ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin cererea adresată instanței și înregistrată sub nr. 1167/1/2013, subscrisa SC T.T. SRL Constanța a formulat contestație în anularea Deciziei civile nr. 3105 din 19 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1713/36/2009. 2. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins recursul promovat de contestatoarea-recurentă împotriva sentinței civile nr. 73/ CA din 2 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondată acțiunea modificată formulată de SC T.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâții – A.N.A.F. București, A.N.A.F. - D.G.A.M., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F. și A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată. Reclamanta a solicitat prin acțiunea promovată anularea R.I.F. din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F., obligarea pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând T.V.A., suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit și suma de 38.004 lei reprezentând majorări T.V.A.

în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluționa contestația formulată, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul pronunțării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.

În recursul reclamantei s-a susținut și faptul că „în ceea ce privește suma de 1.772.754 lei aferentă perioadei 1 octombrie 2002-31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligații fiscale principale și accesorii aferente anilor 2002 și 2003, erau prescrise în raport de termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. În motivarea respingerii recursului reclamantei s-a arătat că în ceea ce privește suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în străinătate a administratorului societății, susținerile recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 44 din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991. Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele societății sau al administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli. Pentru același motiv - lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G.

nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilității limitate prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat. Nu pot fi reținute nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care impun în cazul acordării deductibilității condiția realizării de profit în exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție neîndeplinită în cazul în speță.

Nici argumentele recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu pot fi reținute, deoarece acordarea deductibilității pentru cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate este condiționată de existența unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piață etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv și prestarea efectivă a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens. În ceea ce privește cheltuielile de cazare efectuate de T.V.

în sumă de 1.028 lei, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială beneficiară.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01 octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce privește perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

și art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004. Raportat la aceste dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu. Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G.

nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import. Criticile recurentei vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173 lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului 2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate. Conform probatoriului administrat în cauză, respectiv contractul din 2003 și actul adițional din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura energia electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare să fie inclusă în prețul prestației.

Din documentele analizate de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform prevederilor contractuale. Astfel fiind se constată că în mod corect s-a apreciat și reținut prin sentința atacată caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

În ceea ce privește cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de 17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, se costată că acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai societății reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate. 3. Susținerile din contestația în anulare În motivarea contestației s-au invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc.

civ. din 1865 respectiv nepronunțarea instanței de recurs asupra excepției prescripției dreptului material de a se impune recurentei obligații fiscale pentru anii 2002-2003. Un alt motiv invocat a fost acela că hotărârea pronunțată este rezultatul unor greșeli materiale, arătându-se în acest sens faptul că în considerentele hotărârii instanța de judecată a reținut în mod eronat faptul că nu sunt incidente dispozițiile H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice în sumă de 3.900.314 lei motivat de faptul că pierderile tehnologice au rezultat ca urmare a operațiunilor de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat și nu la manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de către părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.

Totodată, s-a mai invocat și faptul că instanța de recurs a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004, dar Legea nr. 414 din 18 octombrie 2004 privește aprobarea O.G. nr. 61/2004 pentru modificarea alin. (1) al art. 1 din O.G. nr. 64/2001 și privește numai repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome, or acest act normativ nu îi este aplicabil, întrucât este de strictă aplicare, recurenta fiind o societate cu capital integral privat. Mai mult decât atât a considerat că dezlegarea dată de către instanța de recurs este rezultatul unor erori materiale întrucât a considerat că pierderile tehnologice prevăzute de către H.G.

nr. 111/2002 nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil întrucât H.G. nr. 111/2002 reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală. II. Considerentele asupra contestației în anulare Ambele motive sunt circumscrise prevederilor art. 318 C. proc. civ. 1. Primul motiv, conform căruia instanța de recurs nu a cercetat vreunul din motivele de modificare sau casare, în sensul că nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material de impunere a obligațiilor fiscale pentru anii 2002-2003, nu este fondat. Astfel, această cerere este circumscrisă pierderilor tehnologice - diferența în minus fier vechi-situație care a fost invocată doar în anul 2005. Ori, pentru a fi reală susținerea privind existența acestor pierderi în întreaga perioadă 2002-2005, SC T.T.

SRL trebuia să depună declarații rectificative pentru fiecare dintre anii aferenți perioadei. Cu privire la suma de 3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705 (din care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) - recurenta a susținut că recunoașterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată cheltuiala este deductibilă, iar instanța de judecată a interpretat eronat operațiunile în baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de plată. Or, corect, instanța de recurs a reținut faptul că aceste susțineri nu sunt fondate având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G.

nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce privește perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004. Raportat la aceste dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.

Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.

Rezultă că reclamanta-recurentă nu a dovedit, deși sarcina probei îi revenea, faptul că ar fi înregistrat pierderi tehnologice în anii 2002 și 2003, ca de altfel nici în anul 2004. În aceste condiții, cum nu s-au reținut cheltuieli deductibile pentru anii 2002, 2003, susținerea contestatoarei conform căreia instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestei excepții nu este dată, excepția fiind invocată în contextul analizei asupra cheltuielilor deductibile pentru perioada 2002-2005 reprezentând pierderi tehnologice. Constatând că doar în anul 2005 s-au înregistrat aceste cheltuieli, este evident că Înalta Curte ca instanță de recurs nu avea a se pronunța asupra unei excepții vizând o perioadă în care nu s-a dovedit cu probe existența de pierderi tehnologice.

Nici al doilea motiv, circumscris existenței unei greșeli materiale în soluția instanței de recurs, nu este întemeiat. Astfel cum jurisprudența a statuat, în greșeală materială se includ doar greșeli de ordin formal, involuntare și nu greșeli de judecată care să vizeze aprecierea greșită a probelor ori a cadrului normativ aplicabil. Așa fiind, statuarea cu privire la caracterul deductibil/nedeductibil al pierderilor tehnologice s-a realizat în raport de documentele justificative prezentate și prevederile legii fiscale în vigoare, nefiind posibilă o reevaluare a acestor elemente pe calea contestației în anulare. 2. Temeiul legal al soluției Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de recurs este legală și cum motivele contestației în anulare nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. din 1865, având în vedere și dispozițiile art. 320 pct. 2 C. proc. civ., cererea contestatoarei urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC T.T. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.