ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 24.10.2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2013

HOTĂRÂRE

24.10.2013

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii

Prin cererea adresată instanței și

înregistrată sub nr. 1167/1/2013, subscrisa SC T.T. SRL Constanța a formulat contestație

în anularea Deciziei civile nr. 3105 din 19 iunie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. 1713/36/2009.

Hotărârea instanței

de recurs

Prin Decizia nr. 3105

din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins recursul promovat

de contestatoarea-recurentă împotriva sentinței civile nr. 73/ CA din 2 martie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondată acțiunea modificată

formulată de SC T.T. SRL, în contradictoriu cu pârâții – A.N.A.F. București, A.N.A.F.

- D.G.A.M., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F. și A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată.

Reclamanta a

solicitat prin acțiunea promovată anularea R.I.F. din 01 octombrie 2007, a

Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 108

din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109

din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F., obligarea

pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de

reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei,

reprezentând T.V.A., suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe

profit și suma de 38.004 lei reprezentând majorări T.V.A. în temeiul Deciziei

de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei

de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata

dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) și (2) din

C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar

la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună

obligarea pârâtelor în solidar, a soluționa contestația formulată, sub

sancțiunea plății de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare

zi de întârziere, calculate de la momentul pronunțării hotărârii, până la

executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.

În recursul reclamantei

s-a susținut și faptul că „în ceea ce privește suma de 1.772.754 lei aferentă

perioadei 1 octombrie 2002-31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligații

fiscale principale și accesorii aferente anilor 2002 și 2003, erau prescrise în

raport de termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc.

În motivarea

respingerii recursului reclamantei s-a arătat că în ceea ce privește suma de

31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV

al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în

străinătate a administratorului societății, susținerile recurentei-reclamante

privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au

fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării

acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin.

(4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 44 din H.G. nr. 44/2004

pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât și dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Întrucât din probatoriul

administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a

unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de

deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unitățile de cazare pe numele

societății sau al administratorului, în mod corect s-a reținut prin sentința

atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

Pentru același motiv -

lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate și susținerile

recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor H.G. nr.

518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în

străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite,

având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilității limitate

prevăzute de aceste dispoziții este necesară prezentarea de documente

justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Nu pot fi reținute

nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a

instanței de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare

ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 și 2007, având în vedere incidența

în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., care impun în cazul acordării deductibilității condiția

realizării de profit în exercițiul anual curent și/sau în anii precedenți, condiție

neîndeplinită în cazul în speță.

Nici argumentele

recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin.

(2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu pot fi reținute, deoarece acordarea

deductibilității pentru cheltuielile de transport ca și a altor cheltuieli efectuate

este condiționată de existența unor documente justificative din care să rezulte

încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piață

etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv și prestarea efectivă

a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest

sens.

În ceea ce privește cheltuielile

de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1.028 lei, instanța de control judiciar

constată că în mod corect s-a reținut prin sentința criticată, incidența în cauză

a dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator și nici

calitatea de salariat al societății, astfel că serviciile de administrare a

punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar,

ca și cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială

beneficiară.

Criticile formulate

de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor

reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01

octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în

anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul

că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit,

respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind

impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea

instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea

ce privește perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, și prevederilor art. 21

alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și art. 35 din H.G. nr.

44/2004 pentru anul 2004.

Raportat la aceste

dispoziții legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003

erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi

tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile

cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie,

necesară pentru fabricarea unui produs sau obținerea unui serviciu.

Prin procesul verbal încheiat

la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deșeurile de fier vechi

depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv

lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat,

respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu

este incident în cazul pierderilor rezultate din operațiunile de manipulare a

deșeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea și depozitarea

mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile maritime și fluviale, pe și

de pe nave, confirmate de părțile contractante, în vederea exonerării drepturilor

de import.

Criticile recurentei

vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173

lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului

2006 și 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate.

Conform probatoriului

administrat în cauză, respectiv contractul din 2003 și actul adițional din 28

octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligația de a refactura energia

electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare

să fie inclusă în prețul prestației.

Din documentele analizate

de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât și de către instanța

de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă

doar pentru cheltuielile reprezentând chiria și telefonul aferent punctului de

lucru cât și pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului

nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura și încasa

cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii

conform prevederilor contractuale.

Astfel fiind se

constată că în mod corect s-a apreciat și reținut prin sentința atacată

caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

În ceea ce privește

cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 și în sumă de

17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către

recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru

efectuarea inspecției, reparațiilor și întreținerii utilajelor, se costată că

acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii

acestor cheltuieli nu au calitatea de salariați sau administratori ai

societății reclamante, conform dispozițiilor legale iar pe de altă parte,

aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate.

Susținerile din

contestația în anulare

În motivarea

contestației s-au invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C.

proc. civ. din 1865 respectiv nepronunțarea instanței de recurs asupra excepției

prescripției dreptului material de a se impune recurentei obligații fiscale pentru

anii 2002-2003.

Un alt motiv invocat a

fost acela că hotărârea pronunțată este rezultatul unor greșeli materiale,

arătându-se în acest sens faptul că în considerentele hotărârii instanța de

judecată a reținut în mod eronat faptul că nu sunt incidente dispozițiile H.G. nr.

111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice în sumă de 3.900.314 lei

motivat de faptul că pierderile tehnologice au rezultat ca urmare a

operațiunilor de manipulare a deșeurilor în depozitul închiriat și nu la

manipularea și depozitarea mărfurilor solide și lichide în vrac în porturile

maritime și fluviale, pe și de pe nave, confirmate de către părțile

contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.

Totodată, s-a mai

invocat și faptul că instanța de recurs a considerat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004, dar Legea nr. 414

din 18 octombrie 2004 privește aprobarea O.G. nr. 61/2004 pentru modificarea alin.

(1) al art. 1 din O.G. nr. 64/2001 și privește numai repartizarea profitului la

societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu

capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome, or acest

act normativ nu îi este aplicabil, întrucât este de strictă aplicare, recurenta

fiind o societate cu capital integral privat.

Mai mult decât atât a

considerat că dezlegarea dată de către instanța de recurs este rezultatul unor

erori materiale întrucât a considerat că pierderile tehnologice prevăzute de

către H.G. nr. 111/2002 nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil întrucât

H.G. nr. 111/2002 reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală.

II. Considerentele asupra

contestației în anulare

Ambele motive sunt

circumscrise prevederilor art. 318 C. proc. civ.

Primul motiv,

conform căruia instanța de recurs nu a cercetat vreunul din motivele de

modificare sau casare, în sensul că nu s-a pronunțat asupra excepției

prescripției dreptului material de impunere a obligațiilor fiscale pentru anii

2002-2003, nu este fondat.

Astfel, această

cerere este circumscrisă pierderilor tehnologice - diferența în minus fier

vechi-situație care a fost invocată doar în anul 2005.

Ori, pentru a fi

reală susținerea privind existența acestor pierderi în întreaga perioadă

2002-2005, SC T.T. SRL trebuia să depună declarații rectificative pentru

fiecare dintre anii aferenți perioadei.

Cu privire la suma de

3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705 (din

care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) -

recurenta a susținut că recunoașterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată

cheltuiala este deductibilă, iar instanța de judecată a interpretat eronat

operațiunile în baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de plată.

Or, corect, instanța

de recurs a reținut faptul că aceste susțineri nu sunt fondate având în vedere

faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a

fost diferit, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004

privind impozitul pe profit și pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind

aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit

în ceea ce privește perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, și

prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și

art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.