ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3105/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3105/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta SC T.T.

SRL a chemat în judecată pe pârâții A.N.A.F. (A.N.A.F.), A.N.A.F. - D.G.A.M.C.,

A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecție Fiscală și A.N.A.F. - D.G.S.C.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea

Raportului de inspecție fiscală din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată din 10 iunie 2009 și a

Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere din 10 iunie 2009, acte emise

de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală, obligarea

pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de

reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei,

reprezentând TVA, suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe

profit și suma de 38.004 lei reprezentând majorări TVA în temeiul Deciziei de

impunere din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de

impunere din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii,

conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc.,

pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor

morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor

în solidar, a soluționa contestația formulată, sub sancțiunea plății de daune

cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere,

calculate de la momentul pronunțării hotărârii, până la executarea în fapt, cu

cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare la

primul termen de judecată 14 ianuarie 2010 pârâta A.N.A.F. solicită respingerea

acțiunii reclamantei ca prematură, iar în ceea ce privește capătul de cerere

privind soluționarea contestației ca lipsită de obiect, având în vedere că a

fost emisă Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației

reclamantei.

La primul termen de

judecată reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că

solicită anularea Raportului de inspecție fiscală din 01 octombrie 2007 a

Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată din 10 iunie 2009,

a deciziei privind modificarea bazei de impunere din 10 iunie 2009 emise de

D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală și a Deciziei nr. 1 din 06

ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale, obligarea pârâtelor în

solidar, la restituirea sumei de 63.343 lei din care 26.436 lei, reprezentând

impozit pe profit și suma de 36.907 lei reprezentând majorării impozit pe

profit, sume pentru care a fost admisă contestația sa și desființată Decizia nr.

108 din 10 iunie 2009, anularea Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, întrucât

are același obiect și consecințe juridice ca și Decizia nr. 108 din 10 iunie 2009,

obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 1.234.722 lei privind

nemodificarea Decizie de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 și a Deciziei nr. 1

din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale și obligarea

pârâtelor, în solidar la plata dobânzilor conform art. 21 alin. (4) coroborat

cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. pentru suma de 1.298.065 lei, cu

cheltuieli de judecată.

La data de 09

septembrie 2010 reclamanta a formulat o cerere de majorare a câtimii cererii

sale, prin care a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală din 01

octombrie 2007, a deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din 10 iunie 2009 emise de A.N.A.F. -

D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală și a Deciziei nr. 1 din 06

ianuarie 2010 privind soluționarea contestației sale, emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C.,

obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 63.343 lei, reprezentând

26.436 lei impozit pe profit și 36.907 lei majorări impozit pe profit, sumă

pentru care a fost admisă contestația sa și în consecință, desființarea Deciziei

nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea Decizie nr. 109 din 10 iunie 2009 emisă de

A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală întrucât are același

obiect și consecințe juridice ca decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea

pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 1.230.032 lei plătită în temeiul

Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009, a Deciziei nr. 109 din 10 iunie

2009 și a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea contestației,

emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata

dobânzii legale în valoare de 79.231,86 lei conform art. 21 alin. (4) coroborat

cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., astfel încât în total, în

conformitate cu concluziile raportului de expertiză, pârâtele datorează suma de

1.513.836,86 lei, cu cheltuieli de judecată.

În cauză s-a mai

solicitat de către reclamantă și încuviințat, efectuarea unei expertize de

specialitate.

Prin sentința civilă nr.

73 din 2 martie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă și de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea modificată formulată de

către de reclamanta - SC T.T. SRL în contradictoriu cu pârâții - A.N.A.F. București,

A.N.A.F. - D.G.A.M.C., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecție Fiscală

și A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut O precizare care se impune este

aceea că raportul de inspecție fiscală nr. 2325, unul din actele atacate a

cărei anulare se solicită, a fost încheiat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. la data de

09 iunie 2009 și nu la data menționată de reclamantă, în cuprinsul cererii de

chemare în judecată și în modificarea acesteia ca și în cuprinsul cererilor, 1

octombrie 2009 (fila 171 vol. II), iar raportul de inspecție fiscală din 08

aprilie 2010 nu poate forma obiectul prezentei judecăți.

Pe fondul cauzei în

ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor în solidar la

restituirea sumelor de 63.343 lei, compusă din 26.436 lei reprezentând impozit

pe profit și 36.907 lei reprezentând majorări pe profit, aceasta a fost

respinsă, deoarece prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluționarea

contestației reclamantei formulată împotriva deciziei de impunere nr. 108 din 10

iunie 2009 și a raportului de inspecție fiscală din 09 iunie 2009, Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat Decizia de impunere nr. 108

din 10 iunie 2009 în ce privește aceste sume, dar a reținut că nu s-au stabilit

greșit în sarcina reclamantei, ci, organele de inspecție fiscală urmează a

proceda la o nouă verificare, pentru considerentele reținute în decizie, astfel

încât instanța nu poate proceda direct la analizarea pe fond a pretențiilor

acesteia și cu atât mai mult la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor.

În ce privește

celelalte pretenții s-a constatat că urmare controlului efectuat pentru

stabilirea impozitului pe profit datorat de reclamantă, atât organele de

inspecție fiscală, cât și prin soluționarea contestației acesteia au stabilit în

mod corect sumele datorate de aceasta, respectiv 702.759 lei impozit și 527.089

lei majorări.

Astfel, pentru anul

2004, cheltuielile în sumă de 31.711 lei, din care 22.557 lei cheltuieli cu

cazarea în străinătate și 9.154 lei indemnizație de deplasare acordată

administratorului, se constată că actele prezentate de societate nu conduc la

justificarea deductibilității sumelor.

Ordinul de deplasare

emis pe numele administratorului societății, pentru Turcia - pe perioada 20

martie 2004 - 04 aprilie 2004 copii ale mesajelor electronice privind cazarea

sau cu privire la cantitatea de fier vechi descărcată din nave în perioada 25 -

26 martie 2004, sau întocmirea de acte ce urmează a fi transmise d-lui G.V., nu

fac dovada susținerilor reclamantei potrivit cărora operațiunile efectuate sunt

reale, efectuate cronologic și sistematic, au la bază înscrisuri ce dobândesc

calitatea de document justificativ, reprezentând diurna și cazarea

administratorului societății cu ocazia deplasărilor, fiind efectuate în scopul

realizării de venituri impozabile deoarece, pentru perioada 20 martie 2004 - 04

aprilie 2004 nu s-au prezentat facturi fiscale emise de unitățile de cazare pe

numele societății sau a administratorului, confirmarea rezervării pentru C.P. fiind

pentru data de 28 martie 2004 și nu 20 martie 2004 și nu s-au prezentat alte

documente pentru cheltuielile pentru 20 martie 2004 - 04 aprilie 2004.

Pentru perioada 28

aprilie 2004 - 27 mai 2004 și 16 iulie 2004 - 22 iulie 2004 s-a prezentat doar

copia pașaportului administratorului, fără a se prezenta documente care să

justifice cazarea, ordine de deplasare, decont de justificare a sumelor

ridicate din casierie, facturi fiscale emise de unități de cazare.

În aceste condiții,

reclamanta neprezentând documente care să justifice efectuarea acestora, nu are

relevanță în lipsa acestora încadrarea cuantumului în valorile limitate ale

legii, situație în care impozitul pe profit aferent sumei de 22.557 lei a fost

corect stabilit.

În ce privește suma

de 9.154 lei reprezentând cheltuieli cu indemnizația de deplasare a

administratorului societății, se constată că, în aplicarea dispozițiilor legale

mai sus reproduse (art. 21 alin. (3) lit. b) din C. fisc. și pct. 34 din H.G. nr.

44/2004) pentru ca aceste cheltuieli să fie deductibile la calculul impozitului

pe profit, trebuie a fi acordate persoanelor ce au calitatea de salariat al

societății, iar în situația în care nu s-a dovedit că administratorul are și

calitatea de salariat al reclamantei, legal s-a stabilit că aceste cheltuieli

nu sunt deductibile, de asemenea, fiind datorate și majorările de întârziere și

penalitățile aferente sumelor mai sus analizate.

Pentru anul 2005, în

ce privește calculul pentru impozitul pe profit, referitor la cheltuielile de

deplasare a administratorului în străinătate, în sumă de 4.972 lei, justificate

cu factura din 17 martie 2005 acestea corect nu s-au acceptat a fi cheltuieli

deductibile, deoarece societatea nu a realizat profit, conform dispozițiilor art.

21 alin. (2) lit. e) din C. fisc.

Susținerea

reclamantei conform căreia sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. i)

din C. fisc., potrivit cărora sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de

venituri „cheltuielile pentru marketing, studiul pieții, promovarea pe piețe

existente sau noi, participarea la târguri și expoziții, la misiuni de afaceri,

editarea de materiale informative proprii, în cazul în care contribuabilul

realizează profit în exercițiul curent și/ sau din anii precedenți, precum și

în situația în care acesta se află înăuntrul perioadei de recuperare a

pierderii fiscale, conform legii”, deoarece nu se prevăd restricții cu privire

la deductibilitatea cheltuielilor în funcție de situația financiară a perioadei

în care s-au făcut aceste cheltuieli, nu sunt întemeiate deoarece aceste

cheltuieli cu biletul de avion al administratorului ar trebui să facă parte

dintr-un contract de prestării servicii de marketing, studiul pieții, ș.a.,

încheiat între societate și administrator, iar prestarea efectivă să rezulte

din documente.

În ce privește

cheltuielile de cazare în sumă de 1.028 lei pentru Takis Vatistas conform

facturii din 12 aprilie 2005 emisă de E.O. și aceste cheltuieli au fost

apreciate de către instanță ca fiind nedeductibile, întrucât sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 alin. (2) lit. e) din C. fisc., pct. 27 și 28 din H.G. nr.

44/2004, T.V. neavând calitatea de salariat sau administrator al reclamantei.

În ce privește suma

de 40.456, ce face parte din suma de 56.722 lei, prevăzută în nota contabilă din

31 octombrie 2005, instanța a reținut că în privința acesteia, s-a dispus

reanalizarea prin decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010, ca și în ce privește suma

de 8.354 lei.

Cu privire la suma de

3.900.314 lei considerată ca deductibilă, s-a reținut că aceasta provine

într-adevăr din suma de 5.191.705 lei reprezentând pierderi tehnologice

rezultate în urma manipulării fierului vechi înregistrată cu N.C. din 31 martie

2006 și rezultată cu ocazia lichidării stocului de fier vechi (p.v. încheiat cu

SC R.P.O. SA), întrucât societatea a omis să le înregistreze la momentul

constatării acestora.

Din suma de 5.191.705

lei, suma de 1.291.391 lei s-a stabilit de organele de inspecție fiscală că

este deductibilă, întrucât privea perioada în care erau aplicabile prevederile art.

9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit și pct. 9.6

din H.G. nr. 859/2002 privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, (1

octombrie 2001 - 31 decembrie 2003 ):

Așadar susținerea

reclamantei, conform căreia, având aceeași natură, cheltuielilor trebuie a le

fi aplicat același tratament fiscal (concluzie preluată și în expertiza

efectuată în cauză) este nefondată, deoarece pe anul 2004 se aplică prevederile

art. 21 alin. (3) lit. d) din C. fisc., potrivit cărora „Următoarele cheltuieli

au deductibilitate limitată: perisabilitățile, în limitele stabilite de

organele de specialitate, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice” și

potrivit pct. 35 din H.G. nr. 44/2004, „Nu sunt considerate perisabilități

pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară

pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu”.

În procesul verbal

încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA s-au avut în vedere deșeurile

de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate și s-a

vizat lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit dar temeiul legal

reținut, respectiv H.G. nr. 111/2002 privind stabilirea procentelor maxime

admise ca pierderi tehnologice în timpul manipulării și depozitării mărfurilor

solide și lichide în vrac, în porturile maritime și fluviale românești nu este

aplicabil deoarece se referă numai la manipularea și depozitarea mărfurilor și

nu și la depozitarea mărfurilor în depozitele închiriate de la operator și nici

la pierderile pe timpul transportului și manipulării mărfurilor pe traseul port

- depozit.

Mai mult decât atât,

potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 111/2002, aceste pierderi trebuiau

specificate în declarația vamală, în detaliu, în cauză, aceste pierderi nefiind

confirmate de operațiunile de import - export, valoarea acestora nereprezentând

cheltuială deductibilă la calculul profitului impozabil.

Așadar, instanța de fond

a reținut că temeiul legal invocat pentru justificarea pierderilor tehnologice

aferente perioadei 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2004 înregistrate pe

cheltuielile deductibile ale exercițiului financiar 2005, (H.G. nr. 11/2002) nu

este aplicabil, pentru că actul normativ se referă nu la pierderile tehnologice

din operațiunile de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat, ci se

referă la manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în

porturile maritime și fluviale pe și de pe nave, confirmate de părțile

contractante.

Totodată, s-a reținut

faptul că reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte că aceste

pierderi tehnologice au fost stabilite prin norme de consum tehnologic pe

perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, sau prin normă de consum

proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu, astfel

cum prevăd actele normative, legal cheltuiala de 3.900.314 lei nefiind

considerată deductibilă.

În ce privește suma

de 24.173 - cheltuială cu energia electrică - pe perioada noiembrie - decembrie

2005, suma de 114.716 lei aferentă anului 2006 și 8.272 lei pe lua ianuarie

2007 se rețin următoarele:

Potrivit art. 21 alin.

(1) din C. fisc., „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate

cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de

venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în

vigoare”, iar potrivit pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 „Cheltuielile efectuate în

scopul realizării de venituri impozabil sunt cheltuieli înregistrate cu

realizarea și comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea

lucrărilor, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”.

În acest sens, în

baza contractului nr. 189 din 20 iunie 2003 încheiat între reclamanta SC T.T.

SRL și SC T. SRL cu actul adițional din 28 octombrie 2003 pentru spațiul din

colonia Crivina - Anina, pentru perioada 01 noiembrie 2005 - 31 ianuarie 2007,

s-au emis facturi fiscale către SC T. SRL numai pentru cheltuielile cu chiria

și cu telefonul la punctul de lucru Anina, chiar reclamanta afirmând că „din

situația reală rezultată în cadrul activității punctului de lucru s-a constatat

că SC T. SRL nu a înregistrat consumuri de energie electrică la punctul de

lucru Anina, fapt pentru care SC T.T. SRL nu a refacturat energia electrică și

aceasta în mod justificat”, arătându-se și că „aceste cheltuieli (cu energia

electrică) sunt reale, au la bază facturi fiscale emise de SC E.E.B. SA iar

reclamanta a procedat la refacturarea energiei electrice consumate de singurul

consumator din punctul de trafo al punctului de lucru Anina, care este către

Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Reșița, Ocolul Silvic Anina”.

Mai mult art. 1 din

actul adițional nr. 1 din 28 octombrie 2003 modifică art. 5.16 din Contractul

de prestări de servicii, în sensul că „Beneficiarul (reclamantul) a refacturat

prestatorului energia electrică consumată în punctul Ticranu Mic deoarece

valoarea acesteia va fi cuprinsă în prețul prestației”.

Reclamanta nu a mai

prezentat un document din care să rezulte că părțile ar fi convenit ca

beneficiarul să achite contra/valoarea energiei electrice consumate de

prestator și să nu mai refactureze contravaloarea acesteia prestatorului iar

prestatorul să nu includă contravaloarea energiei consumată la prețul

prestației, din deconturile prezentate rezultând doar numărul avizului de

expediție, data cântar, cantitatea, diferențele apărute între cantitățile de la

punctul de lucru Anina și cantitățile la platforma Ades Constanța, cantitatea

finală la SC T.T. SRL prețul în valută, cursul valutar și valoarea cantităților

la reclamantă, contra/valoarea prețului prestației în funcție de cantitatea de

fier vechi pregătit, fără a se prezenta detaliat structura prețului prestației

pe elemente de tarif, adică materiale, manoperă, energie electrică, etc.

Prin urmare, au fost

prestate servicii la punctul de lucru Anina, iar reclamanta nu a refacturat

energia electrică primită de la SC E.E.B. SA către prestatorul SC T. SRL și

nici nu există documente din care să rezulte că ar fi refacturat energia

electrică către SC T. SRL consumată într-un alt punct trafo decât Anina, iar

din documentele existente nu reiese că părțile ar fi convenit ca beneficiarul

să achite contravaloarea energiei electrice consumate de prestator și să nu mai

refactureze contravaloarea acesteia prestatorului iar prestatorul să nu includă

contra/valoarea energiei electrice consumată în prețul prestației, refacturarea

energiei electrice de către reclamantă către prestator fiind voința părților

stabilită în scris prin act adițional la contractul de prestări servicii,

voința părților nefiind anulată prin vreun înscris pe perioada în cauză.

Prin urmare, toate

susținerile reclamantei în ce privește aceste cheltuieli sunt nefondate, iar

suma de 27.961 lei reprezentând TVA la care pârâtele au fost obligate a o

restitui către reclamantă trebuie a fi solicitată de la acestea conform Codului

de procedură fiscală, TVA - ul nefiind obiectul cauzei.

Prin urmare, corect

au fost considerate aceste cheltuieli ca nedeductibile și au fost avute în

vedere la stabilirea impozitului pe profit în sumă de 23.546 lei aferent

cheltuielilor cu energia electrică în sumă totală de 147.161 lei ca au

influențat pierderea pe anii 2005 și 2006 profitul impozabil pe 2007.

În ceea ce privește

cheltuielile cu cazarea în sumă de 19.586 pe anul 2007, pentru suma de 2.470

lei pe luna aprilie 2007, s-a admis contestația reclamantei dispunându-se reanalizarea

actelor prezentate și a se stabili dacă reclamanta are drept de deducere total

sau parțial a acestor cheltuieli, iar pentru suma de 17.116 lei, aceste

cheltuieli nu vor fi acceptate la deducere deoarece persoanele care au

beneficiat de aceste cheltuieli nu au calitatea de salariat sau administrator

al societății.

Argumentul conform

căruia aceste persoane sunt delegate oficial de către SC G.I.C. SA, G.S.R.C.O.S.

pentru care reclamanta are obligația a asigura cazarea în perioada cât asigură

inspecția, reparația și întreținerea utilajelor nu poate fi reținută pentru

deductibilitatea acestora deoarece acestea intră în costul serviciilor

prestate.

Referitor la suma de

141.230 lei stabilită de expert și care a stat la baza cererii de majorare a

câtimii cererii inițiale a reclamantei, instanța a reținut că expertul a

stabilit impozit pe profit de 141.230 lei de recuperat prin luarea în

considerare a împrejurării că sunt deductibile fiscal la calculul profitului

impozabil cheltuielile cu energia electrică și cu pierderile tehnologice,

precum și faptul că pe anul 2004 reclamanta a virat în plus impozit pe profit

în valoare de 325.037 lei, dar în privința cheltuielilor cu energia electrică

și pierderile tehnologice, în cuprinsul prezentei hotărâri s-a explicat regimul

acestora, iar Raportul de inspecție fiscală din 08 aprilie 2010 și decizia de

impunere emisă în baza acestuia nu au făcut obiectul prezentei acțiuni, iar

sumele virate în plus nu au făcut obiectul deciziei contestate nr. 1 din 06

ianuarie 2010.

Aceleași sunt

concluziile și pentru suma de 79.231,86 lei stabilită ca dobânzi legale de

încasat pentru perioada 21 iulie 2007 - (data plății) - 05 iulie 2010 (data

raportului de expertiză).

În ce privește

anularea Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, aceasta a fost respinsă ca

nemotivată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și cum aceasta

privește nemodificarea bazei de impunere, cum acțiunea formulată împotriva Deciziei

nr. 108 din 10 iunie 2009 a fost respinsă, în ce privește Decizia nr. 108/2009 a

fost respinsă și solicitarea de anulare a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2010.

Cum capătul principal

al acțiunii privind obligarea pârâților la restituirea sumelor de bani

precizate în acțiune, urmare admiterii contestației sale formulate împotriva Deciziei

nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor

a fost respins, se vor respinge și capetele de cerere accesorii privind

obligarea pârâtelor la plata dobânzii prevăzute de art. 21 alin. (4) coroborat

cu art. 124 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. și obligarea pârâtelor la plata de

daune morale de 50.000 lei, ca și obligarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește concluziile

expertizei, instanța a reținut că acestea nu vor fi luate în considerație

deoarece, în referire la unele obiective, chiar expertul a avut în vedere la stabilirea

cuantumului sumelor la care a făcut referire: cu condiția ca instanța „să

accepte deductibilități”, unele răspunsuri nu sunt conforme cu legea s-a avut

în vedere și calculul TVA - ului (în situația în care prin Decizia nr. 1 din 06

ianuarie 2010 s-a soluționat contestația reclamantei formulată împotriva

stabilirii sumei de 1.229.848 lei reprezentând: 702.759 lei impozit pe profit

și 527.089 majorări de întârziere aferente impozitului pe profit (Decizia nr. 108/2009)

și a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 privind nemodificarea bazei de impunere

din Decizie nr. 108 din 10 iunie 2009), pe baza acestor concluzii reclamanta

chiar majorându-și câtimea cererii.

În referire la

solicitările din cererea depusă la 09 septembrie 2010 (fila 120 Vol. II) prin

care se precizează că se cere și obligarea pârâtelor în solidar la sumele

pentru care a fost admisă contestația sa administrativă (total 63.343 lei),

precum și la suma de 30.213 lei reprezentând TVA și 38.004 lei - majorări TVA,

s-a constatat că sumele pentru care a fost admisă contestația nu au format

obiectul cererii de chemare în judecată chiar modificată după depunerea Deciziei

nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a A.N.A.F. - Direcția Generală a Soluționare a

Contestațiilor, prima cale legală fiind aceea de a solicita restituirea direct

de la beneficiarii sumelor, solicitarea din 09 septembrie 2010 nefiind

majorarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată în sensul

reglementat de art. 132 C. proc. civ. (nesolicitându-se anularea parțială a Deciziei

nr. 108 din 10 iunie 2009).

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC T.T. SRL, criticând-o ca

nelegală și netemeinică în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în

mod greșit instanța de fond a apreciat și reținut prin sentința criticată următoarele:

de 63.343 lei compusă din 26.436 lei reprezentând impozit pe profit și 36.907

lei reprezentând majorări aferente.

Recurenta consideră

că în mod eronat instanța de fond a apreciat că în urma desființării prin Decizia

nr. 108 din 10 iunie 2009 pentru aceste sume, nu poate proceda direct la analizarea

pe fond a pretențiilor.

Astfel, susține

recurenta că motivația instanței de fond trebuie înlăturată, întrucât asupra

măsurii stabilite de organul de control, prin Decizia de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei de modificare a

bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, A.N.A.F. prin Direcția de soluționare

a contestațiilor s-a pronunțat prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 în

sensul admiterii parțiale a contestației cu consecința desființării în parte și

a respingerii celorlalte capete de cerere iar împotriva deciziei de respingere

a fost formulată acțiunea care face obiectul prezentei cauze, astfel că ar fi

incidentă autoritatea de lucru judecat pentru o eventuală contestație, invocând

în acest sens dispozițiile art. 210 C. proc. fisc., coroborate cu art. 2 alin. (3)

din același cod, art. 163 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1201 C. civ.

- Cu privire la suma

de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului

IV al anului 2004, din care 22.557 lei cheltuieli cu cazarea în străinătate,

recurenta a susținut că operațiunile efectuate sunt reale, au fost înregistrate

în mod cronologic și sistematic și au avut la bază documente justificative,

fiind respectate totodată, prevederile H.G. nr. 518/1995, astfel că în mod

greșit s-a reținut prin sentința atacată, nerespectarea dispozițiilor art. 21 alin.

(4) lit. (f) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc.

- Aceleași susțineri

în ceea ce privește suma de 9.154 lei reprezentând indemnizație de deplasare

acordată Administratorului, considerată cheltuială nedeductibilă de către organul

de control și de către instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 21 alin.

(2) lit. e).

A fost stabilită o

bază impozabilă suplimentară pentru impozitul de profit în sumă de 4.070.756

lei reprezentând cheltuieli de deplasare ale administratorului V.G. și ale asociatului

V.P.

Consideră recurenta

că în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată ca și prin actul de control,

încălcarea prevederilor art. 21 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003, deși operațiunile

au fost reale, fiind efectuate în baza unor documente justificative conforme cu

dispozițiile legale, iar cheltuielile respective se încadrează în dispozițiile art.

21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, care nu prevăd restricții de deductibilitate

în funcție de situația contribuabilului și având în vedere contractul de administrare

al punctului de lucru Anina - Colonia Crivina.

În ceea ce privește suma

de 56.722 lei din nota contabilă nr. 2/31 octombrie 2005 în valoare de 40.456

lei recurentul a susținut că deși operațiunea contabilă este reală și are la

bază înscrisuri în mod greșit s-a reținut de către instanță că suma ar fi nedeductibilă,

neluând în considerare documentele justificative depuse de aceasta.

Suma de 16.266 lei prevăzută

în nota contabilă nr. 9 din 31 decembrie 2005 privind înregistrare închidere debitor

prescris în sumă de 4.389 lei și 11.877 lei regularizare client neîncasat, este

apreciată ca fiind deductibilă de către recurentă încadrându-se în prevederile art.

21 alin. (1) și art. 21 alin. (2) lit. n) din Legea nr. 571/2003, contrar celor

reținute de către instanța de fond, prin raportare la dispozițiile art. 21 alin.

(4) lit. a) din aceeași lege.

privește suma de 3.983.861 lei din NC2 din 31 mai 2006, compusă din 83.547 lei,

și suma de 3.900.314 lei, recurenta a susținut că prima sumă nu are legătură directă

cu veniturile înregistrate în anul 2005 și în consecință constatarea potrivit căreia,

veniturile aferente anului 2005 au fost diminuate cu această sumă nu au un

suport real.

Cu privire la suma de

3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705

(din care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) -

recurenta a susținut că recunoașterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată cheltuiala

este deductibilă, iar instanța de judecată a interpretat eronat operațiunile în

baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de pată.

Totodată, recurenta a

susținut că în ceea ce privește suma de 1.772.745 lei aferentă perioadei 01

octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligații fiscale principale

și accesorii aferente anilor 2002 și 2003 erau prescrise în raport de termenul prevăzut

de art. 91 alin. (1) din Codul d procedură fiscală.

În ceea ce privește suma

de 24.173 lei reprezentând contravaloare energie electrică pentru perioada noiembrie

- decembrie 2005, sumă ce trebuia re-facturată către SC T. SRL, conform

Raportului de inspecție fiscală parțială din 01 octombrie 2007, recurenta a arătat

că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată că aceste cheltuieli nu ar

fi deductibile, deși într-o cauză anterioară, Curtea de Apel Constanța a anulat

RIF nr. 858739/2007 - pct. c) care se referea la TVA - ul aferent cheltuielilor

cu energia efectivă și în consecință organul fiscal era obligat să constate

deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică.

și 2007 în care baza impozabilă stabilită suplimentar, reprezentând cheltuieli

de cazare, materiale consumabile, cheltuieli cu energia electrică neefectuate

către SC T. SRL, recurenta a susținut că în mod greșit atât organele de control

cât și instanța de judecată au apreciat ca fiind nedeductibile fiscal aceste

sume, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

C. fisc., având în vedere caracterul real al cheltuielilor efectuate cât și

înregistrarea acestor operațiuni pe bază de documente justificative, conform prevederilor

legale.

Examinând sentința

atacată în raport de criticile formulate de recurentă, de dispozițiile legale incidentă

cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul formulat în cauză este nefondat.

Astfel, criticile

formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 63.343 lei reprezentând

impozit pe profit cu majorările aferente solicitată a fi restituită de către intimatele-pârâte,

instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere

faptul că prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a fost desființată Decizia de

impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 emisă de organele fiscale, în ceea ce privește

această sumă, dispunându-se totodată, efectuarea unei reverificări vizând

aceeași perioadă și pentru același tip de impozit.

În consecință, în mod

corect s-a reținut prin sentința atacată faptul că instanța de fond nu poate proceda

la analizarea pe fond a acestor pretenții, anterior verificării dispuse de către

organele fiscale.

Totodată, se reține

că raportul de inspecție fiscală a fost încheiat la data de 9 iunie 2009 astfel

cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința atacată și nu la

data de 1 octombrie 2007 astfel cum menționează recurenta-reclamantă.

Având în vedere aceste

aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile

recurentei-reclamate potrivit cărora în cazul formulării unei noi contestații

cu privire la această sumă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat,

instanța de fond nepronunțându-se cu privire la aceasta.

În ceea ce privește celelalte

critici invocate prin motivele de recurs, referitoare la pretențiile recurentei-reclamante,

Înalta Curte constată că sunt nefondate, instanța de fond reținând în mod

corect pe baza întregului material probator administrat în cauză că sumele stabilite

ca fiind datorate de către recurenta-reclamantă sunt în sumă de 702.759 lei

impozit și 527.089 lei majorări aferente.

Astfel, în ceea ce

privește suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal

aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli

cu cazarea în străinătate a administratorului societății, susținerile

recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite

întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat

la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente

dispozițiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct.

44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a

Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității

nr. 82/1991.

Întrucât din probatoriul

administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a

unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de

deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele

societății sau a administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată,

caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

Pentru același motiv -

lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate și susținerile

recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G. nr.

518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în

străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite,

având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilității limitate

prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente

justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Nu pot fi reținute

nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a instanței

de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului,

aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența în cauză a

dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

care impun în cazul acordării deductibilității condiția realizării de profit în

exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție neîndeplinită în

cazul în speță.

Nici argumentele recurentei-reclamante

privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr.

571/2003, nu pot fi reținute, deoarece acordarea deductibilității pentru

cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate este condiționată de

existența unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract

de prestări servicii de marketing, studii de piață etc., încheiate de societate

cu administratorul respectiv și prestarea efectivă a acestor servicii,

recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens.

În ceea ce privește cheltuielile

de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1.028 lei, instanța de control judiciar

constată că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză

a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici

calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a

punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar,

ca și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială

beneficiară.

Criticile formulate

de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor

reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01

octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în

anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul

că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit,

respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul

pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucțiunilor

privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce privește perioada

01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d)

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru

anul 2004.

Raportat la aceste

dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003

erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi

tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile

cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie,

necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.

Prin procesul verbal încheiat

la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi

depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea

stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv

H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident

în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a deșeurilor în

depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea mărfurilor

solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate

de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.

Criticile recurentei

vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173

lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului

2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate.

Conform probatoriului

administrat în cauză, respectiv contractul nr. x/2003 și actul adițional nr. 1

din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura

energia electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această

contravaloare să fie inclusă în prețul prestației.

Din documentele analizate

de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța

de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă

doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de

lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului

nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa cheltuielile

cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform

prevederilor contractuale.

Astfel fiind se

constată că în mod corect s-a apreciat și reținut prin sentința atacată

caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

În ceea ce privește

cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de

17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către

recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru

efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, se costată că

acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii

acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai societății

reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli

fac parte din costul serviciilor prestate.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică, urmând a fi menținută și în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC T.T. SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 73 din 2

martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.