ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin cererea adresată instanței și
înregistrată sub nr. 1167/1/2013, subscrisa SC T.T. SRL Constanța a formulat contestație
în anularea Deciziei civile nr. 3105 din 19 iunie 2012 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul
nr. 1713/36/2009.
Hotărârea instanței
de recurs
Prin Decizia nr. 3105
din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins recursul promovat
de contestatoarea-recurentă împotriva sentinței civile nr. 73/ CA din 2 martie 2011
a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios
administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondată acțiunea modificată
formulată de SC T.T. SRL, în contradictoriu cu pârâții – A.N.A.F. București, A.N.A.F.
- D.G.A.M., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F. și A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată.
Reclamanta a
solicitat prin acțiunea promovată anularea R.I.F. din 01 octombrie 2007, a
Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 108
din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109
din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F., obligarea
pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de
reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei,
reprezentând T.V.A., suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe
profit și suma de 38.004 lei reprezentând majorări T.V.A. în temeiul Deciziei
de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei
de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata
dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) din
C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar
la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună
obligarea pârâtelor în solidar, a soluționa contestația formulată, sub
sancțiunea plății de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare
zi de întârziere, calculate de la momentul pronunțării hotărârii, până la
executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.
În recursul reclamantei
s-a susținut și faptul că „în ceea ce privește suma de 1.772.754 lei aferentă
perioadei 1 octombrie 2002-31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligații
fiscale principale și accesorii aferente anilor 2002 și 2003, erau prescrise în
raport de termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc.
În motivarea
respingerii recursului reclamantei s-a arătat că în ceea ce privește suma de
31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV
al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în
străinătate a administratorului societății, susținerile recurentei-reclamante
privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au
fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării
acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin.
(4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 44 din H.G. nr. 44/2004
pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile
art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991.
Întrucât din probatoriul
administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a
unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de
deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele
societății sau al administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința
atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
Pentru același motiv -
lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate și susținerile
recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G. nr.
518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în
străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite,
având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din
Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilității limitate
prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente
justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Nu pot fi reținute
nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a
instanței de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare
ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența
în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003
privind C. fisc., care impun în cazul acordării deductibilității condiția
realizării de profit în exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție
neîndeplinită în cazul în speță.
Nici argumentele
recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin.
(2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu pot fi reținute, deoarece acordarea
deductibilității pentru cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate
este condiționată de existența unor documente justificative din care să rezulte
încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piață
etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv și prestarea efectivă
a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest
sens.
În ceea ce privește cheltuielile
de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1.028 lei, instanța de control judiciar
constată că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză
a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C.
fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici
calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a
punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar,
ca și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială
beneficiară.
Criticile formulate
de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor
reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01
octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în
anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul
că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit,
respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind
impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea
instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea
ce privește perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21
alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și art. 35 din H.G. nr.
44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste
dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003
erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi
tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile
cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie,
necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat
la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi
depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv
lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat,
respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu
este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a
deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea
mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și
de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor
de import.
Criticile recurentei
vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173
lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului
2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate.
Conform probatoriului
administrat în cauză, respectiv contractul din 2003 și actul adițional din 28
octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura energia
electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare
să fie inclusă în prețul prestației.
Din documentele analizate
de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța
de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă
doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de
lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului
nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa
cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii
conform prevederilor contractuale.
Astfel fiind se
constată că în mod corect s-a apreciat și reținut prin sentința atacată
caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
În ceea ce privește
cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de
17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către
recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru
efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, se costată că
acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii
acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai
societății reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte,
aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate.
Susținerile din
contestația în anulare
În motivarea
contestației s-au invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C.
proc. civ. din 1865 respectiv nepronunțarea instanței de recurs asupra excepției
prescripției dreptului material de a se impune recurentei obligații fiscale pentru
anii 2002-2003.
Un alt motiv invocat a
fost acela că hotărârea pronunțată este rezultatul unor greșeli materiale,
arătându-se în acest sens faptul că în considerentele hotărârii instanța de
judecată a reținut în mod eronat faptul că nu sunt incidente dispozițiile H.G. nr.
111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice în sumă de 3.900.314 lei
motivat de faptul că pierderile tehnologice au rezultat ca urmare a
operațiunilor de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat și nu la
manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile
maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de către părțile
contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Totodată, s-a mai
invocat și faptul că instanța de recurs a considerat că sunt aplicabile
dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004, dar Legea nr. 414
din 18 octombrie 2004 privește aprobarea O.G. nr. 61/2004 pentru modificarea alin.
(1) al art. 1 din O.G. nr. 64/2001 și privește numai repartizarea profitului la
societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome, or acest
act normativ nu îi este aplicabil, întrucât este de strictă aplicare, recurenta
fiind o societate cu capital integral privat.
Mai mult decât atât a
considerat că dezlegarea dată de către instanța de recurs este rezultatul unor
erori materiale întrucât a considerat că pierderile tehnologice prevăzute de
către H.G. nr. 111/2002 nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil întrucât
H.G. nr. 111/2002 reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală.
II. Considerentele asupra
contestației în anulare
Ambele motive sunt
circumscrise prevederilor art. 318 C. proc. civ.
Primul motiv,
conform căruia instanța de recurs nu a cercetat vreunul din motivele de
modificare sau casare, în sensul că nu s-a pronunțat asupra excepției
prescripției dreptului material de impunere a obligațiilor fiscale pentru anii
2002-2003, nu este fondat.
Astfel, această
cerere este circumscrisă pierderilor tehnologice - diferența în minus fier
vechi-situație care a fost invocată doar în anul 2005.
Ori, pentru a fi
reală susținerea privind existența acestor pierderi în întreaga perioadă
2002-2005, SC T.T. SRL trebuia să depună declarații rectificative pentru
fiecare dintre anii aferenți perioadei.
Cu privire la suma de
3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705 (din
care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) -
recurenta a susținut că recunoașterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată
cheltuiala este deductibilă, iar instanța de judecată a interpretat eronat
operațiunile în baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de plată.
Or, corect, instanța
de recurs a reținut faptul că aceste susțineri nu sunt fondate având în vedere
faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a
fost diferit, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004
privind impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind
aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit
în ceea ce privește perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, și
prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și
art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste
dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003
erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi
tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile
cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie,
necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat
la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi
depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv
lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat,
respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu
este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a
deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea
mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și
de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor
de import.
Rezultă că
reclamanta-recurentă nu a dovedit, deși sarcina probei îi revenea, faptul că ar
fi înregistrat pierderi tehnologice în anii 2002 și 2003, ca de altfel nici în
anul 2004.
În aceste condiții, cum
nu s-au reținut cheltuieli deductibile pentru anii 2002, 2003, susținerea
contestatoarei conform căreia instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra
acestei excepții nu este dată, excepția fiind invocată în contextul analizei
asupra cheltuielilor deductibile pentru perioada 2002-2005 reprezentând
pierderi tehnologice.
Constatând că doar în
anul 2005 s-au înregistrat aceste cheltuieli, este evident că Înalta Curte ca
instanță de recurs nu avea a se pronunța asupra unei excepții vizând o perioadă
în care nu s-a dovedit cu probe existența de pierderi tehnologice.
Nici al doilea motiv,
circumscris existenței unei greșeli materiale în soluția instanței de recurs,
nu este întemeiat.
Astfel cum
jurisprudența a statuat, în greșeală materială se includ doar greșeli de ordin
formal, involuntare și nu greșeli de judecată care să vizeze aprecierea greșită
a probelor ori a cadrului normativ aplicabil.
Așa fiind, statuarea
cu privire la caracterul deductibil/nedeductibil al pierderilor tehnologice s-a
realizat în raport de documentele justificative prezentate și prevederile legii
fiscale în vigoare, nefiind posibilă o reevaluare a acestor elemente pe calea contestației
în anulare.
Temeiul legal al
soluției
Având în vedere toate
aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de recurs
este legală și cum motivele contestației în anulare nu se încadrează în
dispozițiile art. 318 C. proc. civ. din 1865, având în vedere și dispozițiile
art. 320 pct. 2 C. proc. civ., cererea contestatoarei urmează a fi respinsă ca
nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de SC T.T. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 3105 din
19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 octombrie 2013.