ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3821/2015

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 8 București – Ilfov a solicitat anularea raportului de evaluare din 14 martie 2013 întocmit în baza cererii de finanțare aferente Măsurii 313 - „încurajarea activităților turistice" din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 și a deciziei prin care APDRP - Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 8 București-Ilfov a fost considerat neeligibil proiectul - cerere de finanțare al reclamantei urmare constatării nelegalității și netemeiniciei acestora; anularea deciziei nr. 27219 din 29 august 2013 prin care s-a respins contestația împotriva deciziei APDRP - Centrul Regional de Plați pentru Dezvoltare Rurala și Pescuit 8 București-Ilfov care a constatat ca neeligibil proiectul - cerere de finanțare al reclamantei urmare constatării nelegalității și netemeiniciei acesteia; precum și obligarea pârâtei Agenția de Plăți Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit să încheie cu reclamanta contractul de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național Pentru Dezvoltare Rurală România - Măsura 313 din cadrul Programului National de Dezvoltare Rurala 2007-2013.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 95 din 4 martie 2014 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Centrului Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 8 București-Ilfov, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și, în consecință, a dispus anularea raportului de evaluare din 14 martie 2014 întocmit în baza cererii de finanțare aferente măsurii 313 – „Încurajarea activităților turistice" din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 și a deciziei prin care pârâta Agenția de Plăți Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit a considerat neeligibil proiectul - cerere de finanțare, ca nelegal, a dispus anularea deciziei nr. 27219 din 29 august 2013 prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva decizia A.P.D.R.P. care a constatat neeligibil proiectul - cerere de finanțare, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei A.P.D.R.P. să încheie cu reclamanta contractul de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național pentru Dezvoltare Rurală - România - Măsura 313 - din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007- 2013.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 95 din 4 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit a declarat recurs. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce vor fi prezentate în continuare. Recurenta consideră că instanța de fond a încălcat normele de drept material reprezentate de Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 66/2011 și Regulamentele CE nr. 1290/2005 și nr. 2988/1995. Instanța de fond nu a luat în considerare niciun argument cu privire la motivul principal al declarării proiectului ca neeligibil, respectiv cu privire la condițiile artificiale create în vederea obținerii finanțării. Luând în considerare nota A.P.D.R.P. din 24 septembrie 2010, prin care se descriu datele care ar trebui analizate pentru stabilirea fracționării investițiilor solicitanților s-au constatat următoarele: - dacă investițiile rezultate prin fracționare sunt de același tip, investițiile sunt de același tip; - dacă ar putea funcționa în viitor ca un tot unitar, investițiile sunt concepute în faza inițială să funcționeze independent dar ulterior pot funcționa ca un tot unitar; - dacă între firmele solicitante există vreo legătură nu au acționariat comun fiind persoane fizice dar, există legături de rudenie; - dacă sunt create în același loc și în același timp, cele două investiții sunt create în același loc și in același timp; - dacă sunt vecine intre ele, investițiile sunt amplasate pe parcele vecine. Concluziile au fost în sensul că: - Din punct de vedere al conformității, cele două cereri de finanțare sunt neconforme dat fiind faptul că nu există copii după documentele de identitate ale responsabililor legali de proiect. - Aspectele prezentate mai sus indică faptul că există similitudini și elemente comune între solicitanți (aceștia fiind rude între ele) și care, corelate cu datele din nota A.P.D.R.P. din 24 septembrie 201, duc la concluzia că există premisele creării de condiții artificiale pentru a beneficia de plăți prin depășirea plafonului maxim alocat pentru construirea celor două agropensiuni în același timp. Astfel, s-a apreciat că acești solicitanți, inclusiv reclamanta, au procedat la fracționarea artificială a unui proiect de investiții, încercând astfel a se depăși plafonul maxim de sprijin financiar. Totodată această practică, de a diviza un proiect complex atât ca valoare cât și ca întindere, în mai multe proiecte, mai mici, permite unui solicitant să realizeze mai multe proiecte pe aceeași măsură - situație interzisă prin prevederile legale în vigoare, respectiv conform prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 224/2008 care prevede că: „un beneficiar poate depune un al doilea proiect în cadrul aceleiași măsuri cofinanțate din F.E.A.D.R., cu condiția ca primul proiect să fie finalizat”. În opinia recurentei, instanța de fond a apreciat în mod greșit că „proiectul depus de reclamantă este apt să atingă finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul F.E.A.D.R.". Pentru a fi declarat eligibil proiectul, solicitantul trebuia să demonstreze că investiția este în conformitate cu legislația în vigoare, cu domeniul sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor, putând depune notificarea avizată pentru conformitate emisă de D.S.V.S.A. Maramureș. Susținerile intimatei – reclamante în sensul că „avizul negativ al D.S.V.S.A. Maramureș - nu duce la concluzia că în gospodăria solicitantului nu se cresc animale" sunt neîntemeiate, întrucât potrivit dispozițiilor ghidului solicitantului acesta trebuia să depună un aviz favorabil, iar nu negativ, iar susținerile reclamantei în sensul că „demonstrez cu atestat că dețin această îndeletnicire" nu pot fi reținute. Însă, așa cum reiese din notificarea emisă de D.S.V.S.A. Maramureș din 10 mai 2012 „Proiectul propus spre finanțare prin program F.E.A.D.E.R. prin Măsura 313, având ca obiectiv - Construire pensiune agroturistică în Localitatea Moisei FN, nu face obiectul avizării/autorizării sanitare veterinare". Având în vedere acest aspect, investiția propusă nu respectă una dintre caracteristicile agroturismului și anume „asigurarea parțială a hranei din produse obținute în propria gospodărie". Pentru respectarea acestei cerințe specifice agroturismului, în cadrul notificării emisă de D.S.V.S.A. Maramureș ar fi trebuit să se menționeze că investiția este în conformitate cu legislația în vigoare pentru domeniul sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor. Mai mult decât atât, din extrasele Bazei de date I.A.C.S. – A.P.I.A., atașate Cererilor de finanțare depuse atât de solicitantul A. cât și de B., rezultă că una dintre parcelele deținute (cu suprafața de 0,45 ha), pe care urmează să se construiască investiția, este comună celor doi solicitanți, acestea având aceleași coordonate. Or, fărâmițarea sau fracționarea proiectelor, în scopul creării în mod artificial de condiții necesare pentru a beneficia de aceste plăți și de a obține un avantaj, contravine obiectivelor F.E.A.D.R. Recurenta mai susține că intimatei - reclamantei îi revenea în exclusivitate obligația de a respecta toate criteriile de eligibilitate și selecție precum și cea de a prezenta documente justificative în acest sens, fiind în interesul său de a realiza un proiect eligibil, menținerea acestor criterii verificându-se inițial în perioada de evaluare și cea premergătoare semnării contractului, dar și pe tot parcursul implementării proiectului cât și ulterior realizării acestuia, în perioada de monitorizare. Deci, intimata – reclamantă avea obligația de a respecta toate criteriile de eligibilitate și selecție precum și cea de a prezenta documente justificative în acest sens, fiind în interesul său de a realiza un proiect eligibil. Așa fiind, recurenta consideră că acțiunea reclamantei este neîntemeiată întrucât aceasta nu a obținut asigurări suficiente în ceea ce privește evitarea creării de condiții artificiale pentru obținerea sprijinului acordat în cadrul Măsurii 313.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, recursul a fost admis în principiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, intimata - reclamantă a depus proiectul-cerere de finanțare în programul Măsurii 313 – „Încurajarea activităților turistice” din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013, obiectul proiectului fiind înființarea unei pensiuni agroturistice pe terenul în suprafață de 1074 mp proprietatea reclamantei înscris în CF XX Moisei. Proiectul intimatei - reclamante a trecut de prima fază constatându-se îndeplinirea formală a condițiilor de conformitate, dosarul de finanțare fiind transmis Centrului Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit în vederea analizării eligibilității acestuia. Cu ocazia analizei, proiectul a fost considerat neeligibil prin raportul de evaluare întocmit la data de 14 martie 2013 reținându-se în esență că intimata - reclamantă a creat condiții artificial necesare pentru a beneficia de plăți (sprijin) și a obține un avantaj care contravine obiectivelor măsurii. Aceasta deoarece s-a reținut că proiectul prezintă asemănări cu proiectul depus de solicitantul B., pe aceeași măsură, în aceeași sesiune de depunere de proiecte, iar cei doi solicitanți au cumpărat terenul de la numitul C. prin dezmembrarea acestuia în 4 imobile. Faptul că există similitudini și elemente comune între solicitanți (aceștia fiind rude între ele) duc la concluzia că există premisa creării de condiții artificiale pentru a beneficia de plăți prin depășirea plafonului maxim alocat pentru construirea celor două agropensiuni în același timp. Contestația formulată împotriva raportului de evaluare a fost respinsă menținându-se în totalitate motivele din raportul de evaluare inițial și adăugând un al doilea motiv: conform proiectului depus, pensiunea nu face obiectul avizării/autorizării sanitare veterinare, drept pentru care s-a concluzionat că nu se respectă una dintre caracteristicile agroturismului și anume „asigurarea parțială a hranei din produse obținute în propria gospodărie”. Instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a reținut în mod corect, cât privește legalitatea raportului de evaluare întocmit, că motivele pentru care proiectul intimatei - reclamante a fost considerat neeligibil sunt netemeinice și nelegale, neputându-se aprecia că au fost create condiții artificiale pentru depășirea plafonului maxim alocat, și nici că nu sunt îndeplinite alte condiții de eligibilitate, atâta vreme cât nu se prezintă un aviz sanitar și ca atare investiția nu respectă una din caracteristicile agroturismului și anume asigurarea parțială a hranei din produse obținute în gospodăria proprie. Înalta Curte constată că judecătorul fondului a statuat în mod just, prin trimitere și la jurisprudența CJUE (cauza C-434/2012), că împrejurarea depunerii mai multor proiecte de către persoane diferite nu poate conduce la concluzia existenței unor suspiciuni de creare de artificii pentru depășirea plafonului maxim alocat câtă vreme nu există o limitare a numărului impusă potențialilor solicitanți, proiectele pot fi realizate de consultant expert pentru mai multe persoane și pot cuprinde doar cerințele obligatorii de calificare a unei pensiuni cerute de ghidul solicitantului, iar similitudinea se justifică în cauză prin respectarea caracteristicilor zonei, a clasificării minime și a criteriilor standard de la care nu se poate deroga. Pe de altă parte, nu poate fi reținută chestiunea depășirii plafonului maxim alocat pentru construirea a două, trei sau mai multe pensiuni câtă vreme fiecare pensiune beneficiază de suma necesară fiecăreia în limitele plafonului maxim, iar cele două proiecte vizează două familii distincte, cu domiciliu diferit, având fiecare gospodăria sa proprie după cum rezultă cu evidență din registrul agricol, și obținând venituri diferite din activități proprii fiecărei familii. Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că proiectul intimatei - reclamante întrunește exigențele cerute de ghidul solicitantului și de legislația specifică și nu poate fi considerat ca nereal, în condițiile în care actele depuse la dosar atestă nu doar deținerea terenului pentru pensiune ci și deținerea unei gospodării cu efective de animale și păsări, reclamanta deținând prin urmare potențialul economic necesar susținerii activității unei pensiuni agroturistice cu tot ce implică acest lucru. Sub cel de-al doilea aspect, cel al caracterului neeligibil datorat nedeținerii unui aviz sanitar și implicit al neîndeplinirii cerinței „asigurării parțiale a hranei din produse obținute din gospodărie”, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut motivat și fundamentat că o atare împrejurare nu este conformă cu realitatea, probatoriul administrat în litigiu relevând contrariul, anume existența separat de pensiunea propusă a unei gospodării agricole tradiționale din care se poate asigura hrana necesară. La pronunțarea prezentei decizii Înalta Curte are în vedere practica judiciară anterioară a instanței supreme, respectiv decizia nr. 2211 din 28 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție are atribuția de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Așa fiind, față de practica anterioară, o altă soluție decât cea de admitere a acțiunii ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul autorităților judiciare ale țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Prin urmare, menținerea acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine și insecuritate juridică (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §96; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §98; Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39); Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituția României precum și prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora legea trebuie să aibă dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate. De aceea, atunci când textul unei legi nu este clar sau este susceptibil de interpretări diferite se impune ca previzibilitatea acesteia să fie asigurată de practica judiciară care să-i asigure justițiabilului posibilitatea de a-și regla conduita. Potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, revine jurisdicțiilor rolul de a clarifica sensul și limitele de aplicare a legii, pentru eliminarea disfuncționalităților, rolul unei jurisdicții supreme fiind tocmai acela de a găsi mecanisme eficiente pentru a elimina divergențele de jurisprudență. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.