contestatoarea susține că instanța de recurs a fost în eroare asupra unei situații de fapt, respectiv asupra existenței în decizia de casare a unei decizii obligatorii.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată faptul că societatea contestatoare invocă "greșeli de judecată" ce nu pot fi examinate pe calea contestației în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greșeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., societatea contestatoare fiind nemulțumită de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de recurenta-reclamantă SC A. SA, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SA împotriva Deciziei nr. 4888 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI