ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6682/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6682/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cerea de chemare în

judecată.

Prin acțiunea

formulată reclamanta SC T.T. SRL a chemat în judecată pe pârâții A.N.A.F., A.N.A.F.

– D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și A.N.A.F. – D.G.S.C., solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Raportului de

inspecție fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009 și

a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009,

acte emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F., obligarea pârâților, în solidar,

la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din

702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând TVA, suma

de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit și suma de 38.004 lei

reprezentând majorări TVA în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009

și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009,

obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4)

coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065

lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000

lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluționa

contestația formulată, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, în valoare

de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul

pronunțării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare la

primul termen de judecată 14 ianuarie 2010 pârâta A.N.A.F. a solicitat

respingerea acțiunii reclamantei ca prematură, iar în ceea ce privește capătul

de cerere privind soluționarea contestației ca lipsită de obiect, având în

vedere că a fost emisă Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea

contestației reclamantei.

La primul termen de

judecată reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a

solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007

a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 108 din 10

iunie 2009, a deciziei privind modificarea bazei de impunere nr. 109 din 10

iunie 2009 emise de D.G.A.M.C. – A.I.F. și a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010

privind soluționarea contestației sale, obligarea pârâtelor în solidar, la

restituirea sumei de 63.343 lei din care 26.436 lei, reprezentând impozit pe

profit și suma de 36.907 lei reprezentând majorării impozit pe profit, sume

pentru care a fost admisă contestația sa și desființată decizia nr. 108 din 10

iunie 2009, anularea deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, întrucât are același

obiect și consecințe juridice ca și decizia nr. 108 din 10 iunie 2009,

obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 1.234.722 lei privind

nemodificarea decizie de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 și a Deciziei nr. 1

din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale și obligarea

pârâtelor, în solidar la plata dobânzilor conform art. 21 alin. (4) coroborat

cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, cu

cheltuieli de judecată.

La data de 09

septembrie 2010 reclamanta a formulat o cerere de majorare a câtimii cererii

sale, prin care a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală nr. 23235

din 01 octombrie 2007, a deciziei de impunere privind obligații fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 108 din 10 iunie 2009

emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și a deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010

privind soluționarea contestației sale, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., obligarea

pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 63.343 lei, reprezentând 26.436

lei impozit pe profit și 36.907 lei majorări impozit pe profit, sumă pentru

care a fost admisă contestația sa și în consecință, desființarea deciziei nr. 108

din 10 iunie 2009, anularea decizie nr. 109 din 10 iunie 2009 emisă de A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. – A.I.F. întrucât are același obiect și consecințe juridice ca

decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor în solidar, la

restituirea sumei de 1.230.032 lei plătită în temeiul Deciziei de impunere nr.

108 din 10 iunie 2009, a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 și a deciziei nr. 1

din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației, emisă de A.N.A.F. –

D.G.S.C., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale în valoare

de 79.231,86 lei conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2)

C. proc. fisc., astfel încât în total, în conformitate cu concluziile

raportului de expertiză, pârâtele datorează suma de 1.513.836,86 lei, cu

cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei

instanțe.

Prin sentința civilă nr.

73 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă și de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea modificată formulată de

către de reclamanta, SC T.T. SRL în contradictoriu cu pârâții, A.N.A.F. București,

A.N.A.F. – D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. și A.N.A.F. – D.G.S.C.,

ca nefondată.

Recursul declarat în

cauză.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC T.T. SRL, criticând-o ca

nelegală și netemeinică în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3105

din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrative și fiscal, a respins recursul declarat, ca nefondat.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă cu privire la suma de 63.343 lei reprezentând impozit pe

profit cu majorările aferente solicitată a fi restituită de către intimatele-pârâte,

au fost appreciate ca nefondate, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1

din 06 ianuarie 2010 a fost desființată decizia de impunere nr. 108 din 10

iunie 2009 emisă de organele fiscale, în ceea ce privește această sumă,

dispunându-se totodată, efectuarea unei reverificări vizând aceeași perioadă și

pentru același tip de impozit.

În consecință, în mod

corect s-a reținut prin sentința atacată faptul că instanța de fond nu poate proceda

la analizarea pe fond a acestor pretenții, anterior verificării dispuse de către

organele fiscale.

Totodată, s-a

constatat că raportul de inspecție fiscală nr. 23235 a fost încheiat la data de 9 iunie 2009 astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin

sentința atacată și nu la data de 1 octombrie 2007 astfel cum menționează

recurenta-reclamantă.

Având în vedere aceste

aspecte, Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate susținerile

recurentei-reclamate potrivit cărora în cazul formulării unei noi contestații

cu privire la această sumă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat,

instanța de fond nepronunțându-se cu privire la aceasta.

În ceea ce privește celelalte

critici invocate prin motivele de recurs, referitoare la pretențiile recurentei-reclamante,

Înalta Curte a reținut că sunt nefondate, instanța de fond reținând în mod

corect pe baza întregului material probator administrat în cauză că sumele stabilite

ca fiind datorate de către recurenta-reclamantă sunt în sumă de 702.759 lei

impozit și 527.089 lei majorări aferente.

Astfel, în ceea ce

privește suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal

aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli

cu cazarea în străinătate a administratorului societății, susținerile

recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite

întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat

la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente

dispozițiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare

a Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității

nr. 82/1991.

Întrucât din probatoriul

administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a

unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de

deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele

societății sau a administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința

atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

Pentru același motiv,

lipsa documentelor justificative, vor fi înlăturate și susținerile

recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G. nr.

518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în

străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite,

având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru acordarea deductibilității

limitate prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente

justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Înalta Curte nu a

reținut nici criticile referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu

privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului,

aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența în cauză a

dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, care impun în cazul acordării deductibilității condiția realizării de profit

în exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție neîndeplinită în

cazul în speță.

Nici argumentele

recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin.

(2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu au fost reținute, deoarece acordarea

deductibilității pentru cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate

este condiționată de existența unor documente justificative din care să rezulte

încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piață

etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv și prestarea efectivă

a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest

sens.

În ceea ce privește cheltuielile

de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1028 lei, instanța de control judiciar a

constatat că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză

a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici

calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a

punctului de lucru A. fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca

și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială

beneficiară.

Criticile formulate

de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor

reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01

octombrie 2002 - 31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în

anul 2005, au fost appreciate ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru

perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit,

respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul

pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 – privind aprobarea instrucțiunilor

privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce privește perioada

01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 35 din H.G. nr. 44/2004

pentru anul 2004.

Raportat la aceste

dispoziții legale a rezultat că, în perioada 01 octombrie 2002 – 31 decembrie 2003,

erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi

tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile

cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie,

necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.

Prin procesul verbal încheiat

la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi

depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv

lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat,

respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu

este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a

deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea

mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și

de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor

de import.

Criticile recurentei

vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173

lei pentru perioada noiembrie – decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului

2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 au fost considerate, de asemenea, nefondate.

Conform probatoriului

administrat în cauză, respectiv contractul nr. 189/2003 și actul adițional nr. 1

din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura energia

electrică consumată la punctul A., către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare

să fie inclusă în prețul prestației.

Din documentele analizate

de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța

de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă

doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de

lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului

nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa

cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform

prevederilor contractuale.

În ceea ce privește

cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de

17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către

recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru

efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, s-a reținut că

acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii

acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai societății

reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli

fac parte din costul serviciilor prestate.

Calea extraordinară

de atac a revizuirii.

Împotriva acestei

hotărâri recurenta reclamantă SC T.T. SRL a formulat cerere de revizuire.

Revizuenta și-a

întemeiat cererea pe prevderile art. 322 alin. (2) teza a doua a C. proc. civ.,

susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv

asupra cererii de constatare a intervenției prescripției dreptului material de

impunere a obligațiilor fiscale pentru anii fiscali 2002-2003, invocate de

recurentă prin cererea de recurs.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la cererea de revizuire.

Examinând

cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia

dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care

se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea

căii de atac formulate de revizuentă pentru următoarele motive.

Revizuirea

este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 C.

proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă

interpretare.

Articolul

menționat reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun,

pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile

specifice fiecăruia dintre acestea, la pct. 1 – 10.

Condiția

de admisibilitate comună se referă la obiectul revizuirii, respectiv la

hotărârile care se pot ataca pe această cale: „Revizuirea unei hotărâri rămase

definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în

următoarele cazuri: (…)”.

Astfel,

se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătorești numai dacă este vorba

despre o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel, o hotărâre

definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel sau o

hotărâre pronunțată de instanța de recurs, hotărâre prin care evocă fondul.

Evocarea

fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese

reținută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziții

legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre

ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.

O

hotărâre a instanței de recurs evocă fondul și atunci când se rejudecă pricina

în fond după casarea cu reținere, conform art. 312 alin. (4) C. proc. civ., sau

când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi și care au fost

determinante în pronunțarea soluției.

Prin

urmare, nu pot forma obiectul revizuirii, întrucât nu evocă fondul, hotărârile

instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul.

Înalta

Curte constată că, în speță, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr.

3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost

respins recursul declarat de SC T.T. SRL, ca nefondat, hotărâre care nu face

parte din categoria hotărârilor expres și limitativ prevăzute de textul Codului

de procedură civilă.

Hotărârea

a cărei revizuire se cere nu evocă fondul, nefiind pronunțată după casarea cu

reținere ori pe baza unor înscrisuri noi administrate în recurs și care să fi

fost determinante în pronunțarea soluției, astfel că cerințele art. 322 C.

proc. civ., nu sunt îndeplinite.

Înalta

Curte, î

n

raport cu cele reținute mai sus, apreciază că nu se mai impune analiza

condițiilor specifice motivului de revizuire invocat în cauză, pct. 2 al

articolului 322 C. proc. civ.

Temeiul

legal al soluției adoptate

Pentru considerentele

arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 cu referire la art. 326 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de SC T.T. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 3105 din 19

iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2013.