ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6682/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Cerea de chemare în judecată. Prin acțiunea formulată reclamanta SC T.T. SRL a chemat în judecată pe pârâții A.N.A.F., A.N.A.F. – D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și A.N.A.F. – D.G.S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

– A.I.F., obligarea pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând TVA, suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit și suma de 38.004 lei reprezentând majorări TVA în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc.

fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluționa contestația formulată, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul pronunțării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare la primul termen de judecată 14 ianuarie 2010 pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca prematură, iar în ceea ce privește capătul de cerere privind soluționarea contestației ca lipsită de obiect, având în vedere că a fost emisă Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației reclamantei.

La primul termen de judecată reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007 a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009, a deciziei privind modificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 emise de D.G.A.M.C. – A.I.F.

și a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 63.343 lei din care 26.436 lei, reprezentând impozit pe profit și suma de 36.907 lei reprezentând majorării impozit pe profit, sume pentru care a fost admisă contestația sa și desființată decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, întrucât are același obiect și consecințe juridice ca și decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 1.234.722 lei privind nemodificarea decizie de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 și a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale și obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzilor conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc.

fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, cu cheltuieli de judecată. La data de 09 septembrie 2010 reclamanta a formulat o cerere de majorare a câtimii cererii sale, prin care a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007, a deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 108 din 10 iunie 2009 emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și a deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 63.343 lei, reprezentând 26.436 lei impozit pe profit și 36.907 lei majorări impozit pe profit, sumă pentru care a fost admisă contestația sa și în consecință, desființarea deciziei nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea decizie nr. 109 din 10 iunie 2009 emisă de A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. – A.I.F. întrucât are același obiect și consecințe juridice ca decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 1.230.032 lei plătită în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009, a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 și a deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale în valoare de 79.231,86 lei conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., astfel încât în total, în conformitate cu concluziile raportului de expertiză, pârâtele datorează suma de 1.513.836,86 lei, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 73 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea modificată formulată de către de reclamanta, SC T.T. SRL în contradictoriu cu pârâții, A.N.A.F. București, A.N.A.F. – D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și A.N.A.F. – D.G.S.C., ca nefondată. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC T.T. SRL, criticând-o ca nelegală și netemeinică în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. Prin decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrative și fiscal, a respins recursul declarat, ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele considerente: Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 63.343 lei reprezentând impozit pe profit cu majorările aferente solicitată a fi restituită de către intimatele-pârâte, au fost appreciate ca nefondate, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a fost desființată decizia de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 emisă de organele fiscale, în ceea ce privește această sumă, dispunându-se totodată, efectuarea unei reverificări vizând aceeași perioadă și pentru același tip de impozit. În consecință, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată faptul că instanța de fond nu poate proceda la analizarea pe fond a acestor pretenții, anterior verificării dispuse de către organele fiscale.

Totodată, s-a constatat că raportul de inspecție fiscală nr. 23235 a fost încheiat la data de 9 iunie 2009 astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința atacată și nu la data de 1 octombrie 2007 astfel cum menționează recurenta-reclamantă. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamate potrivit cărora în cazul formulării unei noi contestații cu privire la această sumă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, instanța de fond nepronunțându-se cu privire la aceasta. În ceea ce privește celelalte critici invocate prin motivele de recurs, referitoare la pretențiile recurentei-reclamante, Înalta Curte a reținut că sunt nefondate, instanța de fond reținând în mod corect pe baza întregului material probator administrat în cauză că sumele stabilite ca fiind datorate de către recurenta-reclamantă sunt în sumă de 702.759 lei impozit și 527.089 lei majorări aferente.

Astfel, în ceea ce privește suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în străinătate a administratorului societății, susținerile recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele societății sau a administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli. Pentru același motiv, lipsa documentelor justificative, vor fi înlăturate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G.

nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru acordarea deductibilității limitate prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat. Înalta Curte nu a reținut nici criticile referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care impun în cazul acordării deductibilității condiția realizării de profit în exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție neîndeplinită în cazul în speță.

Nici argumentele recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu au fost reținute, deoarece acordarea deductibilității pentru cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate este condiționată de existența unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piață etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv și prestarea efectivă a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens. În ceea ce privește cheltuielile de cazare efectuate de T.V.

în sumă de 1028 lei, instanța de control judiciar a constatat că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a punctului de lucru A. fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială beneficiară.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în anul 2005, au fost appreciate ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 – privind aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce privește perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 35 din H.G.

nr. 44/2004 pentru anul 2004. Raportat la aceste dispoziții legale a rezultat că, în perioada 01 octombrie 2002 – 31 decembrie 2003, erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu. Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G.

nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import. Criticile recurentei vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173 lei pentru perioada noiembrie – decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului 2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 au fost considerate, de asemenea, nefondate. Conform probatoriului administrat în cauză, respectiv contractul nr. 189/2003 și actul adițional nr. 1 din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura energia electrică consumată la punctul A., către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare să fie inclusă în prețul prestației.

Din documentele analizate de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform prevederilor contractuale.

În ceea ce privește cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de 17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, s-a reținut că acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai societății reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate. Calea extraordinară de atac a revizuirii. Împotriva acestei hotărâri recurenta reclamantă SC T.T. SRL a formulat cerere de revizuire.

Revizuenta și-a întemeiat cererea pe prevderile art. 322 alin. (2) teza a doua a C. proc. civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra cererii de constatare a intervenției prescripției dreptului material de impunere a obligațiilor fiscale pentru anii fiscali 2002-2003, invocate de recurentă prin cererea de recurs. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la cererea de revizuire. Examinând cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentă pentru următoarele motive.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare. Articolul menționat reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile specifice fiecăruia dintre acestea, la pct. 1 – 10. Condiția de admisibilitate comună se referă la obiectul revizuirii, respectiv la hotărârile care se pot ataca pe această cale: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.

Astfel, se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătorești numai dacă este vorba despre o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel, o hotărâre definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, hotărâre prin care evocă fondul. Evocarea fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. O hotărâre a instanței de recurs evocă fondul și atunci când se rejudecă pricina în fond după casarea cu reținere, conform art. 312 alin. (4) C. proc.

civ., sau când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi și care au fost determinante în pronunțarea soluției. Prin urmare, nu pot forma obiectul revizuirii, întrucât nu evocă fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul. Înalta Curte constată că, în speță, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respins recursul declarat de SC T.T. SRL, ca nefondat, hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor expres și limitativ prevăzute de textul Codului de procedură civilă. Hotărârea a cărei revizuire se cere nu evocă fondul, nefiind pronunțată după casarea cu reținere ori pe baza unor înscrisuri noi administrate în recurs și care să fi fost determinante în pronunțarea soluției, astfel că cerințele art. 322 C. proc.

civ., nu sunt îndeplinite. Înalta Curte, î n raport cu cele reținute mai sus, apreciază că nu se mai impune analiza condițiilor specifice motivului de revizuire invocat în cauză, pct. 2 al articolului 322 C. proc. civ. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 cu referire la art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de SC T.T. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2013.